memoriile lui maigret

O carticica subtirica, usurica, numai buna de citit in timpul unei ferestre, la facultate, sau din contra, in timpul unui curs care poate fi catalogat singularmente ca fiind plictisitor. Ucigator de plictisitor.

Am avut sansa sa o descopar in biroul lui tata, dupa ce terminasem Ferma animalelor de Orwell si nu mai aveam ce face... Initial am fost cam sceptica in privinta ei, mai ales ca am mai parcurs vreo doua alte romane din seria Maigret de Simenon si mi s-au parut ..ca facand parte din cele de duzina, de citit in tren/metrou/autobuz, pentru care nu-ti trebuie prea multa putere de concentrare. Si, intr-adevar, nu prea m-am inselat in privinta asta, dar ca modalitate de petrecere a unor momente altminteri plictisitoare, e o alegere chiar fericita.

Un singur lucru m-a frapat, inca de la inceput. Naratiunea nu mai e istorisita de acel ochi invizibil care priveste din umbra investigatiile detectivului Maigret - e chiar povestita de acesta! Dupa cate se pare [sau asa reiese din carte], Simenon a luat contactul cu un personaj din Politia Franceza cu acelasi nume ca al eroului principal, in tinerete, care, ulterior, l-a inspirat sa scrie intreaga serie [care, cred, numara mai bine de 50 de titluri]. In acest volum micut, de pana in 200 de pagini, Maigret dezminte si intareste unele dintre afirmatiile facute de romancier. Cu toate astea, bineinteles, romanul e tot scris de Simenon, care profita de o perspectiva relativ inovatoare.

Mi-a placut. Recomand.

stiri sau nestiri

A reinceput scoala saptamana trecuta, si am un orar absolut infernal, cu multiple ore de dupa-amiaza. In momentele rare in care nu sunt la scoala, sunt, in schimb, la Happy Vet. Cu toate astea, vad ca am reusit sa-mi ridic media de o carte pe saptamana la 2 sau chiar 3. Ma bucura asta.

Sincera sa fiu, in afara de lucrurile pe care le citesc, nu prea am cine stie ce spune. Am fost la ziua lui M., saptamana asta, si a fost dragut. Am plecat, insa, ca pensionarii, inainte de 10, ca sa fie si parintii mei multumiti, pe de o parte, dar ca sa si pot rezista la orele de a doua zi. Care a fost ieri si in care am stat 12 ore la scoala. Da, 12 ore...

Aseara eram intr-atat de obosita si infometata cand am ajuns acasa, incat atunci cand trebuia sa-i fac injectia bunicii, nici nu mai vedeam bine exact unde trebuia sa o intep cu acul de la seringa. Nasol!

Urmeaza doua operatii si un week-end putin mai liber decat cel anterior [asa indraznesc sa cred, sau macar sa sper], in care fie o sa iesim putin pe afara [daca e frumos], fie am sa-mi iau niste zambile ca sa le miros pana au sa se usuce, ca le-am supt eu toata seva, fie am sa prefer varianta stat in pat ca o leguma - ultima fiind, se pare, printre favoritele mele.

Drept care, va urez un sfarsit de saptamana cat mai placut, cu mult soare, cu o vreme calduta si primavaratica. Noapte buna.

Agentia de detective nr. 1 / Ferma animalelor

Este de-abia marti si am terminat deja doua romane. :D

Primul, din care e inspirata si o serie difuzata sambata pe HBO Romania, o are in centru pe Mma Ramotswe, o detectiva grasunica, rotofeie si lucios de sanatoasa din Botswana. Am apreciat, cel mai mult, la stilul lui Alexander McCall Smith faptul ca NU PLICTISESTE DELOC cu detalii insignifiante care sa oboseasca ochiul si sa slabeasca atentia. De asemenea, evenimentele sunt istorisite intr-o maniera scurta, simpla, concisa, la obiect, si trebuie sa recunosc ca asta mi-a placut deosebit de mult.

