sfantairina.ro

ganduri pentru viitor

Vorbeam chiar ieri cu un coleg despre planurile pe care le-am avea, la sfarsitul facultatii, acum ca ne apropiem de asta din ce in ce mai mult. Nu chiar asa vertiginos ca cei de anul 6, bineinteles, noi mai avand inca un an pana atunci. Pana sa-mi fac griji, pana sa-mi rod unghiile si sa ma intreb daca am sa am vreo sansa ca medic veterinar in lumea asta, daca am sa ma pot intretine de pe urma vreunei farmacii sau vreunui cabinet, daca am sa imi pot sustine financiar copilul cand va creste si va merge la facultate. [sau copiii, cine stie? - sper, totusi, ca macar unul din cei doi maxim, sa fie veterinar.] Pana sa ma intreb daca, in urma cu sase ani, n-am facut o alegere pripita, rezultata in urma unei serii intregi de circumstante, care m-au determinat sa realizez ca daca nu am o meserie practica, nu am nici o sansa.

N-as vrea sa minimalizez rolul profesorilor sau institutorilor romani, nu. Din contra, am mare respect pentru profele mele de franceza si respectiv de romana [de pregatire, nicidecum de clasa] din cursul liceului. Le admir ..efortul nemarginit de a dori sa se culturalizeze, sa se autodepaseasca, sa cunoasca ceva mai bun, sa descopere si sa-si largeasca orizonturile mintii. Le-am iubit, asa cum sunt convinsa ca nu multi elevi isi iubesc cadrele didactice. [in sensul de admiratie idolatrica] Le-am detestat rareori, da, au fost si momente din astea. Dar, la finalul zilelor mele, daca ar fi sa trag linie si sa pomenesc numele a doua persoane pe care le-am stimat intotdeauna si care mi-au schimbat cursul vietii, ele ar fi doamnele Irimia si Negoiescu.

Insa..oricata dragoste as avea pentru aceste doua profesoare, trebuie sa recunosc ca am avut si o gramada de dascali extrem de prost pregatiti. De la profesori de-abia iesiti de pe bancile scolii, care n-au avut nici cele mai mici aptitudini de a insinua iubirea pentru invatatura in mintile unor dracovenii ca noi, pana la sextogenari care n-ar fi avut ce sa caute la catedra, din simplele motive ca fie nu auzeau bine, fie, sa fim seriosi, sufereau deja de o mica senilitate psihica..cunosc toate categoriile.

Daca e sa privim cu onestitate si obiectivitate situatia, cati dintre noi ar fi capabili sa faca o astfel de munca, sa suporte tipetele si nazdravaniile unor nenorociti de elevi sau studenti?

Ce-am vrut sa zic cu asta: am facut, totusi, patru ani de filologie, in liceu; in timp ce altii se chinuiau sa invete pentru biologie, chimie, fizica sau matematica, eu faceam 8 ore de franceza pe saptamana, 4 de engleza, 4 de istorie, 4 de romana si 2 de latina. Mi-a placut. Recunosc, a fost perioada cea mai relaxanta din viata mea, pentru simplul motiv ca..in acei patru ani, nu stiu daca mi-am invatat cu adevarat la vreun obiect. Cu exceptia examenului de bacalaureat, bineinteles, la care am dat tot ce-am putut din mine, si care, ca sa fiu sincera, cred ca a fost ca un exercitiu prematur pentru prima sesiune de la medicina veterinara. Acum am de invatat,...intr-o singura sesiune, mai multa materie decat am avut de pregatit, atunci, pentru intregul bacalaureat.

Ideea e: patru ani de neinvatat mi-au lasat o marca, si-au pus stampila asupra personalitatii mele, si m-au transformat intr-o lenesa tacticoasa. Mi-a venit extrem de greu sa ma aclimatizez cu conditiile si materia necesara facultatii pe care o urmez acum.

Insa, lucrurile stau cam asa: daca as fi urmat cursurile unei facultati de profil, adica.., cel mai probabil, Litere, n-as fi ajuns :

- sa operez o pisica

- sa salvez o catea de la moarte [pe bune.]

- sa invat toate prospectele medicamentelor din cadrul unei farmacii si, in consecinta, sa stiu exact ce medicament merge la ce specie si in ce boala.

- sa fac un tratament sanatos, de scurta sau lunga durata, unui animal oarecare.

