Mi-e dor.

Vorbesc despre dorurile mele, multumita Alinei.

Mi-e dor de zilele in care puteam sa ma bucur de vacanta, fara sa ma gandesc, in mod constant, ca am responsabilitati peste responsabilitati, care ma impiedica sa imi iau lumea-n cap si sa plec undeva departe, o saptamana.

Mi-e dor de momentele in care mi-era de ajuns sa vad vreun film sau sa citesc vreo carte, pentru a ma simti exaltata de subiect.

Mi-e dor de florile care aveau miros, in vremea copilariei mele.

Mi-e dor de saptamanile in care nu trebuia sa ma trezesc devreme, dimineata. Urasc sa fac asta, I really don't get along with mornings. At all.

Mi-e dor de 'that carefree feeling', care-i caracterizeaza pe absolut toti adolescentii.

Mi-e dor sa merg in parc si sa citesc o carte, prin mirosul nebunesc de flori de tei.

Mi-e dor sa nu fiu obligata sa fac lucruri care nu-mi plac.

Mi-e dor sa dorm cat am nevoie. N-am mai facut asta de cateva luni bune.

Mi-e foarte de dor de bunicul. Si de felul in care ma trezea, dimineata, cu UB40 cantand la magnetofon, incetisor.

NU imi e dor de:

- colegii din liceu [absolut deloc]

- majoritatea colegilor din facultate

- orele stupide de ascultat cursuri interminabile, si inutile, care nu m-au ajutat la nimic, niciodata

- a ma scula si mai devreme decat o fac acum, pentru a merge la scoala

- drumurile plictisitoare cu autobuzul 41.

- bacalaureat.

- trendistii idioti, cu multi, multi bani, si care vor sa te faca sa te simti prost, doar pentru ca te-ai nascut cu o conditie sociala inferioara lor.

- superficialitatea pe care o manifestam pe la vreo 16 ani, cand imi pasa de haine, vorbe, barfe, si alte porcarii care, dupa cum mi-am dat seama mai tarziu, chiar nu conteaza.

ceai, ceai, ceai

Am descoperit azi un magazin de ceaiuri, carti si antichtati, GreenTea pe numele lui, si cum au, bineinteles, optiunea de a comanda online, profit de chestia asta pentru a prezenta cateva produse absolut fenomenale, pentru impatimitii ceaiurilor:

Tea for one: [79 lei]

Seturi de ceai pentru 2-6 persoane: [99lei]

Cutii pentru ceai: [intre 9 lei si 19 lei]

Toate astea sunt, bineinteles, alaturi de o gramada de sortimente de ceai :)

Valul pictat, W. Somerset Maugham

Cred ca am mai spus ca mi se intampla rar sa savurez romane intr-atat de mult incat sa nu pot sa le las din mana, in special cele care provin de la romancieri de secol douazeci. Iata ca am dat peste o carte de acest gen, care m-a fermecat, in realul sens al cuvantului, atat cu subiectul dezbatut, cat si mai ales cu stilul narativ, foarte dinamic, placut si "insightful".

Kitty este o femeie de pana in 30 de ani, nici prea frumoasa, nici prea inteligenta, care se vede nevoita, spre finalul carierei sale de cuceritoare, sa se multumeasca cu un mariaj nu prea satisfacator, cu un microbiolog interiorizat, Winston. Acesta e, intr-adevar, fascinat de Kitty, mai mult datorita unor calitati fizice detinute de aceasta, nicidecum de un psihic sclipitor. Dupa cum am aratat si prin citatul de mai inainte, femeiusca e interesata aproape excesiv de viata sociala post-maritala, in care se incadreaza si un anume Charlie, dar care isi va face aparitia in peisaj ceva mai tarziu, dupa ce cuplul proaspat casatorit se muta in Hong Kong. Trebuia, probabil, sa fac, inca de la inceput, precizarea ca actiunea se desfasoara undeva prin anii '20, sau, in orice caz, la inceput de secol XX.

O data ajunsi in lumea misterioasa a Asiei, Kitty dezvolta o oarecare pasiune pentru acest Charlie, angajat la ambasada britanica, casatorit si cu doi copii. Aventura celor doi nu pare sa le punaa probleme, pana intr-un anumit moment, cand sunt descoperiti de Winston, care e, insa,mult prea fin ca sa ii prinda in flagrant si sa iste vreun scandal. In schimb, acesta ii propune neveste-sii doua variante: ori da divort de ea, cu o singura conditie, anume daca se poate casatori cu Charlie in curs de maxim o saptamana, ori daca nu, femeia va pleca impreuna cu sotul la Mei-Tan Pei, o provincie macinata de holera, unde microbiologul va tine locul doctorului local, recent ucis de epidemie. Acest moment mi se pare cel mai elocvent in ceea ce priveste naivitatea eroinei principale, in particular, si, in general, a unei femei indragostite pana peste cap, care, fara indoiala, isi pierde ratiunea, in mijlocul unor sentimente tumultuoase.

Kitty merge la Charlie, cu speranta, de fapt, cu siguranta ca acesta isi va parasi sotia, pentru a se casatori cu ea. In schimb, ce descopera e un fapt neasteptat: individul nu are nici cea mai mica intentie de a-si strica echilibrul marital, cu atat mai mult cu cat sunt implicate, fara indoiala, si cele doua odrasle pe care le are impreuna cu nevasta lui. Ba mai mult, o incurajeaza pe mai nou deznadajduita femeie sa mearga impreuna cu sotul ei in satul holeric, cu tot cu riscul ca aceasta sa isi piarda viata. Bineinteles ca adulterina face, cu aceasta ocazie, constatarea cel putin spus dureroasa ca dragostea care i se aratase fusese una falsa, sau cu mult mai putin importanta decat pozitia sociala a lui Charles.

Astfel ca, neavand alta alternativa si, nedorind sa se intoarca in universul incastrat oferit de locuinta parintilor din Londra, ia decizia de a-si acompania sotul, intr-o calatorie ce se va dovedi a fi iluminatoare pentru mintea eroinei. Suferinta celor din jur, vietile prematur curmate si credinta oferita de o manastire locala vor concura la a-i schimba caracterul murdar.

Nu mai insist cu acest subiect, deoarece am multe sanse sa divulg intreaga tema. :-) Dar, drept concluzie, un roman cu siguranta GENIAL!

Anotimpul fructelor de mango

Asa de greu imi vine sa zic cateva ceva despre cartea asta. Sentimentul in sine deriva din faptul ca, in tot timpul cat am citit-o, m-am simtit groaznic de frustrata de gandirile nedrepte ale lumii indiene, fata de cea mai civilizata.

Mai multe despre subiectul romanului puteti citi pe blogul Mihaelei, astfel incat n-am sa insist prea mult pe personaje sau pe actiunea propriu-zisa.