Capitolele sunt structurate, in mare, in functie de cazurile pe care le rezolva mult prea interesanta doamna, desi, la inceput, se insista mai mult pe latura sentimentala a lucrurilor, inclusiv pe experienta de viata deja castigata de eroina principala: povestea tatalui, Obed, lucrator in minele din Africa de Sud si bolnav de antracoza pulmonara, instarirea lui si cresterea unei turme de vreo 400 de vite, premiile castigate de Precious Ramotswe la scoala, inclusiv o distinctie pentru o acuarela realizata accidental, intr-o dupa-amiaza in care privea peisajul din spatele casei, plecarea ei in alt satuc, angajarea ei la o companie de transport in comun, si inclusiv iubirea ei pentru un muzician ratat, alcoolic si dezinteresat complet de ceea ce inseamna notiunea de familie sau casatorie, moartea prematura a primului si singurului nascut al femeii - toata concura la zugravirea unui peisaj extrem de fascinant al unei tari despre care nu stiam mare lucru, pana saptamana trecuta. Pe langa experientele personale ale lui Precious, McCall Smith are grija sa traseze vag si alte detalii ale societatii africane, impreuna cu micile mismasuri pe care toti le infaptuiesc pentru a-si putea duce linistiti vietile, precum si alaturi de ritualuri de vrajitorie crezute de mult apuse.

In alte cuvinte, mi-a placut mult de tot, si n-am mai avut sansa [chiar de o perioada sanatoasa de timp] sa ma bucur asa de naiv si sincer doar din a citi o carte!

----

Ferma animalelor, de George Orwell, e o reala capodopera. Construita magnific pe niste baze oarecum fantastice, evenimentele istorisite avand loc intr-o societate guvernata si compusa doar din animale, cartea povesteste evolutia eronata a unui regim gandit bine dar aplicat extrem de prost.

Animalele de ferma ale domnului Jones decid sa se razvrateasca impotriva tiraniei individului, punand la cale o revolutie si hotarand sa-si ia bunurile de drept, adica - gainilor sa le ramana ouale din care ar fi putut iesi puisori, vacile sa-si hraneasca viteii cu laptele ce le ramane in plus, nici un animal de ferma sa nu mai fie sacrificat pentru placerea culinara a proprietarului; in mare, revolutia lor e bazata pe un concept admirabil, nobil chiar, dar lucrurile se schimba la scurta vreme de la 'instalarea noului regim' [in fapt, unul totalitar, extrem de similar comunismului]. Daca, initial, membrii societatii noi formate se ghideaza dupa un pact, care presupune egalitatea completa a tuturor indivizilor din comunitate si interzicerea actiunilor similare cu cele infaptuite de oamenil, precum adoptarea de adaposturi, paturi si haine, curand situatia capata un alt aspect. Porcii, declansatorii curentului revolutiei initiale, se transforma din partizani ai regimului intr-un fel de "opressive leaders", impartind ordine pe care, se presupune, toata lumea trebuie sa le respecte si duca la bun sfarsit, altminteri pedepsele nu se vor lasa asteptate.

Genialaaaaa! :D

de ce marile capodopere se nasc din experiente ingrozitoare?

Ascult o melodie care-mi place foarte mult, si-anume A Sorta Fairytale, de Tori Amos. O admir mult pe femeia asta, nu numai pentru muzica pe care o compune, care, pe alocuri, trebuie sa recunosc ca ma baga in ceata si ca nu inteleg pur si simplu ce vrea sa spuna, dar si pentru experienta realmente magnifica [tragic] de viata a carei posesoare este. Fiica de pastor, incepe sa cante la varsta de 2 ani [!!!], castigatoare a unei burse la un colegiu de muzica pana cand o pierde la varsta de 11, datorita aptitudinilor pe care le are vizavi de muzica rock si pop, devine solista mai multor grupuri muzicale ...pana cand intr-o seara ca oricare alta, intorcandu-se de undeva, este prinsa si violata de o bruta. Mai multe despre asta aici.

chestia asta ma face sa ajung, bineinteles, la concluzia inevitabila ca majoritatea marilor creatori, de orice, pana la urma, trebuie sa fi trecut printr-o trauma, mai devreme sau mai tarziu, care sa-i fi marcat de asa maniera incat sa fie capabili sa o si depaseasca, ba mai mult, sa scrie/compuna despre ea. in alte cuvinte, cata vreme viata asta ar functiona de la sine, in virtutea inertiei, n-ar fi destul de satisfacatoare pentru noi, amatorii de senzational, cei care mananca pe paine stirile de la ora 5.

suntem ingrati, dezgustatori si ipocriti, ca acele multimi care se adunau in piata publica pentru a vedea spanzurarea unui criminal. chit ca era sau nu, nevinovat, sa fie sangeeeee!!! cat mai mult sange pentru popor! pentru ca, dupa o manifestatie dintr-asta, sau dupa o simpla privire de stiri, sau cautare pe net de ceva morbid si sordid, sa mergem cu totii la biserica, sa facem matanii pentru mantuirea sufletului nostru, si pentru a fi gandit ce privilegiu ne e dat pentru a nu fi fost in locul victimei, cu dintii izbind tarana, cu capatana sparta de-o lopata sau, de ce nu, cu orificii nenatural deschise si brutalizate de unii care n-au nici o treaba cu noi.

we're real masterpieces.

igiena asasinului

Imi vine din ce in ce mai greu sa caracterizez romane care se termin cu cate o crima, in loc sa aiba o oarecare finalitate. Desi, in cazul asta, se poate discuta de o oarecare circularitate a subiectului, in sensul ca sfera deschisa de asasin se inchide spre finalul cartii, dar... trebuie sa remarc ca a fost o lectura ciudata.

Scurta, de vreo 180 de pagini, publicata in Biblioteca Polirom [stim cu totii, cred, cam cat de "enorme si impovaratoare" sunt lecturile astea], a fost, nevertheless, una dintre cele mai bizare si relativ sordide romane pe care am avut sansa sa le citesc de la Amelie Nothomb. And I have read quite a few.

Pretextat Tach e un romancier octogenar extrem de cunoscut, cu peste 20 de romane publicate si vandute in toata lumea. Putina lume stie, insa, ca individul, cu tata cultura si cunostintele sale, este de o obezitate realmente morbida, ca nu se mai poate deplasa deja de un numar de ani, ca are un asistent care ii rezolva absolut toate problemele, inclusiv achizitionarea banala a unor alimente. Cartea debuteaza cu o stire senzationala care electrizeaza presa si mintile jurnalistilor, cum ca Pretextat Tach are un tip de cancer extrem de rar, al cartilagiilor, ceva de genul ..Elvenvaverplatz [s-ar putea sa pocesc numele, deoarece nu am romanul in fata], si ca nu mai are decat vreo cateva luni de trait. Cu aceasta ocazie, asistentul scriitorului isi ia libertatea sa stabileasca o serie de intrevederi intre sus-numit si un numar de jurnalisti, pentru ca acestia sa-l intervieveze pe larg, inainte de sfarsitul iminent al literatului.

Ziaristii cad unul dupa altul ca popicele, in ceea ce semnifica lupta impotriva mintii stralucitoare si dezgustatoare a lui Tach, care-i face fie sa se simta extrem de prost, fie chiar rau fizic [cum i se intampla unuia, mai slab de inger, care, afland despre obiceiurile culinare ale obezului, isi decarteaza continutul stomacal in fata blocului scriitorului, dupa finalizarea interviului]. Dupa atatia jurnalisti pusi la pamant, romancierul e foarte sigur pe sine, si atunci cand o primeste,insa, pe Ea, Nina. O domnisoara bine pusa la punct, care are grija inca de la inceputul conversatiei sa il determine sa-si ceara scuze pentru nesimtirea crasa cu care e inzestrat, si care isi facuse temele foarte bine, aprioric interviului, afland, printre altele ca autorul adulat comisese o crima, in adolescenta...

vampirul din ropraz

O carte usurica, mititica, primita de ziua mea si terminata deja, in cursul unei singure zile. Cum altfel, daca, mai nou, am laboratoare de cate 3 ore in care cel putin o ora jumatate nu fac nimic, pentru ca nu vin cazuri la clinica??

In orice caz, despre ce e vorba - un sat din Elvetia este infricosat de un val de crime 'mortuare'. Descrierile incep cu profanarea primului mormant, al unei fete tinere ucisa prematur de o meningita, care mai era si fiica judecatorului districtual. Fata prezinta, ca sa citez extrem de plastic,

"cadavru violat. Urme de sperma, de saliva pe coapsele dezgolite ale victimei. Si mutilarea cea mai sangeroasa apare in toata grozavia ei. Mana stanga a fost taiata si zace langa cadavru. Pieptul, tocat cu lovituri de cutit, este macelarit de-a binelea. Sanii au fost taiati. Morfoliti, mancati si apoi scuipati in pantecul despicat. Capul, pe trei sferturi desprins de trunchi, a fost indesat la loc dupa ce in mai multe locuri - pe gat, pe obraji, pe tivitura urechii - au fost aplicate muscaturi foarte precise si vizibile. Un picior, dreptul, si coapsa dreapta sunt ciumpavite aproape de sex. Sexul a fost decupat, scos, morfolit, mancat, resturi scuipate, par pubian, cartilagii au fost gasite in hatisurile de la Crochet, la 200 metri deasupra potcovariei. ntestinele curg din sicriu. Inima a disparut."

Cam asa e tot romanul. Nu stiu daca are 100 de pagini, e foarte usor de citit, si ce e mai ironic e finalul, alaturi de invinovatirea cuiva care nici pana acum nu se stie cu exactitate daca era, intr-adevar, vinovatul adevarat.

...oare despre ce fel de iarba o fi vorba?

Ce melodie e pe fundal??

cumparatul cartilor interzis.

De azi iau o pauza de la a cumpara atatea carti, pe care sincer, nu stiu nici acuma daca am sa am vreodata timp sa le termin pana am sa mor. Am sa continui, bineinteles, cu cele 2 colectii pe care le formez cu interes, respectiv Biblioteca pentru toti de la Jurnalul si Jules Verne, de la Adevarul. Dar, in rest, cine ma prinde vreodata in vreo librarie, este rugat sa ma scoata in suturi de acolo. Decat daca-mi iau vreun pix sau semn de carte. Altminteri, really, kick me out!!!

Interdictia asta dureaza pana in mai, dar cumva sper sa tina pana la sfarsitul sesiunii - daca ma apuc sa-mi cumpar vreun roman interesant inainte, mi-am sapat singura groapa. :/

P.S.: Cristinica nu iubeste Valentine's Day. At all.

ruby tuesday or missing times you never lived

I love these guys...

Azi mi-am luat un energizant, da, recunosc, mai beau si eu din cand in cand [dar rar de tot] cate unul de-asta....si sorbeam cu patos din cutie..cand mi-a trecut prin minte imaginea unui sobolanel pufos facand pipi pe capac. :/ IIIIIU.

soc

Intr-o duminica, o femeie a pornit intr-o plimbare cu barca in nordul Texasului. Printre proviziile ei se numarau si cateva doze de suc, puse la rece in frigiderul ambarcatiunii. A doua zi a ajuns la reanimare, iar miercuri a murit. Diagnosticul dupa autopsie a fost cel de leptospiroza, o boala infectioasa, cauzata de una dintre cutiile de suc din care a baut fara a folosi pahar. Doza ar fi fost contaminata cu urina uscata de sobolan, bogata in substante toxice, de unde se justifica si boala. Cat adevar si cata legenda este in astfel de relatari, foarte populare pe internet? Medicii spun ca bacteriile patogene sunt periculoase, insa nu sunt intalnite la tot pasul.

Sursa si, respectiv, continuarea.

to make things simple

Ca sa simplific toata chestia care inseamna link exchange, si sa minimalizez toate situatiile relativ dezgustatoare prin care am avut nesansa sa trec din cauza acestui sport, incepand cu data de astazi, voi renunta zilnic la cate 5 linkuri din partea dreapta. Desigur, voi anunta, prin cate un comentariu, proprietarii blogurilor respective, pentru ca sa nu existe nici un fel de inconvenienta, din ambele parti.

M-am saturat sa primesc, in fiecare zi, propuneri pentru link exchange, din moment ce chestia asta chiar nu prezinta nici un interes pentru mine. Therefore, I am hereby entering un-popularity. And I will love every minute of it. Including getting out of that ZeList crap.

awwwww

happy little things coming my way

Well, let us see.

1. Maine ia sfarsit sesiunea. Finally! Am scris cu markerul, mare, in dreptul zilei de 7 februarie, in calendar, 'FREEDOM'. Adevarul e ca, examenele din iarna asta m-au consumat mult mai mult decat in alti ani. For frick's sake, am avut examen cu decanul.

2. Vineri, pe data de 12, e un fel de pre-birthday party, care, de fapt o sa fie ori la film, ori la teatru. Trebuie sa ma interesez de pe acum ce o sa ruleze in perioada asta, pentru ca la piesa "Fluturii sunt liberi" deja sunt hotarata sa mergem.

3. In cursul acestei saptamani, banuiesc ca undeva miercuri, ma voi intalni cu SatanicVals, pentru our little book exchange, si voi lua in primire Eseu despre orbire, de Jose Saramago si Ferma animalelor, de George Orwell. I can't even try to explain my enthusiasm!

