small memories, jose saramago

O carticica usor de citit, cu fragmente extrem de induiosatoare si sensibile din copilaria si tineretea lui Saramago. Un fel de autobiografie, doar ca termenul e ori subestimativ, ori supraestimativ, acuma depinde si de cum va plac marturisirile - fie directe, aproape socant de sincere, fie invaluite intr-un aer exagerat de bun simt.

Saramago e debordant de neprefacut, in special atunci cand istoriseste mici intamplari infantile, fie prin ridicolul lor momentan, fie prin varsta si mintea care deriva din aceasta. Cine ar fi crezut ca micul baiat firav portughez, nascut din doi parinti analfabeti, avea sa devina marele castigator al premiului Nobel pentru literatura? Il iubesc pentru simplitatea nepretentioasa care-i caracterizeaza randurile, in special din acest roman, care descrie, practic, inceputurile unei minti stralucitoare.

N-am sa insist prea mult pe subiect, mai ales ca, din punct de vedere organizatoric, cartea e alcatuita, mai mult din crampeie de memorii, asa cum, de altfel, se si numeste [ in romana farime de memorii ], iar aceste amintiri sunt, la fel ca [sau asa am eu impresia] povestitorul insusi - naturale, firesti si neartificiale.

Campii, cocini, maslini, umbre, dupa-amiezi insorite, saracie lucie, precum si dorinta imensa de a cunoaste si a descoperi - toate acestea sunt ascunse intre copertile operei Small Memories, de Jose Saramago.

Un moment impresionant este acela in care scriitorul descrie meleagurile pe care a copilarit, alaturi de bunicii sai - taram dominat de cultura unor maslini crescuti chinuit, pe un pamant relativ arid, dar care reprezentau insusi farmecul naturii, cel putin pentru micutul Zezito [nume de alint de la Ze, abrevierea de la Jose]. Dramatica e schimbarea, de peste ani, pe care o observa ochiul literatului, atunci cand, accidental, reviziteaza regiunea si afla, cu stupoare, decizia Comunitatii Europene de a recompensa latifundiarii zonali cu o oarecare suma de bani pentru ca acestia sa culce la pamant pentru totdeauna maslinii, in favoarea unei culturi modificate genetic, perfecte, de porumb. Inca o dovada ca lucrurile sunt intr-o schimbare nu chiar favorabila omenirii.

Ca sa scurtez cuvintele care-s de prisos in ceea ce priveste exprimarea unei pareri legate de acest roman [realmente magnific], am sa redau unele pasaje care m-au impresionat:

Nu stiu in ce perioada s-a introdus in zona cultura extensiva a maslinului, dar nu ma indoiesc, pentru ca asa afirma traditia prin gura batranilor, ca peste cele mai vechi livezi de maslini au trecut cel putin doua sau trei secole. Nu vor mai trece altele. Hectare intregi de pamant plantate cu maslini au fost rase fara mila acum cativa ani, s-au taiat sute de mii de pomi, au fost extirpate din adancul pamantului sau au fost lasate sa putrezeasca acolo radacinile batrane care, timp de atatea generatii, au dat lumina candelelor si gust supei. Pentru fiecare maslin smuls, Comunitatea Europeana a platit o prima proprietarilor latifundiar, iar astazi, in locul misterioaselor si vag nelinistitoarelor livezi de maslini din vremea copilariei si adolescentei mele, in locul trunchiurilor rasucite, acoperite de muschi si licheni, gaurite de borte, unde se adaposteau soparlele, in locul baldachinelor de ramuri incarcate de masline negre si de pasari, ceea ce ni se prezinta privirilor este un imens, un monoton, un interminabil camp de porumb hibrid, tot de aceeasi inaltime, poate cu acelasi numar de frunze pe tulpina, iar maine poate cu aceeasi dispozitie si acelasi numar de stiuleti si fiecare stiulete poate cu acelasi numar de boabe. Nu ma plang, nu deplang pierderea a ceva ce nici nu-mi apartinea, incerc doar sa explic faptul ca acest peisaj nu e al meu, ca nu acesta este locul in care m-am nascut, ca n-am crescut aici. Stim ca porumbul e o cereala de prima necesitate, pentru multi oameni mai necesar decat uleiul de masline, si eu insumi, in vremea copilariei mele, umblam prin porumbistile de atunci, dupa ce lucratorii terminau culesul, cu o sacosa de panza agatata de gat, in cautarea stiuletilor ramasi in urma. Marturisesc, totusi, ca incerc acum, ca un fel de satisfactie malitioasa, sentimentul unei revanse pe care n-am cautat-o si nici n-am vrut-o, dar care a venit in intampinarea mea, cand aud spunandu-li-se oamenilor din sat ca smulgerea batranelor livezi de maslini a fost o greseala, o prostie dintre cele mai mari. Si tot inutil ar fi si sa plangem dupa uleiul de masline varsat. Mi se povesteste acum ca se planteaza din nou maslini, dar din aceia care, oricati ani ar trai, vor ramane intotdeauna pitici. Cresc mai repede, iar maslinele se culeg mai usor. Ce nu stiu e unde se vor baga soparlele.