- sa infrunt greutatile cu stoicism, facand clisme peste clisme, disecand o gaina si afland macar o suspiciune de diagnostic, taind un porc cu inca un om, in cursul a o ora jumatate.

- sa diferentiez doua bacterii la microscop

- sa aflu cum arata mitocondria, la microscopul electronic

- sa fac diferenta dintre zgomotele respiratorii fiziologice si patologice

- sa stiu ca inima unui caine bate in mod normal aritmic

- sa fac o injectie intravenoasa.

Asa ca, acum..dupa 5 ani de Medicina Veterinara, inca sunt destul de multumita.

Revenind, insa, la discutia pe care o aveam cu acel coleg,de la inceputul acestei debitari - se pare ca va pleca intr-o tara straina, oarecare, in definitiv, in care isi va gasi un un loc de munca, alaturi de prietena [sau, mai degraba, viitoarea sa sotie]. Vor strange bani, muncind in cu totul alt domeniu decat medicina veterinara, si, cand se vor intoarce, pe langa faptul ca-si vor face o casa si isi vor permite sa-si intemeieze, in conditiile astea, o familie, poate-si vor deschide un cabinet.

Asa da. Sau...nu?

Majoritatea dintre noi pleaca din Romania cu principiul bine stabilit ca se vor intoarce acasa, mai devreme sau mai tarziu. Cati dintre noi isi respecta promisiunea? Cati nu isi fac un rost acolo, cu toate greutatile pe care asta le implica? Cati nu isi lasa parintii sa sufere de dorul lor? Cati isi uita limba, dupa primii ani petrecuti in alta tara? [cei dornici sa o faca, evident, pentru ca cei virtuosi n-o vor pati niciodata]

Si, pana la urma.... cati vor muri de foame aici, doar ca sa nu mearga in alta parte? Multi.

Iar eu nu voi vrea sa fiu unul dintre ei, si, tocmai de asta, cu toata inflexibilitatea care-mi sta in caracter si de care nu ma pot debarasa nicicum, iata ca sunt nevoita sa accept compromisuri, sa-mi retrag cuvintele, si sa spun: Daca voi ajunge, vreodata, sa ma pot sterge undeva cu diploma celor sase ani de facultate ... fac absolut orice pentru a-mi asigura un minim de confort, si un trai decent. Nu-mi pot parasi parintii, asta stiu..probabil pentru ca sunt singurul copil, si pentru ca nu as fi in stare sa traiesc cu propria constiinta, gandindu-ma in mod constant la ce fac ei acasa.. Dar munca este munca, ea e onorabila si trebuie facuta. Asa ca n-as fi intr-atat de orgolioasa incat sa refuz nici un loc de munca doar pentru acea diploma.

Nu stiu de ce am scris asa mult, deodata, dupa o perioada in care nu mi-am exprimat, practic, nici o opinie. Anyway, it felt pretty good.

Un an bun, Peter Mayle

Cat de inspirata am putut fi, atunci cand am decis, intr-o incercare de moment, sa-mi cumpar si romanul asta de la Librex! Iata-ma doar cateva zile mai tarziu, cu el parcurs deja, gandindu-ma la soarele de Provence, la vinuri bune cu arome tomnatice si romantice, la femei sanatoase si la un trai linistit.

Max Skinner e un englez preocupat de ideile traditionale care ne asupresc pe toti. Vrea bani, vrea o casa, ar vrea si o familie dar nu e foarte hotarat in acest sens, si, pana una-alta, ramane a fi bancher, intr-o firma londoneza de mare renume, cu un BMW - masina de serviciu, si cu un apartament inchiriat destul de costisitor.

Intamplarea face, insa, ca un proiect sa-i fie furat de un coleg deloc prietenos, astfel incat, intr-un moment de nebunie temporara, si iritat de perspectiva de a inghiti privirile furise sarcastice ale domnului de mai sus, Max decide sa renunte la slujba. Asa ca isi da demisia, renunta la masina fabuloasa si aproape ca-l cuprinde disperarea, in cursul aceleiasi seri.

Ajuns in apartament, descopera o scrisoare, care il anunta, intr-un mod mai mult sau mai putin formal, ca e mostenitorul unei case in Provence, Franta. Asa ca, neavand nimic de pierdut, accepta un imprumut de la bunul sau prieten, Charlie, si merge in aceasta tara a mancarurilor rafinate si a vinurilor fermecatoare, pentru a vedea terenul, a-l estima si, eventual, a-l vinde pentru a scapa de datorii.