E vorba de o fata provenita din India care, multumita familiei, ajunge sa studieze in Statele Unite, si sa se angajeze, ulterior, acolo. Dupa ceva timp, il cunoaste pe Nick, cu care ajunge sa se si mute si, ulterior, sa se logodeasca. Cu ocazia vizitei pe care o intreprinde in casa parinteasca la 7 ani dupa plecarea ei in State, ar dori sa marturiseasca familiei decizia ei de a se casatori cu un alb, ba mai mult, cu un american.

Asa ca...atunci cand descrie reactiile si, in genere, conversatiile pe care le poarta membrii familiei ei raportate la negri, albi, sau orice individ care nu e de provenienta indiana,acestea sunt absolut....stupefiante si injuste! Bunica-sa, spre exemplu, din cauza stirilor de la televizor, considera ca toti, dar toti negrii sunt delincventi, care se omoara intre ei si care traiesc prin ghettouri in conditii aproape inumane. Despre albi crede ca sunt mult prea libertini, sau ce sa mai, aproape indecenti. Din nefericire, opinia ii e impartasita si de sot, si de copii, si de toti ceilalti din familie.

Mi s-a parut extrem, dar extrem de injust sa citesc chestii dintr-astea, cand actiunea se petrece, totusi, in secolul XXI. Insa asa am aflat, si eu, ca inca exista lume care gandeste ca in Evul Mediu, mai ales in ceea ce priveste mariajul unui membru dintr-o casta cu cineva din alta casta, daramite cu cineva de o rasa diferita. :/

amazing jewelry

I'm not into jewelry, but these..I just LOVE.

http://www.breslo.ro/Product/Cercei-camee-3_164168

http://www.breslo.ro/Product/CO-147---dantela--camee--perle_171738

http://gabriela-bijoux.blogspot.com

amantul doamnei chatterley, d.h. lawrence

"Cand vraja chemarii sexuale e in suspensie, aproape orice femeie moderna isi vede partenerul in aceasta lumina, lumina superioritatii ei dispretuitoare. Numai caldura sexuala face ca barbatii si femeile sa fie posibili unii pentru ceilalti. In momentul in care ii reduci la simple identitati, simple afirmari ale egoismului indivizilor moderni, cu totii vad unii in altii doar dusmanul.Femeia, care, in zilele noastre dintr-un motiv sau altul, se simte triumfatoare, intrucat barbatul si-a depus majoritatea armelor in mainile ei, se uita la partenerul masculin cu dispret, socotindu-l ridicol. In timp ce barbatul, stiind ca si-a cedat femeii avantajele si neavand suficienta forta sa le redobandeasca, se uita la femeie cu un intens resentiment."

Anglia, anii '20

Constance e sotia unui lord infirm, Clifford, ramas incapabil sa o satisfaca din punct de vedere sexual, daramite sa-si indeplineasca pur si simplu datoria de barbat, anume de a elabora samanta procreerii. La inceput, Connie nu e cine stie ce deranjata de aceasta realitate, pana la urma, dezarmanta si cruda. Afectiunea sincera, prieteneasca, pe care o simte pentru Clifford o face sa diminue din frustrarea pe care o incearca la gandul ca nu va fi capabila sa-i ofere o odrasla.

Cei doi duc o existenta relativ monotona, in Wragby, Lincolnshire, Anglia, unde sunt detinatorii unui conac mai mult sau mai putin impozant, cu servitorii de rigoare. Bineinteles, plictiseala pune stapanire in special pe Connie, caci femeia din ea simte ca are ceva important de pierdut de la viata, pana la urma. Primind si o serie de sfaturi cel putin bizare din partea unei matusi, [in sensul in care o femeie nu trebuie sa se priveze de necesitatile carnale in tinerete, altminteri va avea mult de suferit de pe urma frustrarilor, la batranete] si, fireste, dupa ce se lasa ea insasi cuprinsa de valtoarea sentimentelor sufocante, incepe o aventura cu paznicul padurii domeniului, Parkin.

Constance mi se pare o doamna destul de frivola, la inceput, cel putin, mai ales pentru ca tot ce pare sa gandeasca e ca legatura infidela pe care o intretine cu Parkin nu numai ca nu pare a avea viitor, dar acesta e si suprimat ca posibilitate, din start, datorita diferentei sociale dintre cei doi indivizi implicati. [Constance, o Lady respectabila [in aparenta, bineinteles], Parkin un muncitor respectat, dar posac si neinteles in comunitate.]

In mare, romanul nu prezinta mari probleme de intelegere. Toata treaba care m-a cam deranjat e ca Lawrence pare sa fi facut, pe parcursul a celor 315 pagini, un fel de pasiune nebuneasca fata de dialogurile inteligente si fata de istorisirea sentimentelor de orice natura. Asa incat, cu ocazia oricarei schimbari de opinii pe care o sufera Connie [pentru ca, in definitiv, mai ales din perspectiva ei se povestesc evenimentele], aflam imediat despre ce e vorba, si pac, naratorul ne loveste cu vreo 6 pagini de sentimente confuze, ambigue, ambivalente chiar. Asta mi s-a parut cam ..."ennuyant".

Mai ales de la jumatatea cartii incolo, Clifford sufera un grav proces de abrutizare, nu in sensul propriu, ci in sensul ca isi pierde interesul pentru discutiile filosofice, pentru lecturile inalte sau inaltatoare, in alte cuvinte, se necivilizeaza. Asta o pune pe ganduri serios pe doamna Chatterley, pentru ca, daca pana acum, se gandise in mod constant ca relatia cu Parkin ar fi fost imposibila din cauza divergentelor enorme de principii sau de [mai ales] cultura, iata ca, dintr-o data, din cauza unei dorinte avide de a castiga bani si de a-i scoate chiar si din piatra seaca, Clifford devine complet neinteresant.

Mai e un lucru pe care nu l-am inteles in totalitate: mai tarziu, cand Constance ramane insarcinata, iar Clifford e de acord sa-i recunoasca bastardul, chiar daca nu va cunoaste niciodata identitatea tatalui, ea isi pune adeseori problema sa-si paraseasca sotul pentru paznicul de vanatoare. Insa... daca incepi o aventura extraconjugala pe principiul placerii carnale, pentru ca, sa fim seriosi, pana la urma dorinta sexuala a determinat-o sa il tradeze pe Clifford...cum te poti gandi ca poti intemeia o familie alaturi de persoana respectiva? Ce e drept, cei doi isi declara, in mai multe randuri, ca se iubesc. Asa o fi. Dar ce am inteles eu, din cele istorisite de Lawrence a fost, pana la urma, ca doamna Chatterley ar fi fost destul de multumita, mai ales la inceput, daca sotul sau ar fi fost capabil sa-si indeplineasca atributiile maritale. Mai mult, sunt aproape convinsa de faptul ca nici macar nu l-ar fi remarcat pe Parkin, in conditiile unui mariaj relativ fericit cu Lordul Chatterley.

Asa ca, in definitiv, modul in care se termina totul mi se pare cel putin nebulos. [si am sa ma abtin, totusi, de la divulga secretul, pentru ca - si aici am apreciat arta narativa a lui Lawrence - nici macar in ultimele 10 pagini inca nu aflasem cum avea sa ia sfarsit].

Insa, per total, a fost un roman foarte bine scris, chiar daca, pe alocuri, asa cum am spus si mai sus, plictiseste acut din cauza descrierilor sentimentale. Of, simtaminte, simtaminte..ce e drept, si putintica ratiune, dar atat de prost intrebuintata incat uneori te intrebi daca intr-adevar exista ceva in creierul din capsorul frumos al lui Connie.

Mi-a mai placut faptul ca naratorul nu se axeaza excesiv pe descrieri de personaje, tocmai pentru a lasa 'minte libera' cititorului, pentru ca acesta sa-si imagineze majoritatea detaliilor. Bineinteles, unele scene din intimitate sunt descrise oarecum fidel, dar niciodata in totalitate.

De asemenea, am mai apreciat un lucru, si anume ca, mai ales pentru ca Parkin era comunist si inscris intr-un fel de asociatie care promova idei socialiste, romanul are un oarecare iz 'bolsevic'. Clifford, pe de alta parte, e profund interesat de viitorul 'dinastiei' lui [ce ridicol, ce ironie, ca mostenitorul lui avea sa fie fiul unui proletar], in sensul ca fiul sau avea sa asupreasca minerii din zona, sa-i puna la punct si sa-i conduca despotic [as himself].

In concluzie, chiar nu stiu de ce acest roman a fost interzis, la vremea publicarii sale. Poate, intr-adevar, in perioada interbelica lumea nu era obisnuita sa citeasca despre aventuri extraconjugale, daramite despre placeri carnale, cu toate ca, sunt sigura, multi se bucurau de ele.

1st Book-Meet

Ieri am fost la prima intalnire a clubului nostru de carte, si, desi am ajuns sa fim doar trei persoane[Mihaela, Maria, eu], pana la urma a fost foarte dragut. In definitiv, nici nu aveam nevoie de prea multa lume, care sa ne bruieze si din cauza careia sa nu putem discuta in liniste.

A fost foarte placut, chiar daca n-am discutat doar despre romane, nu tot timpul. Era imposibil, oricum.

In esenta, am stabilit ca, pana la inceputul lunii August, atunci cand va avea loc urmatoarea intalnire, cartea recomandata pentru lectura o sa fie Amantul doamnei Chatterley, iar acest fapt dintr-o ratiune destul de simpla: romanul a aparut in colectia Cartea de Buzunar, a Jurnalului National, si poate fi cumparat cu doar 5 lei. Astfel incat, cel putin din punct de vedere economic, e o alegere chiar fericita. :-)

Mi-a placut mult, si poate data viitoare o sa facem o publicitate ceva mai mare intalnirii, pentru ca, la momentul in care vom discuta despre o carte anume, sa existe cat mai multe pareri.

A fost prima oara cand am iesit in Maideyi [Iasi], si am fost destul de placut impresionata, atat de servire cat mai ales de bauturi. Spre exemplu, am baut o limonada cu afine si a fost foarte, foarte buna! Singura problema sunt preturile, care-s cam piperate, mai ales daca esti student si nu ai foarte multe "lichiditati", intr-un anumit moment.

In concluzie - a fost chiar inedit sa purtam o serie de discutii literare, pentru ca, sa fim seriosi, nu prea avem sansa sa facem asta chiar cu toata lumea, si prea frecvent. Asa ca astept cu nerabdare momentul in care voi avea, din nou, timp liber pentru a merge la BookMeet. :)

braveheart / what happened, Mr. Gibson?

Cand eram in clasa a sasea, nu stiu cum s-a intamplat, dar am ramas singura acasa, in seara de 1 decembrie. Ai mei nu stiu unde erau, dar acum ca-mi amintesc de asta, disparitia lor trebuie sa mi se fi parut cel putin bizara, pana la momentul in care Pro TV [pe care recunosc, la vremea aia, il urmaream destul de des], care, dupa cum si stiti, isi aniverseaza ziua de 'nastere' tot pe 1 decembrie, a decis sa difuzeze un film care m-a marcat pe vecie.

Acesta e Braveheart, cu Mel Gibson, Catherine McCormack si Sophie Marceau, o pelicula ce m-a impresionat teribil, partial din cauza varstei relativ fragede pe care o aveam atunci cand am avut placerea sa o vizionez, si partial pentru ca, in definitiv, e extrem de bine compus si cu un scenariu realmente fenomenal. Sunt convinsa ca putine persoane ar mai fi impresionate de un asa film, mai ales datorita istoriei pe care o trateaza... dar credeti-ma, lui Braveheart nu-i lipseste nimic: are actori extrem de valorosi, subliniati de replici interesante si inteligente, de regia tot lui Gibson [care a fost recompensat cu Oscar pentru asta], are substanta si farmec, si are o idee importanta, tratata intr-un mod fantastic - ca libertatea nu are nici un cost, si ca, orice ai face, daca nu poti trai liber, merita macar sa mori liber.

Tot ce pot sa spun e ca ...multumita acestui film am ajuns sa iubesc cu adevarat cultura britanica, sa merg la cursuri de vara de engleza, sa citesc in engleza, sa o studiez si sa o respect, si sa invat si mai multa istorie europeana. Cred ca Braveheart e filmul pe care l-am vazut de cele mai multe ori, ...cel putin treizeci. De ziua mea, in februarie anul urmator vizionarii initiale, ai mei mi-au inchiriat caseta cu filmul, si in acele cateva zile cat l-am avut in maini... am uzat-o mai mult decat toti privitorii de pana atunci. Am ajuns chiar sa inregistrez soundtrack-ul manual, la casetofonul pe care-l aveam atunci, si sa ascult dialogurile inainte sa ma culc, la walkman. Si nu, nu era o obsesie, era doar o perioada in care vroiam sa imi definesc principiile.

Scotland, the 13th century

William Wallace e un personaj carismatic, dar si un luptator desavarsit, care va merge pana in panzele albe pentru a razbuna uciderea sotiei sale, de catre un nobil englez. Mai mult, va conduce scotienii spre o libertate aproximativa, el nemaivazandu-si sarcina si idealul implinite, pentru ca e, la randul lui, omorat de englezi.

Man, I hated the English, cand se intampla cate o stupizenie dintr-asta...gen promulgarea unor legi care sa le rezerve nobililor englezi dreptul de a dezvirgina sotiile SCOTIENILOR, in prima noapte de la casatorie... I hated them so badly, cand mi-am dat seama ca, din nefericire, majoritatea cotropitorilor se folosisera de acelasi model, din dorinta avida si irationala de a cuceri noi teritorii.

In fine - cred ca e destul de evident ca mi-a placut.

Problema mea e, acum... ce e in neregula cu Mel Gibson, zilele astea? Stiu ca n-are o doaga, si stiam asta de multa vreme, dar pe langa faptul ca a avut o relatie [rasuflata, parerea mea] cu o necunoscuta, a mai fost, mai nou, si invinovatit de a o fi atacat, in urma aparitiei unei casete audio, in care actorul se aude, ce e drept, injurand-o destul de serios.

Asta dupa ce, in anii anteriori, a injurat un jurnalist.

Si a dat o declaratie cu vaga tenta antisemita, daca nu chiar..mai serioasa, pe care, insa, a contrazis-o ceva mai tarziu.

Ce s-o fi intamplat? Wake up Mr. Gibson, I'm in the need of a good movie. [macar unul ca Armele mortale, daca nu ca Braveheart, Signs, The Patriot, Conspiracy Theory]

Insa, pana cand i-or veni mintile-n cap, eu recit "the sons of Scotland speech":

William Wallace: Sons of Scotland! I am William Wallace.
Young Soldier: William Wallace is seven feet tall!
William Wallace: Yes, I've heard. Kills men by the hundreds. And if HE were here, he'd consume the English with fireballs from his eyes, and bolts of lightning from his arse.
[Scottish army laughs]
William Wallace: I *am* William Wallace! And I see a whole army of my countrymen, here in defiance of tyranny. You've come to fight as free men... and free men you are. What will you do with that freedom? Will you fight?
Veteran: Fight? Against that? No! We will run. And we will live.
William Wallace: Aye, fight and you may die. Run, and you'll live... at least a while. And dying in your beds, many years from now, would you be willin' to trade ALL the days, from this day to that, for one chance, just one chance, to come back here and tell our enemies that they may take our lives, but they'll never take... OUR FREEDOM!
[Scottish army cheers]
William Wallace: Alba gu bràth!
["Scotland forever!"]
Army: ALBA GU BRÀTH! ALBA GU BRÀTH! ALBA GU BRÀTH!

lol

viata de caine, peter mayle

Imaginati-va un catel, pe numele lui Boy [nu foarte ingenios, daca ma intrebati pe mine, dar nimeni nu m-a intrebat], trecut prin destule dificultati in ceea ce priveste proprietarii si stilul de viata, pana la cateva luni, si care descopera, spre imensa lui recunostinta, o familie care sa-l adopte si care sa-l iubeasca.

El e cainele lui Peter Mayle, scriitor cunoscut pentru romane ca Un an in Provence sau Un an bun, iar toate aventurile lui sunt narate din perspectiva ochilor canini ai posesorului.

Pe langa faptul ca romanul abunda in intamplari amuzante, istorisite de catre Boy si care demonstreaza realul ridicol de care e capabil omul, in special atunci cand se intovaraseste cu alti membri din aceeasi specie, cartea are si partile sale relativ profunde, in special cele care trateaza ghinionul pe care il poate avea un animalut in alegerea unui proprietar.

Pentru ca da, in cazul in care nu stiati, cainii isi aleg oamenii, nu invers, si asta e, cel putin, cazul lui Boy. Totul se intampla in Provence, o zona de care Mayle e etern fascinat si pe care o evoca in numeroasele lui romane.

Boy e un catelus nenorocit de soarta, in sensul ca proprietarul sau initial e o bruta care nu intelege ca un animal de companie trebuie sa supravietuiasca cu ceva mai mult decat un colt de paine aruncat o data pe zi, asa, in sila. Pe langa asta, dobitocul se mai si plange prietenilor lui de cat de mult ii consuma cainele, si cat de multi bani investeste in el. Dupa o experienta nefericita pe care cei doi, caine si om, o sufera la vanatoare, prostanacul decide sa-si abandoneze animalul, asa ca Boy ajunge sa bata singur si infometat strazile unui orasel, doar-doar o gasi pe cineva milostiv, care sa-l ia acasa.

Dupa cateva zile de la parasirea lui, are incredibilul noroc de a fi descoperit de un cuplu bine intentionat [din cate inteleg, Mayle si nevasta-sa], care, in urma unor discutii ceva cam confuze [ce dezbat necesitatea unui alt caine, in conditiile in care sunt deja posesorii ai altor doi], hotarasc adoptia lui. Lucru care, bineinteles, mi-a umplut sufletul de bucurie, pentru ca, desi pasajele ce povestesc foamea si nefericirea cainelui nu sunt multe, nu pot sa spun ca ma simteam foarte bine citindu-le. Asa ajunge personajul nostru principal sa aiba un camin primitor, in cadrul caruia invata unele reguli de baza, extrem de importante pentru o coabitare normala si fericita cu oamenii.

E o lectura foarte placuta, simpla, optimista, si care demonstreaza, fara doar si poate, ca animalele au un sufletel la care noi trebuie sa ne gandim in mod constant. Nu vreau sa exagerez spunand ca sunt capabile de ganduri prea elaborate, pentru ca nu cunosc prea multe informatii in domeniul asta, dar ceea ce stiu, cu siguranta, e ca simt atunci cand sunt iubite si ingrijite, si sunt capabile de respect si loialitate, caracteristici pe care nu le au, spre exemplu, toti oamenii.

dead in the family, charlaine harris

Cred ca nu are sens sa ma codesc si sa spun ca am cumparat romanul asta, cu toata jena sau riscurile pe care le prezinta pirateria de carti. Da, l-am gasit online, si l-am citit in format pdf, which was pretty great, partial pentru ca m-am cam plictisit la farmacie, din cand in cand, si partial pentru ca nu trebuia sa mai car si o carte cu mine, alaturi de laptop.

Atentie, BIG SPOILER ALERT:

Sookie isi revine cu greu dupa razboiul dintre cele doua partide de zani/zane [fae], dar si dupa conflictul major declansat in tabara vampirilor, cauzat de schimbarea reginei Sophie Anne Leclerq cu Felipe de Castro. Eric e singurul serif lasat in viata de noul conducator, iar asta se intampla cu toate ca mana dreapta a noului rege, Victor, incearca, printr-o gramada de modalitati, sa-l detroneze pe vikingul nostru in varsta de 1000 de ani. Insa bineinteles, planurile ii cam esueaza, sau, pana una-alta, apar alte lucruri care ne distrag atentia de la toata politica vampireasca.

Pentru ca, dupa cum stim, in viata ei Sookie a ucis doua persoane mai interesante [pe celelalte nici macar nu le mai tin minte, asa de multe au fost], respectiv pe vampirul Lorena, mamica lui Bill, si pe Debbie Pelt, fosta iubire nesanatoasa a lui Alcide Herveaux, seful varcolacilor din Louisiana, ea este sub o oarecare supraveghere guvernamentala.

Pana aici, toate bune si frumoase. Insa, cu ocazia unui miting varcolicesc care are loc pe pamantul lui Sookie, pentru o vanatoare sub clar de luna, chelnerita afla, de la secundul lui Alcide, ca pe terenul ei se gaseste un cadavru ingropat. Cu siguranta, acesta e reprezentat de Debbie Pelt, ingropata de Eric, atunci cand isi pierduse memoria, in cel de-al patrulea volum. Doar ca, un numar de zile mai tarziu, tot ea afla, de data asta de la o femela vampir neinteresanta, ca mai exista un cadavru in padurea de langa casa ei...pam pam.

Si hop, chiar in momentul asta, Eric receives the visit of his maker, Apius Livius Ocella [a se observa ca nu e Godric, ca in serial], care vine acompaniat de un baietel de vreo 13 ani, in persoana lui Alexei Romanov. Da, din familia Romanovilor, acei Romanovi ucisi pe capete de catre bolsevici. Si da, fratele Anastasiei, if anyone cares. Am ramas putin uimita de asa-zisa ingenuozitate a Charlenei Harris, in acest moment, in care a decis sa introduca un personaj intr-atat de cunoscut...nu stiu daca a fost chiar cea mai buna alegere, pana la urma.

Mai pe scurt:

- Sookie si Eric raman impreuna [of course]

- Bill e implicat sentimental intr-o relatie cu Judith Vardamom, o vampira care seamana foarte bine cu nevasta din viata lui umana. I guess they're pretty happy.

- Claude, varul supranatural al lui Sookie devine si el ceva mai uman, si chiar o protejeaza de atacul unei zane furioase

- Alcide este, din nou, inselat de o femeie [that's a recurring character of his], pe care o exclude din haita, ulterior

- mortul misterios din padurea de langa casa lui Sookie era Basim Al Saoud, un varcolac tradator, care lucra pentru guvern

- Jason are, in sfarsit, o relatie normala, cu o tipa ceva mai autoritara, Michele [da, cu un singur L]

- Tara si JB du Rone sunt casatoriti si foarte insarcinati

- Apius Livius si Alexei isi gasesc sfarsitul, in batalia de la finele romanului, which is no surprise, considering their vicious characters

Concluzia e ca.. acum ca am terminat seria, si ca mai am de citit doar publicatia alcatuita din compilatia unor nuvele rezultate din romane, as putea sa elaborez o oarecare opinie. Suna cam asa, parerea pe care mi-am facut-o: primele sase-sapte romane sunt extrem de interesante, si abunda in personaje realmente fascinante, atat datorita naturii lor supranaturale, cat si datorita activitatilor pe care le intreprind; ultimele trei, insa, m-au cam dezamagit, pe de o parte pentru ca se insista cam prea mult pe natura 'zaneasca' a lui Sookie, care nu pare sa fie speciala in primele volume, si care, dintr-o data, isi dezvolta tot felul de capacitati. Un singur lucru m-a multumit, insa, si pentru asta chiar sunt relativ satisfacuta, iar acesta e, bineinteles, faptul ca vikingul ramane cu fata.

evolution, the wrong way around

Via.

bottomline

Ce-am mai vazut zilele astea:

- o pisicuta care avea o fractura deschisa, meaning that the broken bone was actually piercing out of the skin, si care fusese doar bandajata, dupa ce a vizitat doi medici veterinari... [ !!!!!!!!!!!! ]. Nici unul nu s-a gandit sa ii sugereze proprietarei sa ii faca o radiografie, pentru a estima distructia osoasa, si pentru a stabili tipul de reconstructie folosit.

- un pekinez pe care l-am tratat pana acum timp de trei zile si care se simte mult mai bine, dupa o gastroenterita [bacteriana, din fericire, pentru ca nu era vaccinat], si dupa un tratament care a functionat foarte bine :D. In prezent catelul mananca, e voios, opune si putintica rezistenta la injectie :))...de unde, acum trei zile, n-avea deloc pofta de mancare, era foarte apatic, cu fecale apoase, si voma periodica.

- ieri am tuns si un caine de 15 kg, si o pisica, iar cea din urma mi-a consumat cea mai mare parte din energie, pentru ca avea parul foarte fin si mi-a venit destul de greu sa ii fac 'freza uniforma'

Bottomline: munca asta e destul de solicitanta, mai ales daca ai cazuri, tunsuri, eventual si o interventie chirurgicala. Cu toate astea, m-as fi asteptat sa dorm foarte bine noaptea, and I don't. Nu cred ca sufar de vreun fel de insomnie, cel putin nu pana acum, dar se pare ca nu reusesc sa adorm pana la miezul noptii. Ceea ce e destul de aiurea, pentru ca trebuie sa ma trezesc la ora 7. :|

Cam atat. Voi ce-ati mai facut?

the locked door [I love this!]

There is a fine category of people who appreciate every form of art. And what can be more artistic then the music flowing from a violin? I must confess that I myself subscribe to this group. Yet…when my dear husband decided not to only admire the lovely music but produce it, I could not help but flinch. You see, he was not bestowed by God with a musical ear. And this combined with his hobby, that of pushing my limits, to which he devoted great energy and amount of his precious time, made me see the future rather in a dim light.
And dim was it to be. For such an artistic activity required the perfect setting. More precisely, he insisted that he should only play at a specific time. And what a coincidence, it was precisely the hour I usually returned from work. As if the headache I developed throughout the day wasn’t sufficient to break my head, the infernal screech was an added pleasure. I never lived such an experience but I am sure the sound is similar to that of a chainsaw trying slowly to slice a concrete block. In the end the dissonance broke open the locked door. I had to do it; he broke the lock of my patience and let my reason escape.
So that is why officer I had to put a bullet through his head.

-- written by my best friend --

what is it with these dreams?

On Saturday, I dreamed that I was, as always, at the pharmacy, and some guy came in and asked me some really weird question, about a medicine I had never heard about. [that's rather odd] Of course, this only made me get to the inevitable conclusion that I am so obsessed with my work and I spend so much time doing veterinarian stuff, that I even dream about it at night, too.

However, the dream I had this morning contradicted this idea. Basically... it's pretty fantastic, and I must admit that I loved every minute of it, eventhough that makes me an even bigger GeeK.

Mars was a livable planet, and, seeing my mother had been very cautious and had already bought some land there, we were supposed to relocate to the other planet. Quite interesting until now, right? We travelled there, and I got into this scientific research stuff, and it was so captivating and catchy, and there was even vegetation in the scenery, due to an artificial mode of creating atmosphere, ....and there were also animals, some of which had been left to evolve on their own [due to an advanced fast technique, developped in our laboratory]! I mean..for a dream, it was absolutely breathtaking, until the phone rang, at precisely ten past seven in the morning, my dad answered it and there was, of course, something about veterinary medicine. After that, I silently hoped the dream would come back, if only for a couple of minutes, so that I could be, once again, in the amazing and wonderful world of Mars. Of course, my prayers were left unanswered and I was forced to get out of bed and go to work.

A couple of months ago, I had another odd dream, and it was pretty fantastic too. At least to me it was, anyway.

It all happened in a possible future, in which Earth is so polluted and degraded that most of the population has to relocate to another lonely planet, finally found by the astronautic teams. This particular planet is, however, situated at a pretty long distance from our homeland, which is why a very largeship is built, in which the majority of the people are embarked. By the way, humans were about a hundred or two hundred thousand, so pretty few.

Because of the lack of space, however, not all of the people get to take this journey, and there are a couple of hundreds that are left on the original planet. Of course, this only attracts feelings of frustration and hatred to the ones that are allowed to leave, which they actually do, later on.

During this very long trip, most of the crew is put into stasis, and only a couple of the members are left to take turns on commanding and driving. However, the expedition doesn't seem to be a full success, especially since one of the very rare women that are still able to procreate, a young lady of only 20 years, seems to be having predictions and premonitions about an awful future of the human race, bound to happen if they do not return and recover an ancient fertile artifact,from Earth. By this moment and by this terrible discovery, however, there have passed hundreds of years, which is why, at the moment of their return, the evolved humans from the mothership discover a strange and bitter reality: the ones that were left behind have imagined a civilization composed by supernatural men, due to the radiation and pollution to which they were exposed.

The battle begins now.

The last one was pretty amazing, I know! I've even thought about writing a short story about it, but I kind of lack the courage and the ..well, talent. :)

vampirul vittorio, anne rice

Asta e primul roman al Annei Rice pe care l-am citit, cu toate ca am vrut, de mai multe ori, sa parcurg Interviu cu un vampir, dintr-o oarecare fascinatie derivata din vizionarea filmului. Din prima, pot spune ca nu ma asteptam la prea multe, pentru ca, mai ales dupa suprasaturarea pietii supranaturale din ultima vreme, cu vampirii Twilight si vampirii True Blood, ma gandeam ca Rice foloseste cam acelasi cliseu, adica "sex, blood and rock'n'roll".

Insa n-a fost vorba de asa ceva, chiar deloc. Dupa ce am depasit un capitol destul de plictisitor, plin de descrieri de catedrale si alte locasuri de cult din vechea Florenta, am ajuns, propriu-zis, la istorisirea vietii lui Vittorio, un tanar foarte interesant. Basically, toata treaba se petrece in Evul Mediu, in secolul XV, in regiunea Toscanei, unde Vittorio, alaturi de parintii si fratii sai, duce o viata linistita, nelipsita de confort, avand in vedere conditia naturala aristocrata a familiei. Si aici, doamna Rice m-a cam obosit cu descrieri de picturi, vitralii si alte obiecte pe care pur si simplu nu reuseam sa mi le imaginez, in conditiile in care erau prerenascentiste, si eu nu sunt deloc obisnuita cu arta pre-Michelangelo.

Firul vietii curge lin, pana intr-o zi cand izbucneste razboiul dintre provincia Milano si Florenta. Vittorio nu e, in mod direct, implicat in acest conflict, avantul fiindu-i curmat rapid de catre tata, care vrea doar sa-si stie familia in siguranta. Insa, cu tot cu ceea ce presupune razboiul, incep sa se petreaca, in zona in care familia isi are castelul, o serie de intamplari cam ciudate. Taranii isi parasesc casele fara vreun motiv aparent, sate intregi sunt abandonate, oamenii fug infricosati de ceva, desi nobilii inca nu afla despre ce e vorba.

Panica pune stapanire, incet, si pe cei din familia lui Vittorio, cu toate ca nu stiu, practic, de ce sa se teama. Intr-o seara, aparent ca oricare alta, tatal este somat la poarta castelului de catre un aristocrat straniu, care nu vrea sa i se infatiseze in lumina, si care-l ameninta cu uciderea intregii familii, daca nu va accepta sa-i dea un tribut: doi sau trei copilasi fragezi.

Nobilul refuza, bineinteles, ba mai mult il sfideaza pe 'demon', astfel ca in seara imediat urmatoare, intreaga familie a lui Vittorio este macelarita de catre vampiri.

Pe parcursul aparitiilor acestea ciudate in zona, stilul narativ este extrem de antrenant, ca intr-un thriller sau roman de actiune, si chiar prinde cititorul.

Vittorio jura razbunare, dar scapa ca prin urechile acului de la a fi ucis, la randul sau, numai si numai pentru ca o vampira, Ursula, pe numele ei, face o pasiune nebuneasca pentru tanarul muritor. Trecand peste detaliile mai mult sau mai putin sordide ale relatiei lor, care, pana la urma, evolueaza intr-un fel de dragoste [desi ...mi se pare extrem de ciudata], ideea e ca Vittorio, chiar si muritor fiind si, mai ales, beneficiind de o capacitate supranaturala de a vorbi cu ingeri [ :)) ], ucide cam toti vampirii din Toscana, cu exceptia Ursulei. Asa ca vampira nu ezita sa-l transforme in unul de-al ei. Pam-pam. Si...cam atat e romanul.

In alte cuvinte, e dragut, dar nu intr-atat de fascinant incat sa iti pierzi cateva ore bune cu el. :-) E, insa, ceva mai deep decat romanele din seriile mentionate mai sus, adica Twilight si Southern Vampire Mysteries, pentru ca actiunea are loc in alt secol, necunoscut de cititor, unele detalii sunt cu adevarat bine prezentate, iar intamplarile istorisite nu sunt deloc plictisitoare, pana la urma, oricat de banale ar fi, in aparenta.

From other times

Ardoare, Lily Prior

Repede, repede, sa scriu tot ce-mi aduc aminte despre romanul asta, inainte sa uit mai toate personajele. Cred ca va dati seama de ce mi s-ar intampla una ca asta, nu? Pentru ca e prea usurel pentru a-l tine minte peste decenii. E relaxant, ce-i drept, dar e intr-atat de simplu scris, cu dozele necesare de umor pentru a-ti atrage atentia...incat parca e una din cartile alea pe care le iei in tren si apoi le uiti pe undeva in biblioteca.

Mi-au placut, nevertheless, felul in care sunt descrise personajele [tipic italiene, si cu temperamente absolut latine], satucul in care are loc majoritatea actiunii, precum si asa-zisa 'vraja' care submina toti locuitorii zonei, si pe care-i transforma in niste animale infocate si pasionale, care isi doresc doar sa iubeasca si sa fie iubite, alaturi de, ma rog, alte detalii mai deocheate.