...Diario de Noticias, pe care tata il aducea acasa in fiecare zi si care presupun ca ii era oferit de un prieten, vreun vanzator de ziare din aceia cu vanzare buna, poate patronul vreunei tutungerii. De cumparat, nu cred ca-l cumpara, din pertinentul motiv ca nu ne ramaneau bani ca sa-i cheltuim pe un astfel de lux. Pentru a avea o idee clara asupra situatiei noastre, este suficient sa spun ca, timp de mai multi ani, cu o regularitate absoluta determinata de anotimpuri, mama ducea paturile la casa de amanet cand se termina iarna, pentru a le rascumpara, economisind banut cu banut ca sa poata plati dobanda in fiecare luna si suma finala pentru a le ridica, atunci cand primele zile reci incepeau sa se faca simtite. Evident, nu puteam sa citesc cursiv ziarul matinal deja istoric la vremea aceea, dar un lucru era clar pentru mine: stirile din ziar erau scrise cu aceleasi caractere ale caror nume, functii si relatii reciproce le invatam la scoala. Astfel incat, desi abia stiam sa silabisesc, citeam deja, fara sa pricep ce citeam. identificarea, in textele ziarului, a unui cuvant pe care-l cunosteam era ca si cum as fi gasit un marcaj pe un drum care-mi spunea ca mergeam bine, ca urmam directia corecta. Si asa s-a facut, in felul acesta putin cam neobisnuit, Diario dupa Diario, luna dupa luna, prefacandu-ma ca nu auzeam glumele adultilor din casa, care se distrau vazand cum ma uitam la ziar ca si cum ar fi fost un zid, ca a sosit momentul sa-i las fara grai cand, intr-o zi, dintr-o suflare, am citit cu glas tare, fara sa ma balbai, cu emotii, dar triumfator, cateva randuri unul dupa altul.

Tu, bunico, stateai pe pragul usii tale, deschisa spre noaptea instelata si imensa, spre cerul despre care nu stiai nimic si pe unde nu aveai sa calatoresti niciodata, spre linistea campurilor si a pomilor umbrosi si ai spus, cu seninatatea celor nouazeci de ani ai tai si focul unei adolescente niciodata pierdute: "Lumea e atat de frumoasa si mie imi pare atat de rau ca mor.". Exact asa. Eu eram acolo.

P.S.: celor care ati luat cateva carti de la mine, le voi expedia de-abia vineri, pentru ca atunci dispun de niste timp liber :(. Imi cer scuze pentru aceasta intarziere.

Trei camarazi, Erich Maria Remarque

A trecut ceva vreme de cand n-am mai consemnat ce cred despre o carte citita. Iata, insa, ca a venit timpul pentru exprimarea unei pareri, de altfel una pozitiva.

Iubirea mea pentru Erich Maria Remarque a debutat prin liceu, cand [mai ales din lipsa banilor] mergeam deseori la biblioteca, de unde faceam rost de romane relativ mediocre sau care-mi trebuiau pentru scoala. Insa intr-o seara, cand chiar vroiam sa-mi mai stavilesc din aviditatea pentru povesti, am remarcat o gramada de carti pe un birou, printre care era si Noapte la Lisabona, de autorul pomenit mai sus. O istorie realmente grozava, sau care asa mi s-a parut la vremea aia, din perspectiva unei minti inca necoapte de cititoare inraita [care sunt actualmente]. Dragoste, cel de-al II-lea razboi mondial, evrei, holocaust, mult tragism si durere, o calatorie aproape fantastic de periculoasa, pentru ca cei doi indragostiti sa ajunga pana la ocean si sa se imbarce intr-un vas spre America.

