Saramago e debordant de neprefacut, in special atunci cand istoriseste mici intamplari infantile, fie prin ridicolul lor momentan, fie prin varsta si mintea care deriva din aceasta. Cine ar fi crezut ca micul baiat firav portughez, nascut din doi parinti analfabeti, avea sa devina marele castigator al premiului Nobel pentru literatura? Il iubesc pentru simplitatea nepretentioasa care-i caracterizeaza randurile, in special din acest roman, care descrie, practic, inceputurile unei minti stralucitoare.
N-am sa insist prea mult pe subiect, mai ales ca, din punct de vedere organizatoric, cartea e alcatuita, mai mult din crampeie de memorii, asa cum, de altfel, se si numeste [ in romana farime de memorii ], iar aceste amintiri sunt, la fel ca [sau asa am eu impresia] povestitorul insusi - naturale, firesti si neartificiale.
Campii, cocini, maslini, umbre, dupa-amiezi insorite, saracie lucie, precum si dorinta imensa de a cunoaste si a descoperi - toate acestea sunt ascunse intre copertile operei Small Memories, de Jose Saramago.
Un moment impresionant este acela in care scriitorul descrie meleagurile pe care a copilarit, alaturi de bunicii sai - taram dominat de cultura unor maslini crescuti chinuit, pe un pamant relativ arid, dar care reprezentau insusi farmecul naturii, cel putin pentru micutul Zezito [nume de alint de la Ze, abrevierea de la Jose]. Dramatica e schimbarea, de peste ani, pe care o observa ochiul literatului, atunci cand, accidental, reviziteaza regiunea si afla, cu stupoare, decizia Comunitatii Europene de a recompensa latifundiarii zonali cu o oarecare suma de bani pentru ca acestia sa culce la pamant pentru totdeauna maslinii, in favoarea unei culturi modificate genetic, perfecte, de porumb. Inca o dovada ca lucrurile sunt intr-o schimbare nu chiar favorabila omenirii.
Ca sa scurtez cuvintele care-s de prisos in ceea ce priveste exprimarea unei pareri legate de acest roman [realmente magnific], am sa redau unele pasaje care m-au impresionat:
Nu stiu in ce perioada s-a introdus in zona cultura extensiva a maslinului, dar nu ma indoiesc, pentru ca asa afirma traditia prin gura batranilor, ca peste cele mai vechi livezi de maslini au trecut cel putin doua sau trei secole. Nu vor mai trece altele. Hectare intregi de pamant plantate cu maslini au fost rase fara mila acum cativa ani, s-au taiat sute de mii de pomi, au fost extirpate din adancul pamantului sau au fost lasate sa putrezeasca acolo radacinile batrane care, timp de atatea generatii, au dat lumina candelelor si gust supei. Pentru fiecare maslin smuls, Comunitatea Europeana a platit o prima proprietarilor latifundiar, iar astazi, in locul misterioaselor si vag nelinistitoarelor livezi de maslini din vremea copilariei si adolescentei mele, in locul trunchiurilor rasucite, acoperite de muschi si licheni, gaurite de borte, unde se adaposteau soparlele, in locul baldachinelor de ramuri incarcate de masline negre si de pasari, ceea ce ni se prezinta privirilor este un imens, un monoton, un interminabil camp de porumb hibrid, tot de aceeasi inaltime, poate cu acelasi numar de frunze pe tulpina, iar maine poate cu aceeasi dispozitie si acelasi numar de stiuleti si fiecare stiulete poate cu acelasi numar de boabe. Nu ma plang, nu deplang pierderea a ceva ce nici nu-mi apartinea, incerc doar sa explic faptul ca acest peisaj nu e al meu, ca nu acesta este locul in care m-am nascut, ca n-am crescut aici. Stim ca porumbul e o cereala de prima necesitate, pentru multi oameni mai necesar decat uleiul de masline, si eu insumi, in vremea copilariei mele, umblam prin porumbistile de atunci, dupa ce lucratorii terminau culesul, cu o sacosa de panza agatata de gat, in cautarea stiuletilor ramasi in urma. Marturisesc, totusi, ca incerc acum, ca un fel de satisfactie malitioasa, sentimentul unei revanse pe care n-am cautat-o si nici n-am vrut-o, dar care a venit in intampinarea mea, cand aud spunandu-li-se oamenilor din sat ca smulgerea batranelor livezi de maslini a fost o greseala, o prostie dintre cele mai mari. Si tot inutil ar fi si sa plangem dupa uleiul de masline varsat. Mi se povesteste acum ca se planteaza din nou maslini, dar din aceia care, oricati ani ar trai, vor ramane intotdeauna pitici. Cresc mai repede, iar maslinele se culeg mai usor. Ce nu stiu e unde se vor baga soparlele.
...Diario de Noticias, pe care tata il aducea acasa in fiecare zi si care presupun ca ii era oferit de un prieten, vreun vanzator de ziare din aceia cu vanzare buna, poate patronul vreunei tutungerii. De cumparat, nu cred ca-l cumpara, din pertinentul motiv ca nu ne ramaneau bani ca sa-i cheltuim pe un astfel de lux. Pentru a avea o idee clara asupra situatiei noastre, este suficient sa spun ca, timp de mai multi ani, cu o regularitate absoluta determinata de anotimpuri, mama ducea paturile la casa de amanet cand se termina iarna, pentru a le rascumpara, economisind banut cu banut ca sa poata plati dobanda in fiecare luna si suma finala pentru a le ridica, atunci cand primele zile reci incepeau sa se faca simtite. Evident, nu puteam sa citesc cursiv ziarul matinal deja istoric la vremea aceea, dar un lucru era clar pentru mine: stirile din ziar erau scrise cu aceleasi caractere ale caror nume, functii si relatii reciproce le invatam la scoala. Astfel incat, desi abia stiam sa silabisesc, citeam deja, fara sa pricep ce citeam. identificarea, in textele ziarului, a unui cuvant pe care-l cunosteam era ca si cum as fi gasit un marcaj pe un drum care-mi spunea ca mergeam bine, ca urmam directia corecta. Si asa s-a facut, in felul acesta putin cam neobisnuit, Diario dupa Diario, luna dupa luna, prefacandu-ma ca nu auzeam glumele adultilor din casa, care se distrau vazand cum ma uitam la ziar ca si cum ar fi fost un zid, ca a sosit momentul sa-i las fara grai cand, intr-o zi, dintr-o suflare, am citit cu glas tare, fara sa ma balbai, cu emotii, dar triumfator, cateva randuri unul dupa altul.
Tu, bunico, stateai pe pragul usii tale, deschisa spre noaptea instelata si imensa, spre cerul despre care nu stiai nimic si pe unde nu aveai sa calatoresti niciodata, spre linistea campurilor si a pomilor umbrosi si ai spus, cu seninatatea celor nouazeci de ani ai tai si focul unei adolescente niciodata pierdute: "Lumea e atat de frumoasa si mie imi pare atat de rau ca mor.". Exact asa. Eu eram acolo.
P.S.: celor care ati luat cateva carti de la mine, le voi expedia de-abia vineri, pentru ca atunci dispun de niste timp liber :(. Imi cer scuze pentru aceasta intarziere.
Facebook Blogger Plugin: Bloggerized by AllBlogTools.com Enhanced by MyBloggerTricks.com
![librărie online](http://i1234.photobucket.com/albums/ff406/dried_daffodil/111-35.jpg?t=1312281716")
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu