New in Clothing and Accessories - Asos.com

26 lire
12 lire
6 lire
8 lire
25 lire
25 lire
32 lire
28 lire

Despre iubire si moarte, Patrick Suskind

"De ce nu a existat in istoria omenirii un cult al defecarii si al excrementelor, asa cum a existat un cult al sanilor, vaginului si falusului?"

"...toti cei ce scriu sau canta acolo incearca sa dea glas convingerii ca iubirea e ceva ceresc, sublim, mantuitor; iar termenii in care e cantata sau descrisa au pastrat pana in zilele noastre o incarcatura religioasa. Si astfel iubirea se deosebeste suficient de mult de excremente."

E pur si simplu fermecatoare cartea asta, o data pentru ca e vorba de Suskind, pe care il cunosc si care m-a incantat intr-un mod cu totul deosebit, din cauza Parfumului si a Porumbelului, si o data pentru ca e un eseu, si e unul foarte bine scris. In el sunt dezbatute, dupa cum reiese si din titlu, doua teme: iubirea si moartea. Prima este infatisata prin trei exemple, destul de concrete.

In cazul celui dintai, intr-o zi ca oricare alta, scriitorul nostru se trezeste blocat intr-un ambuteiaj, astfel ca, neavand ce face, incepe sa observe soferii din jurul lui. Asa ajunge sa remarce cuplul localizat in masina din fata, care se devoreaza cu o foame si un fanatism duse pana la paroxism, indivizi care nu par sa se poata dezlipi mai mult de cateva minute, unul de celalalt. Diferenta dintre cele doua personaje [ea pare cumintica, stilata si oarecum intelectuala, el are cosuri, e cam buhait, si poarta un cercel de aur in urechea stanga, tinandu-si si piciorul afara, pe portiera, intr-un mod cu totul dezinvolt] nu pare sa-i incurce cu ceva, mai ales cand domnisoara, din cate am inteles din descrierea lui Suskind, se preteaza sa-i ...faca un serviciu in trafic, prietenului ei. Culoarea devine verde, masinile din spatele scriitorului claxoneaza, iar tipul ii arata, ranjind, degetul din mijloc naratorului nostru, desi el fusese, probabil, singurul nevinovat, singurul care nu apelase la semnale sonore pentru a le grabi inaintarea, celor doi amorezi. In consecinta acestui moment, romancierul se intreaba, inevitabil, ce-i uneste pe oameni asa de diferiti, si ce e sentimentul asta, pe care-l numim iubire?

Cel de-al doilea cuplu este reprezentat de o doamna mai in varsta, alaturi de un compozitor roman [nu ii da numele], pe care-i despart 20 de ani, dar care, sa fim seriosi, avand in vedere ca tipul are vreo 50+, nu-s chiar un capat de lume.. Pe parcursul unei cine, se ating vadit de atatea ori, se saruta de atatea ori, si stau intr-atat de apropiati incat se vad nevoiti sa isi uneasca scaunele! Sunt intr-atat de dulci si siroposi, incat iti vine de-a dreptul greata la stomac.

Iar cel de-al treilea exemplu, si, bineinteles, preferatul meu, il infatiseaza pe ditamai Thomas Mann, intr-o excursie cu familia, in cadrul unei sederi la un hotel din Germania. Aici are sansa, sau mai degraba nesansa, sa fie servit, intr-o dupa-amiaza plictisitoare, de un chelner atragator, pentru care face o pasiune nebuneasca, si pe care, ulterior, printr-un schimb asiduu de scrisori, il va ajuta sa emigreze in America. Ce mi-a placut, mai mult sau mai putin, e ca acest monstru sacru, care si-ar fi permis, pana la urma, orice, nu initiaza o aventura extraconjugala cu frumuselul - in schimb, rabda in taina, mistuit de focul interior, tocmai pentru ca ideea ca nu-si va implini niciodata dragostea, o face intr-atat de ideala si perfecta! This I love - I just love. Ar fi putut, foarte bine, sa-si paraseasca nevasta si sa traiasca cu Adonis-ul de mai sus. Nu stiu daca l-ar fi judecat multa lume, pentru ca, pana la urma, era Thomas Mann, ce Dumnezeu. In schimb, el alege sa-i dedice o ofranda absoluta, transformandu-l intr-un personaj de roman. Magnifica poveste. Superba.

Cea de-a doua parte [care trateaza moartea] e ceva mai dark and gloomy, mai ales pentru ca religiosii n-au sa inghita prea bine portiunile care-l infatiseaza pe Iisus Cristos ca fiind un infumurat de cinci stele, care-l invie pe Lazarus doar pentru glorie si putere. This I don't know, and never will know, seeing I always keep my options open, in materie de culte si religii. Tot in aceeasi parte se trateaza, de-a fir a par, povestea lui Orfeu si a Euridicei, alt cuplu bizar, compus dintr-o frumoasa cam prostuta si un dobitoc neincrezator, sau mai degraba, impartasind, aparent, acelasi pacat cu Iisus, un infumurat - el neputand sa se abtina si sa traga cu ochiul daca Euridice il urmeaza spre pamant, din Infern.

I loved it! In curs de maxim doua ore era gata..cu alte activitati pe parcurs, cum ar fi a ma certa cu laptopul, care-mi face figuri din ce in ce mai des, inchizandu-se in mijlocul redactarii unei postari sau a unui e-mail.

I am loving these.

"Cezanne, like artists everywhere, did not take kindly to criticism, as the following short but pungent exchange shows. All too often, critics have the advantage of being insulated from their victims, but not this time. Cezanne happened one day to be standing behind one gentleman who was making loud and offensive comments about his paintings. Tapping his critic on the shoulder, the artist was heard to say: Monsieur, I shit on you. It must have been a most satisfactory moment in the great man's day."

Provence A-Z, Peter Mayle

Fetis, Tara Moss

Aveam cartea asta in asteptare de cateva zile, daca nu, chiar, de vreo saptamana, dar ma chinui, de ceva vreme, atat de tare cu Jurnalul Annei Frank, incat se pare ca am uitat cum e sa termini un roman in curs de cateva ore - asta pentru ca, pe parcursul a doua zile, am avut un program extrem de haotic, cu mers la servici, scoala, si altele prin casa [reparatii].

Fetis e prima parte a seriei de romane thriller a Tarei Moss, avand-o drept protagonista pe Makedde Vanderwall, studenta la Psihologie judiciara, care ajunge, printr-o serie de evenimente neplacute, sa-si descopere prietena din copilarie, macelarita intr-un tufis. Lasati-ma sa detaliez. Makedde, asta, e o fata cam prea frumoasa, astfel incat, decidand ca e timpul sa mai faca rost de niste bani pentru taxele de la universitate, se angajeaza sa realizeze o sedinta foto [e model, de profesie] in Australia. Se intampla ca acolo se gaseste, in aceeasi perioada, pentru acelasi tip de munca, si Catherine, prietena ei canadiana.

Catherine e cea de-a treia victima a Ucigasului Fetisist, asa cum e numit el, de catre presa.

In fine - you get the point, un alt roman plin de suspans, cu un criminal destul de ingenios [dar care nu e, neaparat, pe gustul meu, pentru ca are o preferinta mult prea groaznica pentru producerea ranilor multiple corporale, avand ca finalitate cate o baltoaca de sange], cu Makedde care devine si ea, incet, dar sigur, o victima...cu o relatie furtunoasa de amor intre eroina principala si detectivul Andy Flynn, australianul rapitor, care are, insa, niste probleme cu his anger management.