O specificitate a romanelor lui Remarque mi se pare sfarsitul dramatic. Mai intotdeauna povestea e realmente grozava, abunda in detalii pe de o parte crude, dar, pe de alta parte realiste si placute ochiului [mai ales cand e vorba de prietenie si loialitatea pe care o implica ea]. La fel se intampla si in Noapte la Lisabona, si, bineinteles, aceeasi idee a mortii, singura constanta a vietii, pana la urma, e reluata si in Trei camarazi.

Cei trei, Robert, Gottfried si Otto, sunt o echipa de nedespartit, care au trecut impreuna prin Primul razboi mondial, care i-a legat intr-un mod ce nu poate fi descris in cuvinte. Prietenia lor tine de curaj, devotament si respect reciproc, dar si de o intelegere pe care nu o mai putem recunoaste actualmente in nici un fel de relatie amicala. Lucrurile par sa mearga destul de bine pentru toti, iar viata pare a fi, post-razboi, o calatorie calma cu o barca pe un iaz linistit. Cateva mismasuri si afaceri nu tocmai curate le aduc celor trei o bunastare sociala si financiara de scurta durata.

Dupa ceva vreme, insa, toti fac cunostinta cu o femeie. Patrice Hollman are acea frumusete interbelica rara, aproape de vedeta de cinema. E insasi intruchiparea feminitatii si finetii, si nu dureaza mult pana Robby se indragosteste de ea. Dupa o serie de intalniri mai mult sau mai putin secrete [pentru ca ceilalti doi camarazi sa nu afle], relatia lor iese la lumina si este incununata de acceptul celor din grup, de sentimentele statornice si admirabile ale celor doi care alcatuiesc cuplul, precum si de o serie de aventuri care-i apropie si mai mult.

Evenimentele sunt de doua categorii: monotone, de rutina, care alcatuiesc peisajul in care-si duce zilele personajul principal [Robert Lohkamp], dar si neobisnuite, care-i tulbura echilibrul psihic si sentimental.

Dupa o perioada de acalmie, barbatul afla, intr-un mod destul de tragic, ca iubita lui sufera de hemoptizie, o boala derivata [din cate am inteles din carte] dintr-o subnutritie si un numar major de carente indurate de organism in timpul razboiului. Concediul pe care cei doi ar fi trebuit sa il petreaca linistiti la mare se transforma intr-un cosmar atunci cand Patrice este gasita scuipand si tusind sange. Robert face toate eforturile necesare pentru a o salva, ajutat fiind si de cei doi prieteni, care, aflandu-se in oras, reusesc sa dea de medicul lui Pat. Acesta e aproape rapit si transportat in statiunea unde se aflau indragostitii. Prognosticul este rezervat spre grav, astfel incat doctorul recomanda internarea domnisoarei intr-o statiune montana, pentru un tratament de lunga durata.

Lohkamp reuseste sa stranga suma necesara internarii, prin mijloace mai mult sau mai putin legale, si, chiar daca aceasta nu-i va ajunge Patricei decat pentru jumatate de an, ea se dovedeste indestulatoare.

Intre timp, Remarque face un portret fidel al Germaniei pe punctul de a se schimba din perdantul Primului Razboi Mondial in asupritorul de popoare ce va deveni in cursul celui de-al doilea. La un moment dat, este chiar descrisa vizita pe care cei trei camarazi o intreprind la o intrunire politica, la care da, ati ghicit, participa chiar Adolf Hitler. Am apreciat ca descrierea personajului a fost succinta si corecta, mai ales pentru ca naratorul remarca faptul ca mesajul transmis nu conta chiar atat de mult pe cat contau intonatia si hotararea extrema a oratorului. Ideea asta am prins-o si din autobiografia Agathei Christie, care primeste o scrisoare de la o prietena plecata in concediu in Germania, si care are sansa sa asiste la un discurs de-al viitorului dictator - plecase inflacarata si prinsa de mesajul transmis de acesta, pentru ca sa-si dea seama, cateva ore mai tarziu, ca informatiile captate erau, practic, inexistente, si ca doar personalitatea individuala a lui Hitler era intr-atat de magnetizanta incat se regasise fascinata de ea.

Situatia celor trei se schimba dramatic. In urma acestei intruniri mai mult sau mai putin secrete, Gottfried Lenz e ranit grav...de fapt, ucis. Din acest punct, totul evolueaza spre deznodamantul deloc placut al sortii celorlalti doi, in special a lui Robert.

Da, Patrice moare la final, dupa o noapte in care se chinuie sa-si dea duhul, dupa ce-i sopteste ultimele cuvinte de dragoste iubitului, si dupa ce il roaga sa se casatoreasca si sa fie fericit.

Mi-a smuls o lacrima, si nu mi-e rusine sa spun asta.

Felix Felicis by =nouxz on deviantART

Walk Away by ~Gilraen-Taralom on deviantART

I am here by *fhrankee on deviantART

Intr-o incercare disperata si, bineinteles, esuata, de a-mi ridica moralul, am facut o baie. Probabil a fost singura oara cand n-am reusit sa ma binedispun cu actiunea asta, ba dimpotriva, m-a facut sa ma gandesc la cat de prosteasca e viata asta, mai ales cand esti obligat sa mergi 6 ani la aceeeeeeeasi si aceeeeeeasi scoala, sa vezi aceeasi oameni de luni pana vineri, sa astepti sa vina cazuri pe care sa le examinezi ..sa-ti doresti ca profesorii sa fie ceva mai expliciti cand iti prezinta un fenomen sau tratament.. sau in orice caz, sa iti doresti sa devii just a puppet, o unealta a sistemului, un individ dintr-ala care sa mearga zilnic la munca de la 8 la 4, dar care sa fie liber dupa-amiaza, sa stie cu siguranta ca nu-si va petrece niciodata 12 ore la serviciu si ca acesta ii va aduce intotdeauna mai multe satisfactii decat ideea stupida de a face 6 ani de facultate chiar ...degeaba.

In fiecare joi, cand petrec minim 10 ore la scoala [apropo, eu fac, in medie, cu autobuzul, de acasa pana la facultate cam o ora, deeeeci, pe langa faptul ca trebuie sa ma trezesc la ora 6 ca sa ma pot pregati, intotdeauna programul meu, stupid de altfel, de a merge la scoala presupune si minim 2 ore petrecute in mijloace de transport in comun!], ma gandesc la inutilitatea sistemului in care sunt, fara sa vreau, angrenata, si care ma face sa vreau sa-l distrug. Plus de asta, cand se apropie ziua de luni, simt cum ma apuca o apatie, incep sa ma doara oasele, ma plictisesc ingrozitor la gandul ca iarasi am sa fac experimente care nu demonstreaza nimic, si iarasi am sa astept inutil [in cadrul laboratoarelor de trei ore!!!!] proprietari cu animale. Nu stiu ce sa mai zic. Inca un an jumate??? Dupa care, eventual, si doctorat? Oh my goodness, I'll be on the verge of a nervous breakdown by the time I'm thirty years old.

Am incercat sa scriu un mic, mic, articol despre altceva decat carti, si se pare ca am esuat. Am dat ctrl+a si delete. I really don't have that much to say. :-)

well well well

Just another day in non-interesting paradise. Doua laboratoare, dintre care primul a fost ucigator de plictisitor, cu toate ca am vazut un caz de presupusa rabie la o pisica ce si-a muscat proprietarul. Am asistat la metode de sterilizare directa sau indirecta a mediului inconjurator, imediat dupa presupunerea nefasta cum ca ar fi fost bolnava de turbare. Nimeni nu s-a gandit sa stearga clanta pe care apasase proprietarul in traiectul lui cu animalul spre doctor. Nu de alta, dar el luase deja contact cu secretiile pisicii, inainte de a-l fi muscat.

La chirurgie a fost chiar interesant, in special din cauza unei infectii purulente a uterului unei catele, ce a trebuit sa fie operata de urgenta, si avand, pe deasupra, si peritonita.

Am ridicat un telefon de la eMag, am vazut noul e-book reader iRiver, de care s-a tot discutat, si am ajuns la concluzia ca imi chiar place. Ecranul e, ce e drept, mic..ramane de vazut :).

Anyway, what have y'all been doing?

Photos that made my day.

Band info

Joculetul l-am gasit aici, care la randul sau a fost gasit aici.

Joculetul consta in urmatoarele:

1. Intra pe Wikipedia, apasa "random", sau apasa aici. Primul articol aleator pe care il obtii este denumirea trupei tale.
2. Intra la "Random quotations, sau apasa aici." Ultimele patru sau cinci cuvinte ale ultimului citat este titlul primului tau album.
3. Intra pe Flickr si apasa pe "explore the last 7 days", sau apasa aici. A treia fotografie, n-are importanta ce este, va fi coperta albumului tau.