Ajuns, insa, aici, face cunostinta cu o lume complet diferita fata de cea pe care o cunoaste deja, cea londoneza. Mai mult decat atat, dupa doar cateva saptamani, este acceptat de comunitatea locala, incepe sa se simta ca acasa, isi angajeaza o menajera, se indragosteste partial de proprietara unui bistro pana cand... apare o alta mostenitoare a casei.

E reconfortant, credeti-ma! O sa va simtiti bine citindu-l, mai ales pentru ca merge perfect drept o lectura de duminica seara..limbajul e facil, actiunea e relaxata, nici un lucru iesit din comun nu va sperie intr-atat incat sa va dea un preinfarct, ca la acele romane de actiune pe care nu prea le agreez. I've read it, I've loved it.

superba!

VENTANA

Para sentir
la tormenta
la furia y el relámpago
no abro la ventana.

Abro tu vestido.

Y entro
en el mundo atónito.

En ti está la residencia
de mi Sol creciente.

Campana de pétalos
para el oido de mi sueño.

_______________________
FEREASTRĂ

Pentru a simţi
furtuna
mânia şi fulgerul
nu deschid fereastra.

Îţi deschid rochia.

Şi intru
în lume uimit.

În tine este reşedinţa
Soarelui meu crescând.

Clopot de petale
pentru auzul visului meu.

De MUNOZ, de aici-> http://chestiilivresti.blogspot.com/2010/05/munoz.html

asta trebuie ascultata cu ochii inchisi.

Leapsa / muzica veche

Am primit de la Alina trebusoara asta, si recunosc, chiar imi face placere sa pun cateva melodii oldies pe aici. Leapsa o preia cine doreste.

Top 5 melodii old school trebuiau sa fie, initial, dar m-am entuziasmat intr-atat incat nu m-am putut abtine sa fac un clasament realmente gourmet, cel putin pentru mine. My Gourmet Music:

big black hole

O dată cu primăvara, se pare că mi-au reînceput depresiile. De la momente puţin importante, dar dramatice, pînă la momente care ar trebui să îmi ridice serios moralul, dar care nu reusesc sa o facă, deşi încearcă, o concluzie ar suna cam asa: life seriously sucks sometimes.

Pînă una-alta, însă, îmi zic să iau o doză sănătoasă de Nine Inch Nails, A Perfect Circle şi nişte Tool.

Pies: vedeţi că am fost la Librex, în Iaşi, şi nu se mai intră, ca în vremurile normale, pe uşa din faţă a Sălii Polivalente, ci pe cea din lateral stînga. Mi-am luat ...să zicem, ca să sune decent, cîteva cărţi..ştiu că mă mint singură, dar ce să-mi fac. Mă-ntreb cîte o să-mi mai iau pînă duminică, atunci cînd se termină..

Pies 2: de la Librex mi-am luat:

- Un an bun, de Peter Mayle [ecranizat de Ridley Scott, cu Russell Crowe - A Good Year]

- Un mister medieval, Barry Unsworth

- Familia Watson, Jane Austen

- Memorialul manastirii, Jose Saramago [love this guy]

- Bestiar, Julio Cortazar

- Bullet Park, John Cheever

- Ardoare, Lily Prior

- Mai intunecat decat crezi, Jack Williamson

Intre timp,mi-au venit si cele doua carti comandate cu discount de la BuyBooks, respectiv:

- Intermitentele mortii [pe care de-abia astept sa o citesc], Jose Saramago

- Culoarea, Rose Tremain

Tot intre timp, Mihaela mi-a imprumutat alte trei carti, pe care trebuie sa le termin cat de curand:

- Ma numesc Salma, Fadia Faqir

- Casa de la Riverton, Kate Morton

- Scrisori catre fiul meu, Gabriel Liiceanu

Povestirea cameristei

Aceasta e una dintre cele mai fenomenale carti , una pe care am citit-o pe nerasuflate, si, tocmai de aceea, m-am decis sa insirui cateva randuri despre ea aici.