4. Scoala va incepe pe 15, deci incepand de luni voi avea o saptamana in care ma voi trezi mai tarziu, voi dormi mai mult, voi vedea o serie din filmele pe care le-am adunat in acest timp si voi citi, sper eu, cel putin 2 romane [asta ca sa nu exagerez, ca deep down inside, eu sper ca voi fi citit cel putin 4]. Voi mai sta, bineinteles, la sediul principal Happy Vet, citind, in acest timp, dintre romane si dintre niste carti trase de tata la xerox de medicina veterinara si care sunt realmente geniale. Deja, de la atata entuziasm, nu ma mai intereseaza nici o sintaxa a frazei, dupa cum se poate observa.

5. Intr-o zi voi merge la sediul emag, pentru a viziona un netbook si pentru a tine intre palme e-book readerul iRiver, de care am sa ma indragostesc, cu toate ca e minuscul si cu toate ca imi dau pana si eu seama, asa nerationala cum sunt uneori, ca nu merita sa-mi cumpar inca.

6. In acea vineri prodigioasa, de care ziceam mai sus, am sa merg la Carturesti si-am sa ma INGROP in carti noi. :D :D :D :D :D :D :D :D :D :D

7. Sper, din toata inimioara mea de book geek, ca saptamana viitoare sa vina comanda de la okian si sa-mi infing dintii in The Tenant of Wildfell Hall, de Anne Bronte, si in Because of Winn-Dixie, de Kate DiCamillo. Ultima e o noua carticica despre un catel. I cannot help myself..I just can't.

Casa blestemata

N-am prea multe experiente cu literatura sud-americana sau spaniola, probabil din simplul motiv pentru ca am avut nesansa sa studiez aceasta limba in liceu, cu o profesoara ... speciala. Pe langa asta, sunt posesoarea unui accent de muncitor necalificat, pe un santier ordinar din Madrid. Trecand insa, de repulsia mea pentru limba iberica, am sa scriu o serie de cuvinte despre carticica asta.

Spre surprinderea mea, mi-a luat destul de mult sa o termin, desi are doar 240 de pagini. Dificultatea de a o citi provine din intamplarile relativ socante si brutale istorisite pe alocuri, constand in gesturi dezgustatoare ale unor tarani care se aliaza impotriva unui 'outsider', venit pentru a reclama un pamant.

In speta, subiectul pare destul de simplu: un teren se considera a fi blestemat, de cand a fost pierdut de un alt arendas, si care, intr-un moment de furie extrema, si-a ucis proprietarul din doua focuri. Barret, pentru ca asta e numele lui, e, bineinteles, condamnat la moarte, iar acest eveniment baga frica in sanul tuturor locuitorilor "huertei", un fel de comunitate sateasca. O vreme [cam vreo 10 ani, din cate am inteles], pamantul ramane parasit. Nimeni nu se muta acolo, nimeni nu decide sa il refaca, sa-l transforme in cel fertil care fusese. Pana intr-o zi, cand o familie noua hotaraste sa se stabileasca pe aceste meleaguri. Gestul in sine atrage mania si revolta intregii comunitati, desi, ca sa fiu sincera, n-am inteles prea bine atitudinea lor. Batiste, personajul principal, pana la urma, e determinat sa-si faca aici un rost, sa cultive graul, sa aiba grija de nevasta si de cei trei copii. Insa, bineinteles, nimeni nu-i suporta, si toti se comporta ca atare. Inca din primele saptamani petrecute in sat, Batiste e dat in judecata pentru a fi [presumably] consumat apa din canal la o ora nepotrivita [am ramas realmente socata de obiceiurile spaniole, din punctul asta de vedere...]. Dupa o serie de intamplari mai mult sau mai putin neplacute, care ar fi trebuit sa ii dea de inteles barbatului ca nu e binevenit si ca gestul cel mai firesc ar fi sa plece, baiatul cel mic, zis "Sfintisorul" cade la pat, bolnav. Asta dupa ce fusese atacat si impins in canal de colegii de scoala, rau-voitori si la fel de plini de venin precum parintii lor.

Saracul copil isi da sufletul intr-o seara intunecata, si huerta, emotionata de suferinta familiei, vine sa-i aduca omagiu lui Batiste. Pentru o vreme, lucrurile stau ceva mai bine, si intrusii par a se integra, intr-o oarecare masura, in cadrul comunitatii. Pana cand, bineinteles, se isca un conflict intre Batiste si un localnic ce nu-l avusese niciodata la inima, Pimento.