Mi-a placut pentru ca e o carte alerta, care nu te lasa sa te plictisesti in nici un moment, chiar si atunci cand naratoarea descrie lucrurile banale pe care Makedde le face zilnic. De asemenea, am mai apreciat-o pentru multitudinea de detalii care concura la schitarea portretului criminalului, pentru ca, in final, sa ne dam seama cine e acesta. Personajele sunt bine conturate, astfel incat n-am uitat de ieri, de cand am terminat-o, cum il cheama pe tatal lui Makedde, si nici care e numele partenerului lui Flynn [sunt foarte mandra de mine, pentru asta, deoarece, mai ales la cartile politiste, imi ramane intiparita in minte actiunea, dar numele personajelor le pierd extrem de repede! - Leslie si James, in cazul in care va intrebati :P].

In alte cuvinte, un thriller chiar reusit.

the kalahari typing school for men

Ce m-a binedispus romanul asta! Nu stiu daca am sa mai citesc, insa, si cea de-a cincea parte, pentru ca am inteles ca e putin cam plictisitoare, in special datorita lipsei cazurilor.

Mma Ramotswe are un loc special in inima mea, ca intotdeauna, dar acum, aici, si-a facut loc si Mma Makutsi, pe care oricum o consideram o secretara geniala...dar acum se dovedeste a fi o minune de investitoare!

In rest - JLB Matekoni face foarte bine, din ce in ce mai bine, adica. Cei doi copii adoptati, Motholeli si Puso, ii fac oaresice probleme lui Precious; agentia are un nou concurent, in persoana unui barbat care minte de ingheata apele, cum ca ar fi lucrat chiar si la New York, si avand o experienta aparent mai indelungata decat Mma Ramotswe; Mma Makutsi isi arata ingeniozitatea prin ideea de a infiinta o alta societate, care poarta numele romanului actual, adica The Kalahari Typing School For Men, unde isi gaseste si un admirator. Nu pot sa cred cat de fericita sunt pentru acest personaj! E ca si cum, in sfarsit, s-ar fi facut o data dreptate, si o femeie care merita, intr-adevar, sa fie iubita, a atras atentia unui barbat normal..si ce daca nu-i chiar printre cele mai frumoase? Macar o duce mintea, e rabdatoare si afectuoasa, si, mai presus de orice, extrem de loiala.

Insa, intr-adevar, Mihaela a avut dreptate, atunci cand a scris recenzia ei, anume ca sunt doar doua cazuri rezolvate. Ma frustreaza faptul ca, desi, trebuie sa recunosc, viata personajelor

principale este interesanta, ne indepartam din ce in ce mai mult de la tipicul de roman politist! Nu citeam, oricum, seria Agentiei de detective pentru un rush de adrenalina, dar imi placea modalitatea inovatoare si perspicace a doamnei Ramotswe de a rezolva cazurile..ceea ce, acum, imi lipseste chiar mult de tot.

In rest..nu prea mai am ce sa spun. Ma indepartez putin, de la subiect, ca sa constat ca am luat cu imprumut, de la Book-Club Meeting-ul nr. 4 un numar de nu mai putin de opt romane! Jumatate dintre acestea cred ca am sa am norocul sa le termin repede, in special din cauza numarului de pagini, care nu depaseste 300. Insa celelalte...Ma cam ingrijoreaza. De aceea, sper ca urmatorul Book-Club Meeting sa aiba loc prin ..decembrie, inainte de vacanta/concediu.

What have you other people been up to?

Mic dejun la Tiffany, Truman Capote

E prima oara cand il incerc pe Capote si, din cate am inteles, am facut o alegere foarte buna. Lumea nu se poate hotari, aparent, intre "Cu sange rece" si "Mic dejun la Tiffany", daca e sa aleaga care e mai buna...daramite care stil al lui Capote place mai mult.

Holly Golightly mi se pare absolut fantastica. Mi-a lasat in minte un gust dintr-ala formidabil de tinerete si vivacitate, ceva in genul unei experiente proaspete, pe care nu o uiti niciodata.

E un roman scris foarte bine [cum era si de asteptat, bineinteles], care m-a incantat peste tot - la ore, in autobuz, la serviciu. Ah, si ce mi s-a parut absolut fenomenal e si numele eroinei, Golightly, adica Go Lightly - couldn't possibly depict her better, honestly.

Holly Golightly

Calatoare

Actiunea se desfasoara in timpul celui de-al doilea razboi, intr-un New York dominat fie de lipsuri alimentare, fie de petreceri zgomotoase ale clasei semi-burgheze, fie de mafia italiana. Holly Golightly e un personaj al carui trecut ramane nedefinit prea clar, cu o tendinta exagerata spre o oarecare epatare, sau dorinta excesiva de distractie si bunadispozitie continua. Cel care povesteste e un barbat care locuieste cu ea, in acelasi bloc, si care ajunge, direct sau indirect, sa-i fie prieten, si mai mult, sa se indragosteasca de ea. Pacat, pentru ca fata nu numai ca nu-i impartaseste sentimentele, dar are vise mult prea mari pentru a ramane cantonata intr-o atmosfera suburbana.

Pe parcursul romanului, are multiple relatii cu diversi oameni sus-pusi, inclusiv cu un anume Salvatore "Sally" Tomato, capul celei mai mari retele de distributie de droguri. Nu se stie exact daca relatia pe care o intreprinde Holly cu acest individ este naiva, asa cum ea sustine, mai ales fata de fortele de ordine, care o aresteaza pentru a fi complotat la transmiterea de informatii. Nu se stie daca a iubit vreodata un barbat, la fel cum nu se stie, cu siguranta, daca a fost, intr-adevar, casatorita cu Doc Golightly, un ins taranos, din Oklahoma, care a profitat, pare-se, de ingenuozitatea lui Holly, pentru a o lua de nevasta atunci cand aceasta avea doar 14 ani. In ziare, Miss Golightly e numita ca fiind actrita - dar oare asa o fi? Nimeni nu stie daca a jucat, intr-adevar, vreodata, in vreun film.

Absolut totul e incert la ea, dar asta-i sporeste din mister si din aerul absolut fenomenal de eroina atipica.

De-abia astept sa vizionez si filmul Breakfast at Tiffany's, cu George Peppard si Audrey Hepburn. Stiu ca e un mare gol in cultura mea, dar chiar nu am avut ocazia sa-l vad, pana in prezent. Sunt absolut convinsa ca a fost realizat cat mai bine, cu atat mai mult cu cat, la acea vreme, Truman Capote inca mai traia, si, deci, si-a putut pune amprenta pe pelicula.

Cinci stele din cinci.

Metafizica tuburilor

Amelie Nothomb si-a cam dat in petic cu romanul asta, in sensul ca, se pare, cea mai importanta trasatura a copilului Amelie era aroganta.

Nu zic, mare lucru nu e, pentru o fetita de doi ani sa se considere propriul Dumnezeu. Pana la un anumit punct, am vaga senzatie ca mai toti dintre noi ne consideram astfel, mai ales inainte de a invata cate ceva despre divinitate.

Dar - cum sa incepi sa vorbesti si japoneza, si franceza, dintr-o data, dupa ce, timp de primii doi ani de viata, nici macar n-ai mers, daramite sa articulezi si cuvinte? Si-apoi..cum sa inveti sa citesti la doar trei ani, fara ca cineva sa te ajute? Doar privind la cateva reviste? Nu zic neaparat ca e neverosimil, ce stiu eu!? Poate chiar exista un enfant prodige aici, un autre enfant prodige acolo.

In orice caz, per total e o poveste foarte frumoasa, despre o fetita extrem de desteapta [neobisnuit de desteapta, if you ask me, though nobody did], care crede ca tatal ei se ocupa de vidarea canalelor cu deseuri menajere si de natura organica, desi acesta e consulul Belgiei in Japonia / care primeste, spre imensul sau dezgust, marea sarcina de a da de mancare la trei crapi Koi, cele mai oribile creaturi pe care le-a cunoscut vreodata / si care se indragosteste [la figurat, bineinteles] la nebunie, fara speranta, de doica ei asiatica, de care se va desparti fortat, peste doar doi ani, cand tatal va fi trimis in alta tara.

Prima parte a romanului mi s-a parut extrem de ciudata, mai ales din cauza apucaturilor copilului, mai degraba, absenta lor. Daca fratele si respectiv sora ei au fost niste odrasle absolut normale, care sa-si manifeste incantarea sau neplacerile, care sa invete sa mearga si sa se exprime de o maniera fireasca...Amelie ramane absolut impasibila rugamintilor parintilor ei, pentru primii ei doi ani de viata [asa cum am zis si mai sus]. Se aseamana singura unui tub, pentru ca singurul lucru de care pare a fi capabila e sa manance si sa isi elimine dejectiile. Pana intr-o zi, cand ura o invinge, si incepe sa urle timp de zile intregi - iar parintii ei, nemaisuportand situatia, cheama bunica fetei din Belgia, poate-poate or da vreun rezultat obiceiurile babesti. Aceasta, o data ajunsa in camera fetitei, nu-i baga in seama nici uitatura malefica, si nici tendinta de a musca, daramite ochii negriciosi si furiosi, de la atata ura. Tot ceea ce face bunica e sa isi scoata o bucata alba de ceva din geanta si sa o introduca in gura micutei. Ciocolata alba din Belgia. Eh voila, avem un copil absolut normal, care-si iubeste bunica la nebunie, dintr-o data.

Mi-au placut amintirile grozave evocate: placerile ei culinare, adaptate mai degraba la bucataria asiatica, decat la biftecul de vitel sau de porc, tipic belgian; dragostea de a inota, si capacitatea de a o face singura, intr-un lac de pe muntele din apropierea case [cred ca era un deal, nu un munte]; norocul de a fi salvata de la inec in cadrul unei excursii la mare, de catre altcineva decat fratele ei; momentele de intimitate pe care le imparte impreuna cu sora ei, atunci cand aceasta doarme, si tanara Amelie o priveste in continuu respirand, sacadat, schimbandu-si, poate, expresia faciala, si uneori gesticuland.

Foarte frumos scris, acest roman. L-am terminat intr-o singura zi, dupa cum era si de asteptat, la cat de 'mare' a fost - avea in jur de 175 de pagini, cred.

L-am cumparat de la Anticariatul Sophia cu 5 lei ! Tare mandra sunt de mine, de acest fapt.

Din nou in Provence

Bine ca Mayle inca mai are stilul lui, care ma binedispune de fiecare data. Altminteri, romanul asta l-as putea asemana [foarte usor] cu Un an in Provence, sau chiar cu celelalte carti ale lui, scrise la persoana a III-a. E o regiune absolut incantatoare, si inteleg ca il preocupa publicizarea ei, cu toate ca asta nu mi se pare prea corect, din punctul de vedere al francezilor: chiar el spune ca Luberon-ul, unde locuieste si acum, alaturi de sotia si cei trei caini ai sai, a devenit ceva mai populat si vizitat, dupa publicarea cartilor lui.

Din fericire, avem, in continuare, exemple multiple cu privire la ambitia si aroganta francezilor, prezentate, bineinteles, intr-o maniera cat mai comica.

Un tip incearca sa invete un cor de broase sa cante La Marseillese / Mayle se chinuie, de zor, sa treaca vama britanica cu o sacosa de 2 kilograme de trufe [cu un pret exorbitant, de extrasezon] / ni se explica cum cei doi soti au ajuns in posesia celui de-al treilea caine, Boy, descoperit haladuind printr-un orasel din apropiere - foarte simpatic individ canin, portretizat intr-un stil mai amanuntit in Viata de caine, de acelasi autor / Intr-o zi, sapand o groapa pentru plantarea catorva rasaduri cu flori, scriitorul descopera doi napoleoni de aur, dintr-aia adevarati, din vremea lui Napoleon. Pana la urma, ajunge sa-i marturiseasca vecinului de peste camp, Massot,

secretul cu privire la banutii aurii, astfel incat acesta inchiriaza un detector de metale, si se pune pe cautat, intr-o noapte, prin gradina lui Mayle. Din nefericire pentru amandoi, dar mai ales pentru Massot - un frantuz extrem de zgarcit si arogant, chiar asa mai taranos cum e -, comoara nu vrea sa se arate, astfel incat Mayle devine proaspatul si nefericitul posesor a catorva galeti, sape si alte unelte de sorginte metalica, descoperite cu magnifica inventie inchiriata de Massot.

Totul e bine, cand se termina cu bine, mai ales cand e cazul sa mergi la o degustare de vinuri in care nu ai, pur si simplu, dreptul de a scuipa, pentru ca ai irosi un vin prea bun! Cum ajungi acasa, dupa ce ai testat zeci de sortimente...e problema ta..

Un roman perfect pentru week-enduri, calatorii cu trenul, sau depresii nervoase, rezultate in urma excesului de munca.

zaz - je veux

ZAZ je veux (clip officiel)
ÎncÄ�rcat de kerredine. - Watch more music videos, in HD!

Je Veux d'l'amour, d'la joie, de la bonne humeur, ce n'est pas votre argent qui f'ra mon bonheur, moi j'veux crever la main sur le coeur!!!

sarah's key, tatiana de rosnay

-- cat de nedreapta am putut fi! am inceput redactarea acestui post pe data de 16, iar azi suntem in 19, si sunt sigura ca am terminat romanul cu cel putin doua zile inainte...in alte cuvinte, mi-a fost pur si simplu prea lene ca sa scriu! vinovata sunt eu, stiu, dar..unele carti nu se pot explica sau descrie cum trebuie.. :"> --

Eu am varianta in limba engleza a Cheii lui Sarah [cat de oribil poate suna in romana!!!] - Cheia Sarei mi se pare denaturat, ii altereaza mult prea mult numele. Am cumparat-o de pe okian, cu 50 si ceva de lei. Am aflat despre ea de pe shelfari, cel mai grozav rezervor de carti din lume. Am fost relativ impresionata si de goodreads.com, recent, dar raman, inca, legata tot de primul site, pentru ca, datorita lui, am descoperit romane care merita, intr-adevar, citite.

Unul dintre ele e si acesta, despre care am sa incerc sa spun cateva [nu prea multe, speram].

In primul rand, am fost chiar impresionata de efortul naratoarei de a infatisa doua realitati extrem de diferite: una care se petrece in 1942, si care o are in prim plan pe Sarah, pana la urma eroina principala a cartii, si cea de-a doua, care se petrece in anii '80 [desi nu se specifica intr-un mod cu totul clar], si care o infatiseaza pe Julia Jarmond, jurnalist de profesie, care face o pasiune pentru subiectul pe care trebuie sa-l transforme intr-un articol - Vel D'Hiv.