Romanul, propriu-zis, e cam ciudat, recunosc asta, mai ales pentru ca e cu iz de stiintifico-fantastic -eu, la acea vreme, nu aveam nici in clin, nici in maneca cu acest gen. Din acest motiv, prima parte a fost cam confuza, cu atat mai mult cu cat nu se specifica elemente descriptive cheie, cum ar fi locul si timpul actiunii.

Despre ce e vorba: Suntem intr-un viitor posibil al Pamantului, in care acesta a fost iradiat puternic, in urma unei catastrofe post-razboi. Singurele zone in care se mai poate trai cat de cat acceptabil sunt cele din emisfera ~nordica, in tari cum ar fi Anglia, Canada, Alaska [din SUA, evident], tarile scandinave etc. Cealalta parte a Terrei e intr-atat de afectata de poluarea cu radiatii, incat marile minti conducatoare ale celorlalte state, inca neatinse de 'molima', ajung la concluzia ca pedepsirea delincventilor nu se va mai face prin inchiderea lor, ci prin transportarea lor in zone iradiate.

In primele luni care urmeaza schimbarilor dramatice suferite de planeta, apar, bineinteles, tot felul de regimuri totalitare menite sa mentina sub control populatia. O problema e, bineinteles, si anume: foarte putine femei mai pot face copii, asa ca cineva imagineaza o noua slujba pentru cele care pot - ele vor fi mame profesioniste. Asa ajunge eroina noastra sa fie repartizata unei familii, si unor atingeri masculine pe care trebuie sa le suporte, chit ca ii plac, chit ca nu.

De aici lucrurile devin intr-adevar interesante, asa ca va recomand cu caldura acest roman de Margaret Atwood care m-a fermecat si care m-a facut sa citesc din nou..in anul II de facultate mi-am redescoperit aceasta pasiune, multumita Povestirii cameristei.

Vezi mai multe video din Divertisment

Mi-e destul de clar ce-o să-ncerc să fac în weekend...

the glass castle, jeannette walls

Am reusit, in sfarsit, sa termin cartea asta, bineinteles, dupa ce, in ultimele 2oo de pagini a devenit intr-atat de interesanta incat nu am mai putut-o lasa din maini. Asa ca asta faceam eu la ora 2 as-noapte,citeam.

E un roman deosebit de puternic, care m-a impresionat, pe de o parte, prin sinceritatea confesiunilor, si, pe de alta parte, m-a indignat intr-atat de tare incat, dupa ce parcurgeam cate un paragraf mai neplacut, inchideam romanul intre palme si oftam adanc. De ce asta:

I was on fire. It's my earliest memory. I was three years old, and we were living in a trailer park in a southern Arizona town whose name I never knew. I was standing on a chair in front of the stove, wearing a pink dress my grandmother had bought for me. Pink was my favorite color. The dress's skirt stuck out like a tutu, and I liked to spin around in front of the mirror, thinking I looked like a ballerina. But at that moment, I was wearing the dress to cook hot dogs, watching them swell and bob in the boiling water as the late morning sunlight filtered in through the trailer's small kitchenette window.

[...]and realized my dress was on fire. Frozen with fear, I watched the yellow-white flames make a ragged brown line up the pink fabric of my skirt and climb my stomach. Then the flames leaped up, reaching my face.

O sa va intrebati, poate, ce cauta un copil de trei ani, facand hot-dogs in bucatarie, manipuland nu numai apa fierbinte, dar si focul de la aragaz. O sa vi se clarifice informatia asta, de cum o sa aflati ca familia din care provine Jeannette e mai mult decat ciudata, e chiar extrem de disfunctionala, formata din: un tata fost soldat in aviatia americana [si care, spre surprinderea tuturor, nu a pastrat absolut nimic din disciplina existenta in sistemul militar, ci s-a transformat intr-un fel de hipiot imputit, lenes, fara chef sa-si ia o slujba si sa puna mancare pe masa], o mama cu un simt artistic exacerbat [prin asta intelegandu-se ca picteaza toata ziua,in loc sa faca ordine, curatenie, de mancare, si, bineinteles, nu reuseste niciodata sa vanda vreun tablou - simply because she sucks at painting. Nu se invata niciodata ca e intotdeauna mai bine sa ai un serviciu pe care sa te bazezi, si cu ajutorul caruia sa poti sa-ti hranesti cele 4 odrasle ], si, bineinteles, cei patru copii, in ordinea varstei lor, Lori, Jeannette, Brian si Maureen.

Sunt niste parti in carte care m-au dezgustat peste masura, si de asta tot oftam eu asa necrontrolat, pentru ca nu puteam sa-mi imaginez ca unui parinte poate sa-i pese intr-atat de putin de proprii copii, de soarta lor, de ce vor sa faca in viata, de ce mananca in momentul ala...

Spre exemplu, se descrie, la un moment dat- in grozava lor perindare printr-o gramada de state americane, doar pentru a nu avea un domiciliu stabil si a nu fi prinsi de politie pentru prostiile pe care le facusera - faptul ca mama pur si simplu nu avea chef sa faca de mancare, pentru ca i se parea o incercare zadarnica, mai ales in conditiile in care, in curs de o ora dupa ce avea sa termine, toata mancare ar fi disparut in stomacele membrilor familiei. Pai ce fel de gandire e asta? Sau, mai degraba, imi pun eu intrebarea, e o gandire? Cum Dumnezeu sa nu vrei sa faci de mancare doar pentru ca o sa fie consumata? Si uite asa ajung copiii, mai ales in perioadele in care nu au bani deloc, sa manance din gunoaiele de la scoala. Da, din gunoi.

School wasn't so bad. I was in the first grade, and my teacher, Miss Cook, always chose me to read aloud when the principal came into the classroom. The other students didn't like me very much because I was so tall and pale and skinny and always raised my hand too fast and waved it frantically in the air whenever miss Cook asked a question. A few days after I started school, foor Mexican girls followed me home and jumped me in an alleyway near the LBJ Apartments. They beat me up pretty bad, pulling my hair and tearing my clothes and calling me a teacher's pet and a matchstick.

O sa mearga taica-su la scoala, ca sa vada despre ce e vorba, ca sa vorbeasca cu parintii fetelor mexicane care au atacat-o pe Jeannette? Nu. Pe de o parte pentru ca nu crede in asta [daca va puteti imagina, nu crede in a-si apara copiii, pentru ca ei trebuie sa o faca singuri. PFFT.], si, pe de alta parte, pentru ca, in majoritatea timpului nu e acasa, being a town drunk and all.

La un moment dat, Jeannette este pe punctul de a fi violata de un baiat din cartier, [bineinteles, aici deja erau in alt stat] unul caruia ii refuzase prietenia. This is no environment to raise a child.

De asemenea, dupa o serie de calatorii nefericite, care toate se termina fie cu concedierea tatalui, fie cu un scandal care sa declanseze plecarea, copiii ajung, impreuna cu parintii lor, la bunicii lor de pe tata. Sa vedeti aici familie disfunctionala: Erma, bunica, e un porcoi nesimtit, care-si acuza, in mod constant, nepotii de a fi furat cate ceva de prin casa si pe care-i lasa sa doarma doar in subsol, ca sa nu ii imputa atmosfera. De asemenea, tot Erma incearca sa-l violeze pe Brian, the middle child, dar este descoperita de Jeannette si Lori, care o pun pe baba la pamant si reusesc sa o imobilizeze, nu insa inainte de a-i fi administrat o palma. Pentru asta, batrana ii alunga din casa. Bineinteles, Rex Walls, "pater familias", in loc sa intrebe ce se intamplase, se supara pur si simplu pe toti copiii pentru a fi incercat sa o loveasca pe Erma. Stupid, stupid, stupid man.

Dupa ceva vreme, alti doi degenerati, bunicu-su si unchiul Stanley, se muta intr-un apartament oarecare, dar care avea apa calda, motiv pentru care, o data pe saptamana, toti copiii mergeau acolo sa se spele. Jeannette este 'sexually assaulted', cand dragul de unchiul Stanley, in timp ce se uitau la televizor, o pipaie in timp ce se masturbeaza. Grozav, nu?Aici am crezut ca aveam sa fac vreun atac cerebral de la nervi, mai ales pentru ca, mai tarziu, cand Jeannette ii marturiseste totul maica-sii, aceasta pune problema de urmatoarea maniera: "si ce, ai patit ceva? Daca n-ai patit nimic,inseamna ca a fost totul in mintea ta.". :|

Trecand peste multe alte detalii ingrozitoare, si peste multa saracie si mizerie [maica-sa nu omora gandacii, pentru ca erau mancare pentru iguane !? nu punea capcane pentru sobolani pentru ca erau mancare pentru feline !? si copiii se trezesc, intr-o noapte, cu un sobolan in pat!!!], ce ramane si ce e important, pana la urma, e ca fiecare dintre acesti copii pleaca de acasa la New York si fiecare e in stare sa se descurce singur, fara nici un ajutor din partea parintilor.