Ca sa ajung la finalitatea povestii, lucrurile evolueaza din ce in ce mai rau, si cei trei raman fara casa, cand aceasta e pusa pe foc de localnici... concluzia cred ca e, pana la urma, sa nu incerci sa te joci cu destinul, si sa nu indraznesti sa crezi ca te poti descurca singur, cata vreme nu ai acceptul unei comunitati. Ceea ce, sincer, mie mi se pare o prostie. Desigur, eu privesc problema din perspectiva unei fete traite si crescute la bloc, motiv pentru care n-am avut, mai niciodata, prea multe contacte cu vecinii. Dar cartea asta, desi e, intr-adevar, foarte bine scrisa, m-a dezgustat profund pe alocuri, pentru ca releva caracterul realmente dezagreabil si dezgustator pe care orice taran il are, deep down inside. Nu numai ca nimeni nu se bucura de succesul pe care il are Batiste cu recolta, dar il invidiaza si ii vor pielea, cu orice pret. Ce ipocrizie, ce spirit de turma, ce scarba de lacomie!!!

Deci, daca vreti sa o cititi, e o lectura frumoasa... dar putin cam neplacuta, din cauza evenimentelor istorisite. De asta mi-a si luat atata timp sa o termin. :|

omul, o specie etern nemultumita

Nu pot sa dau multe detalii legate de ce ma face sa elaborez asa o "maxima", dar tare ma tem ca am dreptate cand spun ca DA, Omul e extrem de greu de satisfacut si e, in majoritatea cazurilor, nemultumit de ce are. Chit ca e vorba de un serviciu destul de bunisor, la care primeste, totusi, un salariu, intr-o perioada destul de neplacuta, din punct de vedere financiar, pentru sute si chiar mii de alti cetateni. Chit ca e vorba de o relatie de lunga durata, care ar fi putut dura foarte bine si mai mult timp. Chit ca e vorba de asteptari de la altcineva, care intotdeauna ar fi putut face mai mult si mai bine. Chit ca e vorba de propria persoana, de la care vrem tot mai multe realizari, mai multa grandomanie, mai multa lauda, mai mult mancat de cacat prin toate locurile despre noi...

In liceu n-am fost niciodata populara si niciodata nu mi-am dorit asta. Se pare ca, actualmente, e o chestiune de viata si de moarte sa fii popular sau sa nu fii deloc. Seriously - copiii se sinucid nowadays pentru ca nu reusesc sa atraga privirile celei mai trendy fete din liceu. Ce Dumnezeu e in capul lor? Cat de dificil e sa privesti, cel putin pentru putina vreme, in interiorul tau, si sa constati ca a fi popular nu te ajuta la absolut nimic? Sa constati caa, per total, pe termen lung, faptul ca ai prezentat un spectacol sau ca te-au vrut toate sau toti din scoala...nu inseamna nimic?...

I hated highschool, dar nu pentru ca eram the geek, the unpopular, ci pentru ca sunt prea multe persoane cu prea multe pareri, care toate se dau neintelese si profunde sau care, din contra, graviteaza in jurul cercurilor celor stralucitori, incercand sa le atraga atentia prin orice metoda. In clasa mea se dansau manele pe mesele pe care, in ore, scriam. How do you think that made me feel? Asa ca ieseam afara, cu 'paria' care fumau. Daca a fi interesant insemna sa dansez pe Nicolae Guta sau Florin Salam, facand miscari lascive in uniforma.. mai bine stateam cu emoneii in spate. Doar ca acest concept de emo nu exista, pe atunci. Eram doar unpopular, very unpopular, si asta nu ma deranja niciodata, chit ca imi punea unele dificultati in comunicare cu unele persoane, care, in loc sa capteze mesajul pe care li-l transmiteam in cadrul unei conversatii, se uitau ba la cum aratam, ba isi aminteau, fara indoiala, momente si schite din cariera mea profesionala de unpopular kid.

Cand eram in clasa a 11-a, am cantat la un fel de festival. De atunci,au inceput sa ma salute tot felul de personalitati pe care le vazusem, fara indoiala, si eu, dar care niciodata nu binevoisera sa isi arunce privirea asupra mea. Ce diferenta, ce dezgust, ce scarbosenie, sa fii bagat in seama doar pentru ca ai avut un pseudo-moment de pseudo-glorie...