Foloseste Photoshop sau orice alt program de editare pentru a le combina.

Asta mi-a iesit!

[ dreamr.me ]

Leapsa o transmit tuturor interesati, dar mi-ar placea sa o preia Mihaela, Inka, Alina si Terra. Per total, sunt destul de multumita de norocul meu, cu toate ca numele formatiei lasa de dorit un pic.

Útila (Isla de Útila)[1] is the third largest of Honduras' Bay Islands, after Roatán and Guanaja, in a region that marks the south end of theMesoamerican Barrier Reef System, the second-largest in the world. The eastern end of the island is capped by a thin veneer of basalticvolcanic rocks, erupted from several pyroclastic cones including 74 m (243 ft) Pumpkin Hill which forms the highest point on the island. It has been documented in history since Columbus' fourth voyage, and currently enjoys growing tourism with emphasis on recreational diving.

Lacrimi de girafa

McCall Smith are atributul de a ma face sa ma simt bine. Pur si simplu, e vorba de o stare de-asta confortabila pe care mi-o transmit povestirile lui, cu aventurile micute si interesante ale satenilor sau orasenilor din Botswana...cu a lor Agentie de detective nr. 1, si cu ale lor femei rotofeie, cu pielea catifelata si neteda si cu ai lor orfani napastuiti ca in oricare alt loc, dar de care se ingrijeste statul cu siguranta mai bine decat in alte tari mult mai dezvoltate.

Imi plac gandirea simpla care domina majoritatea indivizilor ce alcatuiesc societatea botswaneza: femeile trebuie sa fie mame, dar trebuie sa fie puternice si inteligente, au dreptul de a face studii si sunt incurajate in acest sens si, bineinteles, au toate sansele sa li se ofere posturi in functie de calificarea lor. Barbatii fac parte, din cate am putut sa imi dau seama, cam din 3 categorii: delincventi [intalniti ocazional], afemeiati [intalniti foarte, foarte des, care-si inseala nevestele, desi, desigur, exista si cazul invers, in care sotiile sunt adulterine] si cei care-si vad pur si simplu de treaba.

In cel de-al doilea volum din seria Agentiei de detective nr. 1 din Botswana, Precious Ramotswe ia o decizie importanta, hotarand, anume, sa se marite cu JLB Matekoni, mecanicul cel mai cunoscut din Gaborone si, de asemenea, barbatul cel mai statornic si cuminte din tinut. Lucrurile se complica vag atunci cand Matekoni, asaltat fiind de personalitatea covarsitoare a unei directoare de orfelinat, decide, cu una cu doua, sa adopte doi copilasi.

De asemenea, viitoarea doamna nu duce lipsa de cazuri criptice la agentie: moartea enigmatica a unui 'misionar' american, in urma cu zece ani pare a fi un mister destul de dificil de descifrat, luand in considerare, in special, timpul pierdut de la evenimentul nefast. Plus de asta, secretara ei, devenita, mai nou, detectiv adjunct, descopera aventura fabuloasa pe care o intretine o femeie maritata, si de pe urma careia ii poate plati scoala particulara fiului sau. Mma Makutsi este, deci, pusa in fata unei decizii impovaratoare: daca sa-i marturiseasca sau nu adevarul, in intregimea sa, sotului banuitor, in conditiile in care acest fapt ar putea periclita viitorul educatiei copilului celor doi.

Si multe, multe alte peripetii.. Iubesc cartile de genul asta, pentru simplul motiv ca imi redau zambetul pe buze chiar si in momente in care numai vesela nu pot fi. :)

frumoasa.

eseu despre orbire

Intre paginile astea se ascunde cheia umanitatii, si anume empatia. In cazuri dramatice, sentimentul de care vorbesc se pierde primul, fara indoiala, motiv pentru care astfel se intampla si in acest roman, care evoca o [im]posibila epidemie de orbire alba [raul alb].

Totul debuteaza brusc. O strada populata, pe care circula, grabite ca intotdeauna, o gramada de autoturisme care se opresc, ca de obicei, la stop. Cand culoarea verde isi va face aparitia, una dintre masini nu va porni, si va stimula, cu aceasta ocazie, ocarile celorlalti conducatori auto, precum si mirarea imediata a trecatorilor si pietonilor. Dupa cateva momente "etonante", se aude glasul disperat al soferului care asteapta: Sunt orb, sunt orb!

Asa incepe saga unor luni de cosmar, in cadrul carora boala se raspandeste cu viteza fulgerului, cuprinzand absolut toate persoanele care au avut vreun contact direct sau indirect cu primul orb. Saramago nu foloseste nume, e impersonal, tocmai pentru a sublinia importanta dezolarii si a decadentei dezgustatoare in care cade omenirea ca intr-o plasa pentru muste. Nu mai exista pic de consolare, de mila, de vreun al simtamant in afara de dorinta de a supravietui, de a iesi la suprafata, de a manca si de a-si satisface necesitatile fiziologice.

Singura, in acest calvar, care vede si va continua sa vada pe tot parcursul lui, este sotia medicului. Acesta ii e numele, iar ea va juca un rol deosebit de important in eliberarea orbilor din ..well, practic lagarul in care sunt cu totii grupati si adapostiti, in uciderea conducatorului unei bande de nenorociti care le fura mancarea, le fura avutul [oricat ar fi el de putin] si le violeaza celorlalti femeile.

Tot singura va ghida supravietuitorii spre oras, unde vor trece peste socul mizeriei si a cadavrelor imprastiate peste tot, pentru a ajunge la apartamentele personale, sparte sau nu. In orice caz, concluzia cred ca e, la finalul acestui eseu realmente magnific asupra firii umane, ca nici unul dintre noi nu ar mai sti ce inseamna altruismul sau iubirea de aproape, o data lovit de o boala/molima/nenorocire. Suntem niste egoisti, facuti pentru a conduce si a absorbi toata substanta din jurul nostru, fie ea de natura organica, vizuala, culturala sau de oricare alt fel. Suntem specia cea mai cruda care a locuit vreodata pe acest Pamant.

:) Mi-a placut mult! Am trecut, cu o oarecare dificultate, de primele pagini, in cursul carora mi-a venit relativ greu sa ma obisnuiesc cu stilul lui Saramago, cam prea modern pentru gustul meu.

Mai jos - atentie, paragrafe nerecomandate minorilor.

Aseaza-ta aici in genunchi, intre picioarele mele, spuse. Sotia medicului se lasa in genunchi. Suge, porunci el. Nu, spuse ea. Ori sugi, ori te bat si nu primesti mancare, spuse el, Nu te temi ca o sa ti-l retez cu dintii, intreba ea, N-ai decat sa incerci, mainile mele sunt pe gatul tau, te sugrup inainte sa-mi dea sangele, raspunse el. Apoi, Iti recunosc vocea, Si eu fata, Esti oarba, nu poti sa ma vezi, Nu, nu pot sa te vad, Atunci de ce spui ca-mi recunosci fata, Pentru ca vocea asta nu poate sa aiba decat o singura fata, Suge, si gata cu vorbele simandicoase, Nu, Ori sugi, ori la tine in salon niciodata n-o sa mai intre o farama de paine, du-te sa le explici ca nu mananca pentru c-ai refuzat sa ma sugi si vino inapoi sa-mi povestesti cum a fost.

Mai tarziu:

Sotia medicului patrunse in salon, aluneca incet printre paturi, dar n-avea de ce sa-si faca griji, nimeni n-ar auzi-o nici daca ar fi in saboti, iar daca, in acest haos, vreun orb ar atinge-o, si ar intelege ca e vorba de o femeie, lucrul cel mai rau care i se putea intampla ar fi fost sa trebuiasca sa se alature celorlalte, nici nu s--ar baga de seama, in asemenea situatie nu e usor sa observi diferenta dintre cinsprezece si saisprezece.

[...]Va fi simplu sa-l omoare. In timp ce, pas cu pas, avansa pe culoarul stramt, sotia medicului observa miscarile celui pe care curand il va omori, cum voluptatea il facuse sa-si lase capul pe spate, parand ca-si ofera gatul. Incet, sotia medicului se apropie, ocoli patul si se posta in spatele lui. Oarba continua ce-avea de facut. Mana ridica lent foarfeca, lamele putin departate ca sa intre ca doua pumnale. In aceasta clipa, ultima, orbul paru ca remarca o prezenta, dar orgasmul il retrasese din lumea senzatiilor comune, il privase de reflexe; Nu vei ajunge sa te desfeti, gandi sotia medicului, si isi lasa violent bratul in jos. Foarfeca se ingropa cu putere in gatul orbului, rotindu-se, lupta cu cartilajele si cu tesuturile membranoase, apoi, cu furie, isi continua drumul pana se opri in vertebrele cervicale. Tipatul abia se auzi, putea fi grohaitul animalic al unui barbat care ejacula, cum altora li se intampla, si poate ca asa era, de fapt, dar un suvoi de sange ii tasni drept in fata oarbei care-si facea de treaba.