Jeannette devine o jurnalista cunoscuta.

Concluzie: Romanul e foarte bine scris; am fost chiar impresionata de numarul abundent de detalii care traseaza schita unei copilarii petrecute pe drumuri. Toata istoria e extrem de sincera, si, tocmai de aceea v-o recomand cu caldura. Cartea e in engleza, am luat-o de la Okian: http://www.okian.ro/shop/product/index.php?product_id=251434

frustrare

Mi-a expirat termenul pe care mi-l dadusem propriei persoane pentru a nu mai cumpara carti. La inceputul lunii mai, am reinceput sa fiu libera sa-mi iau orice titlu vreau. Problema e ca, in tot acest timp, nu pot sa-mi explic ce am facut cu banii. Macar, pana acum, innebuneam periodic si mergeam fie prin Carturesti, fie cutreieram tot felul de librarii online for the piling up of books. Dar...in aceste luni, adica aproape 4, chiar nu inteleg pe ce Dumnezeu am putut cheltui atatia bani, incat sa am o suma ingrijorator de mica economisita, acum, in conditiile in care peste doua saptamani incepe Librex la Iasi.

Plus de asta, nici macar nu am reusit sa ma tin de promisiunea facuta mie insami, cea care implica sa citesc o medie de minim doua romane per saptamana. De unde atata!? am avut zile in vacanta de Pasti in care am preferat sa vegetez decat sa citesc! Nu-nteleg ce mi se intampla. Noroc ca mi-am mai revenit, cat de cat, recent...dar cum o sa compensez eu la vara, in conditiile in care dimineata si dupa-amiaza am sa lucrez? Pretty much all the time..?

Adica..inteleg, am fost ocupata cu scoala, cu practica extrascolara, cu un referat facut pana acum [si un altul realmente enorm pe care inca trebuie sa-l mai redactez]..daar, nu mi-am invatat pentru nici un partial, cu exceptia lectiilor citite cu maxim doua ore inainte de a-l sustine, si, spre surprinderea mea, am luat si note bune. Am stat si-am visat cu ochii deschisi minute pretioase, din timpul cursurilor plictisitoare, in care am preferat sa imi imaginez tot felul de posibilitati, derivate, majoritatea, din romanele terminate...dar in tot timpul asta puteam foarte bine sa citesc alte carti.

Mi se pare extrem de incorect sa ai in jur de vreo 50 de carti de citit, dar sa vrei sa mergi la Librex pentru ca asta e drogul tau traditional, dar sa nu ai bani si sa te ingrijorezi si sa te tot intrebi daca vei reusi sa strangi macar catva maruntis pana atunci..macar de o carte. Da, o alta carte adunata la cele 50 deja inscrise in lista de 'I plan to read'.

SI toata lumea-mi spune acelasi lucru, ca trebuie sa ma mai linistesc un pic, ca nu ma ajuta la nimic obsesia asta, si ca am toaaate sansele sa ajung un prototip de-ala de artist neinteles de pe la inceputul secolului XIX, cu fularu-n vant, haina rupta pe ici, pe colo, mergand prin viscolul de afara si indurand frigul doar pentru ca sa intre intr-un anticariat si sa-si cheltuie tot salariul de pictor intr-o singura zi, pe vreo 20 de carti. Food for thought, ha? :-ss

macar o treaba e buna, la astea 4 luni - am facut mai multa practica veterinara decat am facut in viata mea vreodata, si imi place, ma entuziasmez [in special cand e vorba de vreo manopera chirurgicala] si..e kind of rewarding, mai ales cand vine o bunicuta cu o catelusa luata de pe strada, si castrata la noi din mila, si care a facut cheta prin bloc ca sa poata plati cezariana [ cateaua fusese montata de un mascul de talie mare, pentru ca puii erau enormi si nu putea sa-i fete ], care era intr-o stare destul de grava si care acuma e perfecta..absolut sanatoasa!!! This part is quite rewarding.

Dar ailalta, in ceea ce priveste cititul si cartile, I'm really dissapointed with myself.