Arcadio Carnabucci e un cultivator de maslini, un om ca oricare altul, cu nu prea multe insusiri pozitive in ceea ce priveste propria infatisare, motiv pentru care ajunge pe la 40+ ani, tot celibatar, tot singuratic. Intr-o zi, la usa lui poposeste un tigan, care-i vinde trei seminte ale iubirii. Convins fiind de reusita experimentului sau, Arcadio le sadeste si le ingrijeste cu toata dragostea pe care o poate nutri o persoana fata de o planta [ :)) ], pentru ca, dupa ceva vreme, sa manance cele trei fructe rezultate din cresterea celor trei lastari. O data cu asta, devine absolut obsedat de imaginea unei femei, pe care o si numeste in visele sale Fernanda, si de care se indragosteste neindoielnic. Ciudat, nu? Sa...te indragostesti de o persoana pe care doar ai visat-o?

Problema e ca Fernanda chiar exista, e o tanara mai mult decat frumoasa, care, o data ajunsa in regiunea in care locuieste implicit si Arcadio, suceste mintile tuturor barbatilor. Insa ea nu se va indragosti de cultivatorul de maslini, ci de crescatorul de porci, Primo Castorini.

Intre timp:

- o femeie naste un copil cu doi negi pe spate, care se vor transforma in aripi;

- o femela catar se indragoste de Arcadio Carnabucci

- Acesta din urma ajunge la sanatoriu, intr-un fel de coma

- aflam ca Fernanda are o sora geamana moarta, cu ,care o confunda toata lumea

- un sextagenar, proprietarul unei brutarii, decedeaza subit, si este gasit cu a sa capatana intr-un aluat aromat cu pere, pe care avea sa il transforme intr-o coca pentru Fernanda

- o idila spumoasa se naste intre asistenta sanitara a satului si doctorul satului, care se iubesc de la departare de mai bine de douazeci de ani

- regiunea trece prin cea mai cumplita seceta a ultimelor decenii

Ei...ce sa mai insist pe tema, cred ca ati mirosit de la o posta cliseul de roman siropos, cu vagi tente funny, derivate dintr-o serie de intamplari cu totul si cu totul absurde sau cel putin stranii.

haotic si stupid

Stateam si ma gandeam, cu o oarecare groaza, la procentele de-a dreptul infricosatoare aparute anul acesta, dupa sustinerea examenului de Bacalaureat.

Unii spun ca de vina ar fi disparitia probelor orale, la care mai toata lumea lua note mari, ridicandu-si, in acest fel, media, si putand aplica la o facultate mai acatarii. Problema e, insa, alta. Cu tot cu disparitia acestor probe, ramane dilema celor care chiar au picat bacul, si, avand in vedere ca acestia reprezinta 45% dintre absolventii claselor a XII-a..se pune, bineinteles, intrebarea, ce s-a intamplat? Ce-au facut copiii astia in timpul destinat studiului? Se poate sa fi avut, oare, parinti intr-atat de dezinteresati incat sa nu-i fi meditat? Asta nu o cred, si dintr-un singur motiv. Fiecare tata sau mama vrea sa fie mandru de al sau copil, si din acest motiv, o sa aleaga o varianta din cele urmatoare: fie ii va explica personal multe probleme de matematica, fizica, sau alte stiinte exacte cu iz fantastic [asta, mai ales, in cazul in care tatal sau mama au aptitudini in acest sens], fie il va indruma, macar, pentru a putea cere sfatul cadrelor didactice [care, din nou, nu cred ca sunt intr-atat de absurde incat sa refuze vehement sa ajute un elev bine intentionat, cu sperante mari, si capabil], ori, daca nu, [si asta e varianta cea mai folosita, cred], il vor trimite la meditatii.

Acum..exista, bineinteles, mai multe categorii de parinti, la fel cum exista, neindoielnic, si multe alte categorii de elevi. Si, de cele mai multe ori, acestia din urma sunt vinovati de propriul esec. Cunosc, din proprie experienta, pentru ca si eu am trecut prin tara examenului de bacalaureat, o gramada de exemple negative..

- elevi care-si minteau parintii ca merg la pregatire si chiuleau mai multe sedinte, pentru a pastra banii pentru uz personal

- elevi care inventau, pur si simplu, existenta profesorului de meditatie, tot pentru a pastra banii

- elevi care nu aveau chef sa invete

- elevi carora examenul de bacalaureat nu li se parea intr-atat de important pentru viitor

- dar si elevi ai caror parinti erau complet dezinteresati de ei...

De asta...am, uneori, asa o strangere de inima, cand ma gandesc ca urmeaza sa fac si eu un copil, in urmatorii ani. Pentru ca, privind situatia din perspectiva unui parinte atent si afectuos, care doar doreste binele copilului lui... cred ca un esec de genul asta e mai grav si mai dezolant pentru o mama, decat pentru un adolescent. Ce-i pasa lui, cand tot ce vrea de la viata e sa aiba bani, femei, sa asculte manele, sa nu puna niciodata mana pe o carte, sa fie cel mai tare dintre cei mai tari..? Si, in tot timpul asta, oamenii MUNCESC pentru banii aia, pentru banii pe care un licean ii foloseste pentru fumat, baut, iesit in oras, frecat menta, mers la sali de jocuri in timpul scolii [ !!! ], in discoteci din ce in ce mai sordide si cu personaje din ce in ce mai necurate...

Mi se pare extrem de nedrept faptul, de altfel destul de inevitabil, ca ne degradam din ce mai mult, de la generatie la generatie, ca nu stim sa apreciem adevaratele placeri ale vietii: natura, lectura, muzica adevarata, onoarea, ratiunea, principiile, curatenia spirituala [pana la un anumit punct, ca sa n-o dam in bigotism]...si multe altele, pe care nu avem cum sa le descoperim, daca tot ce vrem de la viata e sa ne reproducem haotic si stupid, in conditiile in care ne apasa o idiotenie crasa.

:|

Porumbelul, Patrick Suskind

I love this guy!

Patrick Suskind m-a fermecat inca de anul trecut, cand am avut sansa sa citesc Parfumul, roman imprumutat de la SatanicVals, si pe care l-am adorat, cuvant cu cuvant. Imi place mult felul in care scrie, mai ales datorita capacitatii inestimabile de a descrie oameni, peisaje dar mai ales, si mai ales, senzatii: mirosuri, imagini, impresii, sau sentimente de orice natura.

Povestea, in mare, e destul de simpla si scurta.

Avem personajul principal, Jonathan, un individ ca oricare altul, care-si petrece viata intr-o liniste exemplara, si care-si asteapta moartea aproape impacat. Avem prezentata copilaria individului, cea care-l determina sa paraseasca satucul natal pentru mult adulata metropola Paris, unde se angajeaza intr-un post oarecare de gardian, si unde se bucura de calmul si pacea de care are parte in garsoniera lui. Camaruta asta relativ sordida, pentru unii [such as myself], care e extrem de mica, ii ofera sansa de a fi singur, in propria intimitate, sentiment care il bucura indeajuns incat sa-si astepte, cum spuneam si mai sus, sfarsitul, de o maniera destul de senina.