Exclusa

Nu prea pot sa scriu cine stie ce, in special din cauza lipsei de chef. Cea de timp nu e prezenta zilele astea, dar lenea e intr-atata de pregnanta si ma acopera din cap pana in picioare cu un sentiment dulce si miros de sarbatori pascale, incat am lehamite de scris orice aici.

Totusi, romanul asta e mult prea bun ca sa nu-mi exprim o minima opinie.

Marta e o nevasta cuminte din Italia, de prin 1870, maritata oarecum cu forta cu Rucco, pe de o parte de catre parintii ei, dar, pe de alta parte, si dintr-un sentiment delasator. Din plictiseala, incepe o corespondenta cu un deputat cult, care-i va aduce doar nefericire si mizerie, dat fiind faptul ca sotul sau, extrem de gelos si posesiv, ii descopera misivele, le citeste si, crezand [de altfel, eronat], ca e vorba de un adulter, isi alunga sotia din casa. O data cu asta, o serie de nenorociri se abat asupra familiei din care provine femeia, in conditiile in care aceasta se refugiaza in casa parinteasca. Nu gaseste, insa, sprijin in tatal sau, care, intr-o oarecare masura, o considera vinovata pentru esecul matrimonial prin care trece, ba mai mult, prezumtia de nevinovatie nu exista, in mintea unui conservator italian de secol XIX.

Tabloul abunda in personaje mai mult sau mai putin complexe, dar descrise miraculos de bine: sora-sa, Maria, sufera enorm atunci cand tatal celor doua fete decide sa se retraga din viata publica, ducandu-si zilele in mansarda, unde nu vrea sa vada pe nimeni, nici sa converseze cu cineva; mama, Agata, ii tine partea fiicei, nu pentru ca ar intelege-o sau ar crede-o, ci pentru ca o iubeste, iar sentimentul asta cantareste mai mult pentru ea decat ce crede lumea despre fiica-sa; Anna Veronica, o nefericita din sat, cu o sarcina esuata la activ si cu un iubit care a disparut in praf, profita de relativa rusine a celor trei femei pentru a se imprieteni cu ele si a-si mai ucide singuratatea [nefiind, de altfel, primita in sanul comunitatii, din cauza reputatiei sale scartaitoare]. Pana una-alta, tatal Martei si al Mariei se sinucide scurt, cele trei femei incep sa sufere din cauza lipsurilor materiale [tabacaria detinuta de familie este adusa in pragul falimentului de o ruda care nu stie cum sa o administreze] si, dupa o perioada in care Marta depune reale eforturi ca sa studieze, se decide sa dea examen pentru postul de invatatoare de la scoala locala. Bineinteles, fiind singura virtuoasa [din punct de vedere intelectual], castiga pe merit postul, dar intreaga comunitate se rascoala, declarand sus si tare ca nu isi va trimite odraslele la scoala daca adulterina va ajunge sa le predea. Astfel incat Marta se vede nevoita sa sufere in tacere si sa mai rabde cateva luni, pentru a fi, pana la urma, transferata la o scoala din Palermo, unde nimeni nu o cunoaste. Alaturi de ea merg si sora si mama ea, desigur, care incep un trai linistit si fericit, intr-un oras in care nu pot fi persecutate pentru o greseala imaginara, infaptuita [la fel de imaginar] de catre Marta.

Si..hai ca nu mai stric farmecul.

In orice caz - e scrisa surprinzator de bine, cumva .. activ si personal, dintr-o perspectiva foarte apropiata cu insusirile fizice si, mai ales, psihice ale personajelor. Pirandello a fost rasplatit cu Premiul Nobel pentru literatura, "for his bold and ingenious revival of dramatic and scenic art".

Cartea a fost publicata la Editura Art, la noi, si se poate achizitiona la pretul de 19,5 lei.