Velodrome d'Hiver, asa cum aflam si de pe Wikipedia, este supranumita actiunea de adunare a evreilor parizieni de pe 16 si 17 iulie 1942, de catre, atentie, politia franceza, pentru a fi transportati in lagare [ulterior, ucisi]. In carte se face mult caz pe tema asta, ca nu au fost nemtii cei care au racolat evreii, ci francezii. Partea asta, trebuie sa recunosc, nu prea m-a sensibilizat - in primul rand, nu sunt cetatean francez, si, deci, mie-mi vine greu sa ma pun in situatia unui parizian obligat sa inchida ochii la crimele celor din jur..nu simt nevoia sa ascund informatii cu privire la ceva, cu atat mai mult cu cat aceasta 'round-up', cum e ea supranumita, a schimbat vieti si familii intregi.

Printre acestea se numara si familia lui Sarah, alcatuita din Mama, Tata, Michel [fratiorul de trei ani] si Sarah insasi. Copiii sunt cetateni francezi, iar asta chiar daca parintii lor sunt refugiati evrei proveniti din Polonia. In alte cuvinte, trimiterea unor francezi in lagar de catre alti francezi, indiferent de religia sau cultul lor, mi se pare, intr-adevar, ceva abominabil.

In orice caz, se intampla cam asa: fetita stie ca exista evenimente de ale caror curs depinde intreaga lor existenta, dar nu stie cum sa se raporteze la ele, sau ce presupun, cu exactitate. Tocmai din acest motiv, intr-o dimineata ca oricare alta [aparent], cand soseste un numar de politisti la usa lor, Sarah nu stie ca aveau sa plece pentru totdeauna...asa ca, gandindu-se ca era vorba doar de o calatorie, isi ascunde fratele intr-un dulap mascat, din perete, care nu era vizibil pentru ochiul liber, si care n-ar fi putut fi descoperit decat de cineva care-i stia secretul. Ii promite ca va veni sa-l ia, ca se va intoarce dupa el, oricand va fi asta. Fetita nu stie, insa, ca aceasta nu va fi doar o calatorie, ca cele de vacanta, si ca va dura mult mai mult decat isi imagineaza ea, pe moment.

In paralel, avem povestea Juliei, cum spuneam mai sus, o jurnalista pentru un ziar de sorginte americana, dar care-si face veacul la Paris, alaturi de sotul [cam cosmopolit, individul] ei, Bertrand, si de fiica ei, Zoe. Ce mi-a placut, o chichita ciudata, dar pe care eu am apreciat-o nespus - cele doua planuri sunt net separate, nu doar prin evenimente, descrieri, perspectiva [naratiunea e la persoana a III-a, in cazul Sarah, si la persoana I, in cazul Julia], ci si prin ceva pur tehnic: fontul e diferit. In cazul povestirii din anii '40, fontul e clar vintage - se observa de la o posta!

Aici...viata Juliei mi se pare cumplit de plictisitoare. In afara de serviciul de la ziar, care, din nefericire, nu-i ocupa tot timpul din lume [cu exceptia momentelor in care se intereseaza de articolul despre Vel d'Hiv], si de fetita, pe care o iubeste sincer..ce sa zic?.. Sotul e un dobitoc, care, pe langa faptul ca e un francez infatuat, cu aere de intelectual, care are impresia ca stie mult prea multe despre viata si lume, in general, mai ales mult mai multe decat Julia [care e cetatean american..], o mai si inseala, dom'le! The nerve on this guy, honestly! Si, apoi, cand Julia ramane insarcinata, dupa nu stiu cate si mai cate sarcini esuate [in afara de cea rezultata cu Zoe, bineinteles], Bernard se dovedeste a fi un ticalos de prima clasa, obligandu-si nevasta sa faca avort, doar pentru ca el nu vrea sa fie un parinte batran. Hai ca m-ai lasat cu gura cascata, aici, serios. Adica.. bani ai, da? Familie ai. Casa ai.. ce te opreste sa faci un copil, chiar daca ai 50 de ani??Cata vreme ai cu ce-l intretine, si cata vreme ii luminezi anii cei mai importanti din copilarie, pentru a-i servi drept exemplu..what is wrong with having a baby? Noroc ca Julia noastra e ceva mai rasarita decat porcul asta de Bertrand! [se pare ca m-am cam atatat, un pic, cu privire la chestiunea asta.]

O sa trebuiasca sa aflati singuri daca Sarah reuseste sa-l salveze pe Michel, daca se intoarce in timp util, daca nu, daca o familie rezultata din urma unei catastrofe de acest gen mai poate fi o familie normala, sau daca e firesc sa-ti pui intrebari si sa simti regrete pentru cineva care nici nu ti-a fost ruda sau prieten.

Un roman moralizator [din acest punct de vedere, e de cinci stele], scris destul de bine, pe alocuri romantic, pe alocuri melancolic, pe alocuri realmente crud. Per total, chiar bun.

leapsa

Leapsa preluata de la Mihaela. O ia cine doreste.

Câte cărți ai citit până acum în 2010?

61. Am mai inceput [si neterminat] Intr-o noapte fara luna, de Dai Sijie [paradoxal, mi-a placut mult Balzac si micuta croitoreasa chineza, de acelasi autor, dar romanul asta nou n-am putut sa-l citesc absolut deloc.], Scrisori catre fiul meu, de Liiceanu, de altfel foarte bine scrisa, dar ..not interesting enough pentru plictisita din mine si Sageata timpului, Martin Amis [mi s-a parut mult prea ciudata, si am pus-o deoparte pe la jumatate..]. De regula, ma chinui pana nu mai pot, doar sa termin o carte, chiar si daca mi se pare impovarator de anosta, si fac asta pentru a-mi demonstra ca nu sunt slaba. E stupid, stiu, ar trebui sa renunt din prima, dar uneori ma ambitionez foarte tare, desi e realmente impovarator sa parcurg un roman prost!

Câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?

Toate de fictiune, in afara de The Diary of a Young Girl, de Anne Frank, pe care o citesc actualmente.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?

Straniu. 27 de femei, 34 de barbati. Nu m-as fi asteptat.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

Eseu despre orbire, de Jose Saramago [of course!], iar urmatoarele sunt, in ordinea asta: Someone Named Eva [Joan M. Wolf], Porumbelul [Patrick Suskind], The Glass Castle [Jeannette Walls], Firmin. Aventurile unei vieti subterane [Sam Savage], Sarah's Key [Tatiana de Rosnay] si Un an in Provence [Peter Mayle].

Care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?

De fapt, sunt doua. Vipera sugrumata, de Herve Bazin si N-a dansat decat o vara,de Per Olof Ekstrom. Banuiesc ca prima a fost mai chinuitoare decat cea de-a doua, totusi.

Ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?

Am zis despre asta mai sus :). I tend to that, unfortunately.

Care e cea mai veche carte citită?

Familia Watson, Jane Austen.

Dar cea mai nouă?

Sunt doua: Sarah's Key si Someone Named Eva, ambele lansate in 2007.

Cel mai lung și cel mai scurt titlu?

O lectie de morala pentru fete frumoase, Alexander McCall Smith / Split, Tara Moss

Cea mai lungă și cea mai scurtă carte?

The Glass Castle, Jeannette Walls / Because of Winn-Dixie, Kate DiCamillo

Câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?

Nici o carte de la biblioteca! Aici am o problema... I am a very very bad girl. Am imprumutate 4 carti de la o biblioteca de ..foarte multa vreme, cam de vreo 5 ani. Le am, inca, bineinteles, dar m-am tot codit, in timpul asta, sa le returnez, pentru ca mi-este foarte rusine, si, de asemenea, foarte frica de posibila amenda pe care o voi primi. :-s. In rest, din nefericire pentru cei din casa, care trebuie sa ma suporte, cumpar foarte multe carti. Nu mai am unde sa le depozitez, si din cauza asta, pentru ca nu mai incap de nici un fel in biblioteca, am ajuns sa am si deasupra dulapului, pana la tavan! Biroul meu trebuie sa aiba tot timpul un sir de carti, asezate una peste cealalta. De asta le si vand, periodic [book garage sale coming up, by the way], pentru ca nu mai am unde sa le pun!!!

Câte cărți citite sunt traduceri?

51 sunt traduse, 10 sunt in engleza, adica..scrise, original, in lb. engleza.

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Peter Mayle, cu 4 carti, si in prezent o citesc pe cea de-a cincea.

Ai recitit vreo carte?

Nu. Fac foarte rar asta, fiindca nu-s foarte impresionabila, de felul meu.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Sotia doctorului, din Eseu despre orbire.

Ce țări ai vizitat prin cărțile citite?

Anglia, SUA [San Francisco], Spania, Portugalia, Italia, Franta [Paris], Franta [Provence - de 4 ori, chiar], Egiptul antic, Japonia, Belgia si Suedia.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?

Un an in Provence, recomandata de Simona, si care mi-a placut chiar foarte mult.

Ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?

Jose Saramago.

E vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?

Bineinteles! Vraciul, de Tadeusz-Dolega Mostowicz.

a mere interlude, thomas hardy

Tare frumoasa si scurta a fost carticica asta. Nici macar nu m-a obosit, chiar daca a fost in engleza, cu expresiile antice de rigoare, ale lui Thomas Hardy [care-mi place foarte mult cum scrie, inca de la Tess d'Urbervilles, si care-mi da impresia, in fiecare roman, ca something bad is going to happen any minute now].

Actiunea se petrece prin 1800, aparent. Baptista e invatatoare intr-un sat oarecare britanic. Plictisita vizibil de cariera ei in invatamant, care nu o multumeste absolut deloc si fata de care nu resimte nici un fel de atractie, se vede nevoita sa accepte cererea in casatorie a unui domn, Mr. Hedeggan. Acesta e un vechi prieten de-al tatalui sau, deci se intelege, de la sine, ca pe viitorii insuratei ii despart vreo 20-30 de ani. In sine, Baptista nu simte mai nimic pentru viitorul ei sot - nici dezgust, nici frica, desi nu se poate spune ca e chiar sigura de alegerea pe care o face.

Pana una-alta, insa, se hotaraste sa ii dea un raspuns afirmativ domnului de mai sus, astfel incat, pentru ca sa se marite cu el, trebuie sa se intoarca in satul natal, si bineinteles, tot pentru asta, trebuie sa intreprinda o calatorie cu un feribot. Se intampla ca fata il pierde, astfel incat se vede nevoita sa innopteze la Pen-Zephyr, localitatea navala responsabila cu transportul ei viitor.

Cum pana la momentul in care urma sa se intoarca acasa doar pentru a se marita [totul era pregatit] aveau sa mai treaca inca vreo doua zile [cred ca, in vremea aceea, cursele maritime nu erau foarte frecvente], Baptista porneste intr-o plimbare naiva, ca oricare fata singura intr-un oras. Insa, surpriza! Da peste un alt invatator, fata de care avea oaresice sentimente [in sensul ca nu o lasa chiar rece, spre deosebire de Mr. Hedeggan]. Conversatia se amplifica de asa natura incat, pana la urma, Charles [admiratorul Baptistei] recunoaste, intr-un final, ca, daca ar fi avut sansa, el ar fi fost cel care o cerea in casatorie. Pana sa apucam sa ne dam seama, cei doi sunt deja si casatoriti, la primaria locala din Pen-Zephyr, cu mariajul deja consumat [asa cum prinde bine, de fiecare data], si cu Baptista chinuindu-se, de mama focului, sa elaboreze un plan pentru a le marturisi parintilor si ex-viitorului sau sot ce prostie a putut face.

Fata n-apuca, insa, sa aiba prea multe remuscari, ba mai mult, nici macar nu prinde sa le prezinte alor ei situatia, pentru ca, plimbandu-se pe faleza, a doua zi dimineata dupa prima noctes, constata ca Charles, care o parasise pentru a inota cu doar cateva minute inainte...s-a inecat. Asa ca, infricosata peste masura, se hotaraste sa ia, totusi, feribotul ala spre satul natal. Ajunsa aici, nu mai apuca sa le marturiseasca parintilor prostia infaptuita - pe de o parte pentru ca toata lumea era extrem de ocupata cu pregatirile pentru nunta, si, pe de alta parte, din cauza rusinii in care este cu totul invaluita, si a fricii care o obsedeaza. Cum sa le faca una ca asta celor care au creeat-o [nu-mi dati in cap, se scrie cou doi de e cand se conjuga in anumite forme] si crescut-o?

Asa ca da, ajunge sa se marite, pana la urma, cu David Hedeggan.

Insa, surpriza! [2] Vacanta de nunta are loc la Pen-Zephyr, unde, saraca Baptista, mai nimereste si in toiul pregatirilor pentru inmormantarea lui Charles, celalalt sot al ei - pentru ca da, asta am omis sa va spun, B. a plecat acasa chiar dupa ce si-a dat seama ca Charles se inecase, nici n-a mai asteptat sa se faca vreo constatare a decesului. Din aceasta cauza, credeam ca cel mai rau lucru care s-ar fi putut intampla era ca el sa nu fi murit, si sa apara, mai tarziu, pentru a o demasca.

Si, dupa cum spuneam, aici lucrurile se complica. In special cand incepe sa fie realmente santajata pentru a mai fi fost casatorita o data, si pentru faptul ca nimeni nu a stiut despre asta...

Magistral scrisa, ca intotdeauna. :) M-a cam dezamagit finalul, putin...dar ce sa-i faci, nu toate trebuie sa se termine la fel de rau ca Tess.

cam asa sunt si eu...

cand vad o bucatica de somon fume. Singurul tip de peste pe care o sa-l ador toata viata.

split / noapte buna, blandul meu print

Ia sa vedem daca reusesc sa scriu, pe scurt, despre doua romane, in curs de jumatate de ora. Excuse the typos, if they're here, dar ma cam grabesc.

Am fost intr-atat de ocupata zilele astea fie cu scoala, fie cu serviciul,. incat am uitat complet, in rarele mele momente de timp liber, de acest blog, de faptul ca am mai terminat cateva carti despre care as putea vorbi. Na, mare chestie oricum nu fac, si am o parere destul de proasta despre modul in care-mi exprim perceptiile literare, astfel incat nu cred sa fie un capat de lume daca m-oi lasa vreodata de blog. Stiu ca sunt cateva persoane care chiar vor sa vada ce-am mai citit...si le multumesc. Sunt convinsa ca le pot numara pe degetele de la o singura mana, dar cata vreme ele mai exista, poate mai are un sens sa scriu.

Split, Tara Moss

Recunosc, am cumparat-o pentru ca avea o recomandare, pe coperta IV, de la Hugh Jackman. Sunt cam superficiala, da. N-aveam mari asteptari de la roman, tocmai din cauza asta, pentru ca era recomandat de un actor. Ce e drept, Jackman e australian, si deci, nu e crescut in zarva Los Angeles-ului, ca sa devina shallow and stupid, ca toti ceilalti.

Se pare ca m-au inselat asteptarile, si ma bucur. M-a chinuit putin la inceput, pentru ca, dupa cum am avut neplacerea sa constat, Split e continuarea unui alt roman, Fetis, pe care, insa, nu l-am citit [inca].