Din varful degetelor, Sarah Waters

Acum cateva luni, am ajuns in Carturesti. Sa trecem, insa, peste obsesia mea pentru locul acela, si pentru fascinatia mea vadit bolnava pentru carti, si sa ajungem la momentul in care m-am hotarat sa achizitionez acest roman, cu toate ca nu stiam prea multe despre el. S-a dovedit a fi, insa, o alegere inspirata, pentru ca e, in primul rand, construit foarte frumos, cu un limbaj care respecta extraordinar de bine epoca in care se produc evenimentele relatate [spatiul temporal nu e bine specificat, dar, din cate am putut sa-mi dau seama, e vorba de epoca edwardiana sau victoriana, intr-un peisaj tipic britanic, dominat de strazi acoperite de mazga cenusie a Londrei si de obiceiuri mai mult sau mai putin imorale ale britanicilor de la acea vreme].

Sue Trinder e o tanara orfana, de doar 17 ani,care locuieste, impreuna cu mama ei adoptiva, Grace Sucksby, intr-o casa oarecare, de pe o strada oarecare londoneza. ceea ce nu stim, insa, la inceput, e ca Sue nu e ca toate celelalte fete, pentru ca e invatata, de mica, sa fure, sa topeasca monede sau bijuterii si sa le transforme in alte feluri de obiecte, precum si sa indeplineasca tooot felul de mismasuri necurate. Toate aceste actiuni sunt intretinute atat de doamna Sucksby, cat si de detinatorul casei. Trecand peste detaliile acestui peisaj, foarte bine descris, de altfel, ajungem la adevarata actiune, ce debuteaza o data cu aparitia unui personaj relativ enigmatic, supranumit "Domnu", Richard Rivers pe numele lui. Tipul provine dintr-o familie nobila, dar, datorita obiceiurilor sale necorespunzatoare cu clasa din care face parte, e dezmostenit de rubedenii, asa ca se apuca de tot felul de treburi murdare. Ultimul sau plan e sa seduca o tanara domnisoara, mostenitoare a unei averi colosale, dar care ii va fi inmanata doar la implinirea varstei de 18 ani sau la incheierea unei casatorii.

Pentru satisfacerea acestei scheme, are, insa, nevoie de Sue, care va fi, pentru cateva luni, slujnica domnisoarei de mai sus, Maud Lilly. Sue, cu numele schimbat de Susan Smith, are indatorirea de a o convinge pe Maud sa il ia de barbat pe Rivers...doar ca, in timpul sederii sale la conac, se intampla ceva magic, misterios, si anume ca cele doua femei ajung sa se indragosteasca una de cealalta. Chiar daca, va dati seama,mai ales pentru vremea respectiva, asa ceva e extrem de socant, si nici ele nu realizeaza prea bine ce are loc intre ele, pana la urma Maud se hotaraste sa se marite, la insistentele, bineinteles, nu prea nevinovate ale lui Sue.

Planul se complica, insa, pentru ca Domnu hotaraste sa o bage pe Maud la balamuc, pentru a fi singurul beneficiar al averii. Dar...dupa o casatorie de doar vreo saptamana, o data ajunsi la casa cu nebuni, Sue are surpriza sa constate ca EA este luata drept mai noua doamna Rivers, si nu Maud! In fapt, fusese vorba de un plan pus in aplicare de catre Rivers si Maud Lilly!..

Naratiunea se desfasoara pe doua planuri. Initial, il cunoastem doar pe cel al lui Susan, dar, apoi, o data cu internarea acesteia la ospiciu, aflam si perspectiva tinerei Maud, asupra tuturor lucrurilor...care, de fapt, nu e ceea ce pare, sau cine pare sa fie. O schimbare de prunci, o dejucare de planuri, un sfarsit neasteptat, si un deznodamant surprinzator.

Ce sa zic altceva decat ca romanul e foarte bine scris, si ca mi-a amintit, intr-o oarecare masura, de Dickens!? Aceasta Sarah Waters respecta cu strictete atat decorurile Londrei din acele timpuri, cat si, cum spuneam, obiceiurile oamenilor de rand. pe langa asta, trasaturile fizice si morale ale tuturor personajelor sunt intr-atat de bine schitate incat am ramas realmente surprinsa de arta prozatoare a acestei scriitoare de care nu stiam, pana acum cateva luni, mai nimic.

O surpriza extrem de placuta!