Prostiile astea mi-au venit in cap dupa ce-am vazut, aseara, The Assassination of A High School President, un film mai mult decat ciudat si care m-a facut sa realizez, cu toate defectele pe care le aveam cu totii in timpul perioadei de liceu...ca eram mai buni decat actualii elevi. :|

Enzo sau arta de a pilota pe ploaie

Am vrut mult sa nu-mi placa romanul asta. N-am reusit, insa, oricat mi-a luat sa trec de detaliile relativ inspide si obositoare ale pilotilor de curse de masini [chestie care, trebuie sa recunosc, ma intereseaza prea putin ca sa citesc despre ea]...asa ca, acum 10 minute maxim, cand am terminat-o, m-am trezit cu un firisor de apa iesindu-mi din ochiul stang.

Da, a fost emotionanta si da, mi-a placut. Mult de tot. Chiar daca Enzo nu e perfect, sau chiar daca, din contra, pare 'prea' perfect ca sa fie adevarat. I-am invidiat pe cei doi, Enzo si Denny, cei care au o relatie caine-om realmente surprinzatoare, si care-si citesc gandurile cand nu te astepti. Am admirat profunzimea care se ascunde in spatele ochilor umezi ai unui catel oarecare, am savurat intens fiecare clipa de razbunare binemeritata pe care personajele negative au suportat-o, si m-am bucurat enorm atunci cand s-a castigat o lupta eroica impotriva unor sorti extrem de enervanti.

Dar, la final, am plans. E cumva... o poveste cu doua fete. Pe de o parte te poti intrista din cauza varstei inaintate a lui Enzo, ceea ce il face susceptibil la orice infectie, la incontenenta urinara si la o gramada de probleme articulare dar, pe de alta parte, e o bucurie sa constati [cel putin teoretic, na] ca legenda mongoleza dupa care se ghideaza intregul spirit al catelului este adevarata, si se aplica, in final.

In alte cuvinte, chiar daca, pe alocuri, plictiseste realmente din cauza abundentei detaliilor despre Ayrton Senna, Ferrari, Schumacher si alte treburi de acest gen, cartea e, per total, destul de frumoasa si, mai ales daca sunteti mari iubitori de animale, n-o sa va para rau pentru a fi citit-o.

Multumesc Oompa, pentru a-mi fi oferit sansa de a o citi!

se intampla sa nu se intample

azi am vazut un gunoier vorbind la telefonul mobil, de la geamul meu de la bucatarie, facut dintr-un termopan ultra-rezistent, prin care actualmente trage curentul.

imi pierd rabdarea cu materia pe care trebuie sa o asimilez,printre sughituri de frustrare, pentru examenul de miercuri.

am avut o durere de cap ce nu poate fi asemuita nici unei alte migrene din ultimii..eu stiu? 5 ani, poate.

am asteptat toata dimineata sa se petreaca ceva, si, pana la urma, in afara de faptul ca am aflat ca am luat 10 la Medicina Legala [fapt care m-a bucurat, ce e drept, pentru cel putin cateva ore..], nu s-a intamplat nimic iesit din comun.

in rest, ma intreb cu ce bani am sa-mi cumpar volumul de Eliade care apare miercuri cu Jurnalul, alaturi de cel de Verne, de la Adevarul. adica am bani, dar..parca nu mai am nici unde, nici de ce sa mai cumpar carti. mi-am tot promis c-am sa citesc din ce-am imprumutat sau primit. oare-am sa reusesc sa ma abtin de la vreo comanda online, pana de Pasti?

cred ca la noapte, intre paralizia trigemenului si diverse sindroame medulare, am sa termin Enzo sau arta de a pilota pe ploaie. despre care am sa si scriu, ceva mai tarziu. :)

astept, cu multa, multa, infrigurare, sa ia sfarsit si aceasta sesiune, pentru ca sa ma rezerv lecturilor din timpul cursurilor [iar], pentru ca, in timpul unei saptamani de relaxare, sa stau, din nou, in pat si sa nu fiu nevoita sa gandesc prea mult sau la prea multe. dar hei, asta mi-e aproape imposibil! I'm doing it again, aren't I? :)

dupa cum se poate observa, am revenit la o tema pe care am mai avut-o acum vreun an. it's green, it's springish, it's grass-smelly, and I simply love it.