E un thriller politist, cu vagi accente de Agatha Christie, dar, avand in vedere ca se trateaza criminali in serie, investigati de politia canadiana, de FBI si de un detectiv australian foarte simpatic [Andy Flynn], povestea e cel putin diferita de cele clasice ale lui Christie. N-avem, propriu-zis, un investigator care sa faca toata treaba, in timp ce trage cu ochiul la locul crimei, cu o tigara in coltul gurii, doar pentru a enunta un diagnostic politienesc, cateva minute mai tarziu. Nu e nici vorba de asa ceva. personajele lui Moss, au spre marea mea placere, fiecare cate o scapare psihica sau cate un viciu: eroina, Makedde Vanderwall, dupa ce ca e groaznic de frumoasa [partea asta nu prea am apreciat-o, trebuie sa recunosc, schimbarea ei de profesiune, de la o fotomodela in ascensiune, la o tipa pseudo-complexa, specializata in psihologie judiciara. I mean, come on. Cam greu sa treci de la mediul stralucitor al photoshooturilor, cu banii aferenti cu tot, la cel dark and gloomy al psihologiei judiciare. Observ ca folosesc cam multe cuvinte in engleza, astazi, da' asta e!], a mai fost si traumatizata [in celalalt roman, bineinteles] de catre un criminal, supranumit "ucigasul fetisist", in cursul unei banale calatorii in Australia, unde si-a gasit si prietena macelarita frumos, de catre acelasi personaj insidios de mai sus. In timpul investigatiilor, a initiat o aventura cam exploziva, din cate am inteles, cu detectivul Andy Flynn, in care, insa, nu a avut incredere niciodata, banuindu-l, la un moment dat, ca era chiar el criminalul.

In acest roman, insa, lucrurile stau cam asa: Makedde, dupa un an de zile in care a reusit sa-si recapete spiritul, s-a reintors la cursurile sale de psihologie judiciara. Un tip rapeste, impusca, si ingroapa o serie de studente din, bineinteles, acelasi campus in care invata eroina noastra. Andy Flynn soseste in Canada pentru un caz, el fiind detasat, pentru o scurta perioada, in echipa FBI-ului [american, bineinteles]. Trecand peste partea sentimentala [care, bineinteles si ca intotdeauna, m-a plictisit de zor, si anume cea constand in sentimentele si confuzia lui Makedde, cam prea bine descrise de scriitoare] aferenta actiunii, romanul mi s-a parut destul de bun, tocmai pentru ca da, asa cum se intampla intotdeauna la romanele astea din genul thriller, n-ajungi sa-ti dai seama "care era ala de a facut-o". Aveam o banuiala, dar era gresita, pana la urma.

In plus, am apreciat ca, spre final, apare the twist, schimbarea, ceva ce-l tine pe cititor cu sufletul la gura, pana sa afle ce se intampla, si daca toata lumea scapa cu bine. :)

Pana la urma, mi-a placut, dar asta mai ales de la jumatatea cartii incolo. Am gustat faptul ca, in principiu, actiunea se desfasoara pe doua planuri: un plan ce o are pe Makedde in centru, cu tot ceea ce face ea [cam boring, pana afla despre crime] si un alt plan, foarte interesant dar extrem de psihotic, care-l are in centru pe Vanator [aka the serial killer], dar care nu explica exact starile lui sau motivele care-l determina sa rapeasca si sa ucida fete - doar ni se infatiseaza evenimentele asa cum sunt.

Per total - destul de bun, mai ales cand ai de facut 9 ore cu trenul de la Cluj la Iasi [va dati seama de cand n-am mai scris pe blog !?]

Cel de-al doilea roman despre care scriu e "Noapte buna, blandul meu print", de Pierre Charras, o carticica tare scurta, dar care mi-a placut nespus.

In fapt, nu sunt nici personaje..nu stiu cum sa explic asta. E vorba de moartea unui tata, si de rememorarea unor momente absolut grozave, sensibile, oneste si extrem de emotionante dintre fiu si tata.

N-am multe de zis la adresa ei, cu toate ca, la inceput, am presupus ca n-o sa imi placa [stiti ca eu nu-s mare admiratoare a literaturii sentimentale], pentru ca, intr-un final, sa ajung la concluzia ca e una dintre cele mai bune carti citite anul asta, chiar si-asa infinitizimala cum e.

Descrierea de pe Humanitas zice asa: Tatal nu are secrete: isi iubeste familia si i se daruieste in intregime, in felul sau discret, retinut, aproape banal. Fiul, in schimb, are o taina, pe care multa vreme nu indrazneste sa i-o spuna tatalui sau.

Una dintre cele mai delicate si mai spectaculoase teme din literatura lumii, cea a relatiei tata-fiu, devine aici o dovada tarzie a sentimentelor nerostite. Pentru ca barbatii se abtin, in genere, sa-si spuna ca se iubesc, mai ales cand sunt tata si fiu.

Urmeaza, sper, tot saptamana asta, o opinie despre "Sarah's Key", de Tatiana de Rosnay, despre care am, intr-adevar, multe, multe de spus.

the curious case of benjamin button

Bineinteles ca am vazut filmul intai, nici macar pana la capat, nu de alta, dar imi vine foarte greu sa-mi inving aversiunea innascuta vizavi de Brad Pitt.

Ce pot spune e ca romanul nu are nici in clin, nici in maneca cu asa-zisa actiune din film! Singura coincidenta e numele familiei, adica Button. In rest... nu exista nici o abandonare a pruncului nascut batran, nici o dragoste furtunoasa si eterna fata de o balerina.. No way. Totul e mult prea romantat in film.

Fitzgerald prezinta lucrurile asa cum sunt. Benjamin e o anomalie, toata lumea il priveste mai mult decat ciudat - nu e vorba de nici un fel de acceptare din partea societatii, mai ales in primii sai ani de viata, nici macar din partea tatalui sau, care-l obliga sa se joace in conformitate cu varsta lui (cu ratuste sau cuburi din lemn). Oricate eforturi ar incerca sa faca, tatal nu poate intelege cum doi parinti absolut normali au putut crea o astfel de anomalie.

Viata lui Benjamin e frumoasa, per total, cu toate ca e, pe alocuri, extrem de egoist. Asta mai ales dupa ce, pe la 18 ani [desi el arata a 50, da?], merge la un bal si farmeca o fata tanara si rapitoare, pe care o si ia de nevasta, in ciuda revoltei familiei ei. Sunt fericiti impreuna, o perioada de timp, bineinteles, limitata, insa, de inabilitatea lui Benjamin de a-si mentine varsta. Pe masura ce sotia imbatraneste, si incepe a prefera linistea si calmul propriei case, barbatul manifesta o aviditate neobisnuita fata de petreceri zgomotoase sau fata de a se intovarasi cu oameni de varsta lui. Diferente de acest gen il fac sa se inroleze in armata [el nu are, ca in film, acea prodigioasa calatorie pe mare], de unde vine cu multiple medalii, dar cumva sfartecat pe interior - nu-si mai poate recunoaste, de nici un fel, propria nevasta, cel putin nu in persoana unei batrane decrepite, care nu mai are nici un fel de vigoare. Au impreuna un copil, de ceva vreme, pe care, insa, Benjamin nu a prididit sa-l creasca sau sa-l protejeze cu vreun dram de iubire parinteasca. Era pur si simplu prea ocupat cu aventurile sale tineresti.

Asa ca, mai ales vazand ca fenomenul de intinerire nu pare sa incetineasca, nevasta lui decide sa se retraga in Italia. Benjamin ii cedeaza afacerea [erau destul de bogati, totusi] fiului sau, si pleaca, bineinteles, din nou in lume. Se inscrie la Harvard si reuseste sa absolve, cu oarecare dificultate, deoarece mintea mai noua de puber nu-i mai permite sa inmagazineze atatea cunostinte. Ulterior, revenit acasa, e primit cu o oarecare aversiune matura de catre propriul fiu, care considera ca toata schema asta e doar un joc...asa ca, pana sa ne dam seama prea bine, personajul principal ajunge sa fie inscris la gradinita. Procesul de regresie a cresterii continua, si aici m-am bucurat de cateva imagini delicioase, prin intermediul carora sunt descrise micile placeri ale copilasului: sa manance fructe si legume pasate, hranit fiind de propria doica, mai apoi servindu-i-se lapte caldut, infasurat in paturi molcute, privit cu cea mai mare dragoste [din cauza micimii sale]...pana cand nu mai e necesar nici sa vada. Si, intr-o dimineata, ca si cum nici nu a existat, dispare.

Procesul asta de intinerire mi se pare extrem de asemanator cu cel de imbatranire. Stiu ca suna ciudat, da..ca la 50-60 de ani nu am fi capabili sa dansam pana nu mai putem, sa experimentam dragostea fizica de o maniera atat de proaspata si revigoranta, sa ne plimbam prin ploaie fara a ne fi teama de iminenta raceala.. Stiu toate astea. Dar, daca e sa ma gandesc la felul in care moare, prin pierderea memoriei - ne nastem amnezici cu totii - , prin pierderea vederii - ceea ce li se intampla mai tuturor batranilor..., fiind absolut rejectat de propriul fiu - ceea ce, din nou, li se intampla multor persoane in varsta, trimise in mod total abject la azil, spre exemplu, si deposedati de propriile bunuri - ..pai sunt destule similitudini pentru ca sa ajung sa-mi doresc sa ma nasc batrana. Daca e sa o iau asa, as prefera ca primii ani sa mi-i petrec cu dureri de spate, dar gandindu-ma ca o sa fie din ce in ce mai bine si ca, dupa nu mult timp, am sa pot sari coarda in curtea casei. As prefera sa sufar o regresie, cu tot ceea ce presupune ea, un fel de in-evolutionism, de dezbatranire. As alege asta oricand, daca ar fi sa ma nasc din nou. Decat sa devin o povara pentru cei din jur, pana la a fi nevoiti sa ma intoarca de pe o parte pe cealalta a patului, sau de a ma asista la indeplinirea nevoilor mele fiziologice, mai degraba ma dematerializez pur si simplu, ca si cum n-am fost vreodata.

Pana la urma, mi-a placut. Si asa scurta cum e ea, chiar foarte scurta, e mult mai buna si mai plina de intelesuri decat filmul. Acum, dupa ce am citit cartea, pelicula mi se pare o versiune romantata stupida a unei povesti simple, dar profunde, totodata.

primele carti

Am descoperit leapsa asta cu o intarziere chiar mare! Mi-a fost adresata de Tomata cu Scufita, la sfarsitul lunii septembrie, dar de-abia acum apuc s-o onorez.

Sa-ncepem.

Am invatat sa citesc cand aveam 5 ani, cu Albinuta lui Grigore Vieru. O recomand cu mare caldura, tuturor parintilor care vor sa-si invete copiii sa citeasca mai repede, pentru a nu le mai citi subtitrarile de la toate filmele. Asta a fost rationamentul in cazul alor mei - ii innebuneam la cinema, cu intrebari de genul "si ce-a mai spus?" sau "dar acum ce ziceeee?".

Primele lecturi au fost, bineinteles, Povestile nemuritoare, alaturi de Basmele lui Petre Ispirescu, pe care, insa, la acea vreme, le auzisem deja de nenumarate ori, in lectura bunicilor mei.

Pana sa ajung la scoala, trecusem la chestii mai serioase. Am parcurs Heidi, fetita muntilor de Johanna Spyri de mai multe ori, iar asta pentru ca mi-a placut deosebit de mult! Ai mei au incercat, in disperare, sa ma convinga sa citesc Amintirile din copilaria lui Ion Creanga, dar trebuie sa recunosc ca le gaseam chiar neinteresante. Abia prin clasele primare am reusit sa le parcurg.

Primul roman propriu-zis pe care l-am citit a fost "Copiii capitanului Grant", de Jules Verne, si care mi-a mancat sufletul! Cred ca n-am mai citit in viata mea atat de greu ceva...a durat doua luni sa termin doua volume. Ma innebuneau pasajele descriptive, simteam ca nu au nici cel mai mic sens, si, la momentul respectiv, mai ales, nu reuseam sa-mi imaginez toate tinuturile prin care calatoreau personajele principale. Din aceasta cauza, cel putin un an, l-am ocolit cu brio pe Jules Verne, pentru ca, mai tarziu, sa ajung sa il iubesc la nebunie.

Asta s-a intamplat prin clasa a doua, cand am ales, la intamplare, sa citesc "Calatorie in centrul pamantului". A fost una dintre cele mai grozave carti pe care le-am citit, chiar si pana azi... am vazut numeroase ecranizari, si pana si cele care nu au respectat povestea mi-au placut. Axel si profesorul Lidenbrock mi se pareau cei mai interesanti oameni din lume. Mai mult, era prima oara in viata mea cand stateam tarziu, pana in mijlocul noptii, on a schoolday, doar ca sa termin un roman. Abia acum puteam sa spun ca incepusem sa-mi imaginez exact fiecare scena in care se petrecea actiunea... Am continuat cu Vulcanul de aur, pe care l-am iubit nespus, si am esuat din nou, cu 20.000 de leghe sub mari [never was a fan of Mr. Nemo]. Insa m-am reindragostit, de data asta pentru totdeauna, de Jules Verne, o data cu Insula misterioasa. N-am sa uit niciodata acel roman, imprumutat de tata de la Biblioteca Agronomica [pe atunci, dadeau si beletristica acasa], in editia lui, publicata in anii 50, din care se desprindeau foile, si pe care eu le puneam cu grija, in ordine, pentru a le parcurge cu infrigurare.

Tot in clasele primare am facut o pasiune pentru Alexandre Dumas, la initiativa tatei, mare admirator al literaturii franceze. Am inceput cu Ascanio, un roman absolut grozav, pentru ca sa ma poticnesc la Cei trei muschetari..intr-o editie cumparata de parinti din Chisinau. Doua probleme aveam: nu intelegeam prea bine exprimarea [traducerea fiind dupa limba rusa, nu dupa franceza], si apoi.. o uram din tot sufletul pe necurata aia de Milady, si imi doream din toti rarunchii sa o decapiteze o data cineva! Chiar daca stilul lui Dumas mi s-a parut greoi, ulterior l-am admirat nespus, datorita unor romane ca: Regina Margot, Dupa 20 de ani, Vicontele de Bragelonne, Doamna de Monsoreau sau chiar Doua orfeline. Al. Dumas fiul mi-a ramas in minte doar cu Laleaua neagra, scrisa si ea, foarte bine.

La inceputul ciclului gimnazial, m-am imprietenit cu bibliotecara de la scoala, si, petrecandu-mi pauzele precum si ceva timp dupa ore in acel loc magic, am descoperit-o pe Agatha Christie. Pe care am citit-o din scoarta in scoarta, si a carei fana am ramas si in ziua de azi. Dovada e ca, zece ani mai tarziu, i-am recitit din nou opera, inclusiv autobiografia [pe care am adorat-o]. Am cele mai sincere sentimente de prietenie si respect vizavi de Monsieur Poirot. [ecranizarea realizata de BBC cu David Suchet merita cel putin o vizionare - cei care au citit cartile au sa observe unele diferente, dar personajul principal este portretizat foarte bine.]