Intr-o dimineata, insa, pregatindu-se pentru servici si dorind sa isi faca toaleta la baia de pe hol [!], Jonathan iese din garsoniera si constata prezenta unui porumbel, pe coridor.

Era cat pe ce sa treaca pragul cu piciorul, ridicase deja piciorul, cel stang, laba piciorul sau era gata de pasit - cand il zari. Statea in fata usii lui, la nici douazeci de centimetri departare de prag, in reflexul slab al luminii de dimineata care intra pe geam. Statea asa, pe gresia coridorului in culoarea sangelui de vita, cu picioarele rosii cu gheare, cu penajul neted si plumburiu, el: porumbelul.

Isi lasase capul intr-o parte si il privea pe Jonathan fix prin ochiul stang. Acest ochi, un disc mic, rotund ca un cerc, maroniu cu centrul negru, era cumplit de privit. Parea ca un nasture cusut de penele capului, fara gene, fara sprancene, gol, fara rusine intors spre exterior si deschis cat putea de mare; in acel ochi insa zacea ceva precaut si viclean deopotriva; si, deopotriva, nu parea nici deschis, nici inchis,ci pur si simplu inert precum e lentila unui aparat de fotografiat care inghite orice lumina exterioara si nu lasa inspre afara sa straluceasca nimic din interiorul sau. Nici o licarire, nici o sclipire nu gaseai in acest ochi, nici o scanteie de viata. Era un ochi fara privire. Si il fixa pe Jonathan.

Era speriat de moarte - asa ar fi descris Jonathan probabil ulterior momentul, dar n-ar fi fost corect, caci spaima s-a instalat abia mai tarziu. Era mai degraba uimit de moarte.

Asa ca, in cursul acestui pseudo-atac de panica, decide, pe nepusa masa, sa-si paraseasca apartamentul, si sa se cazeze la hotel, dupa ce va fi terminat tura la servici. Trebuie sa recunosc, m-a socat dezinvoltura cu care face aceasta alegere, pentru... nu sunt multi cei dintre noi care s-ar speria intr-atat de tare de un animal sau, cum aflam mai tarziu, o alta persoana, incat sa isi paraseasca locul propriu si personal.

Insa eu inteleg acest moment, chiar daca suna ciudat. Exista, in special, un moment in care Suskind descrie neplacerea resimtita de Jonathan, in cadrul unei intalniri stranii pe care o are la grupul sanitar, cu un alt vecin. Nici unul dintre ei n-ar fi stiut ce sa spuna in acele imprejurari, tocmai de aceea scena a fost intr-atat de ciudata. De atunci, Jonathan pandeste cu grija coridorul prin vizor, inainte de a se avanta in exterior. Exact astfel ma simt si eu, cand sunt nevoita sa impart spatiul din ascensor cu vreun vecin, in special unul vorbaret, care sa ma intrebe vrute si nevrute, pe parcursul a sase etaje de calatorie.

Asa ca...trebuie sa vedeti ce se intampla cu Jonathan! :D

I am seeking honest opinions:

Cat de bine suna urmatoarele citate? Nu insist pe alte detalii, pentru ca nu vreau sa influentez nici o parere. Ma intereseaza ..pur si simplu cum vi se par.

In spite of his eclectic surroundings, Holmes usually maintains a sober composure giving him the appearance of a dispassionate and cold man. He is sometimes described by Watson as “the most perfect reasoning and observing machine that the world has seen”[1]. But when his mind is engaged in a mystery this false image is shattered and he embraces the new activity with all his energy. The cold demeanor is set aside and small gestures appear, such as the pacing of the room, with his head sunk upon his chest and his hands clasped behind him.[2] Such gestures are statements for his passion for analysis.

As mentioned Holmes main activity between cases is to withdraw himself from lethargy with the help a seven percent solution of cocaine. He sometimes replaces cocaine with morphine, but apart from these two he as an aversion towards popular drugs and to the habits of his compatriots to frequent opium dens. Holmes also has the habit of smoking. Though it is not considered by those days’ standards a vice, he is usual accompanied in his moments of intense reasoning by a pipe and sometimes cigarettes and cigars. Watson sometimes complains of his excessive smoking even though he himself is a smoker.

Although, at the begging of his friendship with Watson, Holmes needed financial aid to rent his comfortable rooms at 221B Baker Street, it is clear that throughout his cases he develops a small fortune. In “A Scandal in Bohemia” he receives from the king as an advanced payment the sum of one thousand pounds, 300 in gold and 700 in notes. Holmes on numerous times suggests that he is not driven by a financial impulse and the satisfaction brought by the solving of an intricate case is sufficient for him. He also states in “The Problem of Thor Bridge”: “"My professional charges are upon a fixed scale. I do not vary them, save when I remit them altogether"[1]. Yet throughout the canon, he sometimes asks for his clients to pay any expenses he might suffer or he claims any reward that might be offered for the given solution. In “The Final Problem” Holmes states: “Between ourselves, the recent cases in which I have been of assistance to the royal family of Scandinavia, and to the French republic, have left me in such a position that I could continue to live in the quiet fashion which is most congenial to me, and to concentrate my attention upon my chemical researches.”[2] Thus he clearly has gained by this time a more than sufficient amount of money to extract himself from any further investigation. Be that as it may, he is known to refuse the wealthy if their cases do not bring him any interest. Therefore his criteria of selection when it concerns such affairs are not based on monetary rewards.

Holmes by definition is more interested in seclusion than establishing himself in society. To him his clients are mere units.” "It is of the first importance, not to allow your judgement to be biased by personal qualities”[1] He also seems to have developed a degree of aversion and distrust towards women. He finds “the motives of women ... so inscrutable ... How can you build on such quicksand? Their most trivial actions may mean volumes ... their most extraordinary conduct may depend upon a hairpin."[2] Though he sometimes manifest a certain interest in his female clients, such as Violet Hunter from “The Copper Beeches”, as they cease to be the center of a mystery he is no further concerned by them. The only woman in which he seems to take a longer interest in is Irene Adler. But as Watson warns the reader, “ It was not that he felt any emotion akin to love for Irene Adler. All emotions, and that one particularly, were abhorrent to his cold, precise but admirably balanced mind.”[3] Holmes to the purpose of his art has managed to detach himself from such feelings that would intercept with his cold balancing and methodical nature. In spite of this nature he has the capacity to dissimulate and manipulate those he encounters as to reveal the information he is interested in.

Besides his primary weapon, deduction, Holmes employs other techniques in order to meat his goal. He is a skilled actor and in several cases such as “The Adventure of Charles Augustus Milverton”, “The Man with the Twisted Lip” or “The Adventure of the Empty House”, uses various disguises that even baffle Watson. In other cases, such as in “The Adventure of the Dying Detective”, he feigns being wounded or ill in order to fool and incriminate those involved.