Tot in clasa a cincea am citit si seria Ciresarilor, volumul care mi-a ramas in minte fiind Castelul fetei in alb [adica cel de-al doilea].

In aceeasi perioada am inceput in mod serios sa ma preocup de literatura romana, favoritul meu ramanand, si azi, Marin Preda. Nu l-am inteles prea bine niciodata pe Sadoveanu, si nu mi-e frica sa recunosc asta, pentru ca a citi Fratii Jderi in clasa a cincea mi se pare putin cam impovarator..

In rest - Marile Sperante, Jane Eyre, Misterele Londrei, Notre-Dame de Paris, Robinson Crusoe, Robin Hood, si multe multe altele - toate citite in gimnaziu.

In liceu am avut o perioada mai proasta in ceea ce priveste lecturile, si sunt capabila sa recunosc asta. Nu prea ma mai preocupau cine stie ce... aparuse si internetul. Uf. Insa noroc de bac, si noroc de faptul ca citeam, macar, listele de lecturi pentru vacanta. Asa am descoperit Patul lui Procust, Ultima noapte..., de Camil Petrescu, Ion [l-am citit de trei ori, si a fost la fel de grozav de fiecare data!], Rascoala, Ciuleandra si Padurea spanzuratilor de Rebreanu, Delirul si Viata ca o prada, de Marin Preda [in gimnaziu citisem doar Morometii], Romanul adolescentului miop si Huliganii, de Eliade, alaturi de altii recomandati.

Nici in facultate n-am citit prea mult, cel putin nu in primii ani. Media mea era de vreo 10 romane pe an. In alte cuvinte, destul de putin...Insa am citit Povestirea cameristei de Margaret Atwood, Fata cu cercelul de perla, Albastru pur si Doamna cu licornul de Tracy Chevalier, Cortul rosu de Anita Diamant, Arlington Park de Rachel Cusk etc. In al treilea an de facultate, mi-am facut abonament la Ziarul de Iasi, pentru ca aveau o editie de marti, la 5 lei [ziar plus o carte]. Unele titluri n-au fost grozave, dar unele ...da! Asa i-am descoperit pe Kurt Vonnegut, Georges Simenon, Alberto Vasquez-Figueroa, Ian McEwan and others.

Fixata, sau mai degraba obsedata pe/de citit am devenit acum aproape doi ani. Nu mai tin minte cum s-a intamplat. Tot ce-mi aduc aminte e, insa, ca intr-o seara cand mi-am scos bursa de pe card, dupa ce terminasem orele pe la ora 18:00, m-am orientat subit spre Anticariatul Sophia [e pe Cuza Voda, in Iasi], de unde am cumparat 11 carti. Unele le mai am, altele nu. Am incercat sa citesc dupa unele liste de recomandari de pe internet [I trusted peoples' opinions], dar am ajuns la concluzia ca, cel mai mult conteaza, pana la urma, ceea ce crezi tu despre ce citesti. Daca descrierea unei carti imi pare mie interesanta, si sunt multumita de ea, o data ce o voi fi citit, asta nu inseamna ca ii va placea si altei persoane, nu?

In matters of the heart and of the books we read, we must always keep an open mind.

Se pare ca ...m-am cam intins. :) Dar mi-a placut sa scriu despre asta. Constat ca am citit destul de mult, pana la urma! :))

Leapsa merge la Mihaela [daca poate si/sau doreste sa o onoreze, bineinteles].

N-a dansat decat o vara, Per Olof Ekstrom

Titlu: N-a dansat decat o vara

Autor: Per Olof Ekstrom

Editura: Divers-Press

Nr. pagini: 192

Cu romanul asta m-am fript rau de tot, iar asta pentru ca nu mi-a placut inca de la primele pagini. Poate nu sunt eu tipul de cititor caruia i se adreseaza, asta trebuie sa recunosc. Pentru o femeie, nu sunt grozav de romantica, adica...in afara de cateva comedii romantice care-mi plac si pe care le-as vedea oricand, nu prea am multe preferinte "sensibile". De asta nici nu-mi plac cartile siropoase, si de asta nici n-as putea citi, vreodata, vreun exemplar de Sandra Brown.

Povestea e oarecum simpla, si n-am sa insist prea mult in privinta ei, tocmai fiindca m-a cam dezgustat. Cum am zis si in cazul multor alte romane, ceea ce a spus in ~200 de pagini putea sa spuna si in maxim 50.

O descriere de pe un site :

Naratiunea graviteaza in jurul idilei tragice dintre Kerstin, fata unui localnic, si Goran, studentul de la oras aflat in vacanta la ferma unchiului sau. In atmosfera puritana a satului, sentimentele lor sunt tinta oprobriului. Povestea de dragoste declanseaza o serie de evenimente care dezvaluie infruntarea dintre vechi si nou, contradictiile dintre doua generatii si mentalitatile lor.

Asa si e, da. Foarte frumos... Goran e, intr-adevar, un tanar destul de complex, ca sa zicem asa, si isi pune destul de multe probleme in ceea ce priveste felul in care va fi privit de sateni. Ceea ce nu banuieste, la inceputul sejurului sau la tara, e ca se va indragosti nebuneste de o fata. Pana la un anumit punct, chiar dupa ce cei doi incep o relatie, se amageste ca nu tine la ea, si, in consecinta, decide sa nu profite de puritatea ei. Dar, cum e bine stiut, ceea ce gandim nu se potriveste intotdeauna cu ceea ce simtim. Asa ca, pana la urma, tanarul incepe o noua viata, in satul respectiv. Asta chiar daca, in multiple randuri, taranii incearca sa il marginalizeze sau isi bat joc de el...iar parintii intelectuali sunt de-a dreptul revoltati de faptul ca nu avea sa urmeze o facultate si sa devina inginer.

Ce sa zic..pana si descrierea e plictisitoare! Nu vreau sa afirm ca e prost scrisa, pana la urma autorul probabil a facut si el ce-a putut. But come on! Viata la tara nu e chiar intr-atat de interesanta, nu atunci cand tot despre ce ai de vorbit e construirea unui amplasament pentru tineri sau volumul de iubire pe care il resimti. Grow the hell up.

Cunosc o persoana careia chiar i-a placut. Gusturile nu se discuta, I presume.

Cluj

Man, I loved every bit of this town!

E asa de occidental! Au cate o cafenea la fiecare colt de strada, lumea e mult mai civilizata si draguta, toti vorbesc frumos cu tine, au accentul ala ardelean absolut irezistibil de simpatic, cladirile sunt extraordinare prin arhitectura lor.. librarii peste tot..evenimente culturale o data la doua zile, daca nu chiar zilnic. Nu ca in capatul asta de lume care se intituleaza Iasi, si la zilele caruia au sa fie expozitii de icoane si Festivalul Trandafir de la Moldova. PFFT.

Chiar mi-ar placea sa traiesc acolo, cand o sa ies la pensie si am sa-mi permit o casuta :)). Sure, like that's gonna happen.

Mai am o gramada de poze, da' inca nu am avut timp sa le micsorez pe toate. Sunt facute in graba, pentru ca am avut la dispozitie doar cateva ore ca sa ne plimbam pe calea Manastur, 1 decembrie 1918, Splai Independentei, Baritiu si alte cateva strazi ale caror nume nu le-am retinut. Desi ma orientam dupa harta.

Am vazut si barul Diesel, unde am inteles ca vin si o gramada de straini, si care arata, intr-adevar, chiar foarte bine, desi e putin cam prea burlesc pentru gusturile mele.