Traficantul de arme, Hugh Laurie

Am fost tare bucuroasa sa primesc aceasta carte de la libraria online Libris, in special pentru ca nu mai citisem niciodata ceva de la Hugh Laurie [talentatul doctor House], dar si pentru ca voiam sa ma conving ca desi ai stapanit o arta perfect, nu inseamna ca trebuie sa te limitezi la ea. Se pare, insa, ca m-am inselat si ca nu am foarte multe lucruri noi de spus cu privire la acest roman. E scris bine, da, n-am cum sa neg asta, dar pe tot parcursul lui mi s-a parut ca ar lipsi ceva, lucru care s-a concretizat cand mi-am dat seama ca personajul principal e pur si simplu prea bun, prea tare, [continuarea normala ar fi ..prea ca la tara], prea invincibil, prea ii bate pe toti, prea e indragostit de una care-l tradeaza si ca sa vezi, prea ramane cu fata la final.

Na, e un policier, ce sa zic. Mari asteptari nu aveam de la o carte din acest gen, dar sincer, trebuie sa recunosc ca as fi vrut sa fiu surprinsa in vreun fel. In schimb, Hugh Laurie nu face decat sa demonstreze ipoteza pe care am enuntat-o la inceputul postului, anume ca daca esti talentat intr-un domeniu nu se prea poate sa fii si in altul. Asta ca sa nu mai spun ca, probabil, unele bucati au fost inlaturate/adaugite de editor. Cea mai mare dezamagire a mea ramane, intr-un final, faptul ca nu am avut sansa sa citesc Traficantul de arme in limba engleza, deoarece sunt unele parti in care umorul englezesc transpare putin, dar pur si simplu nu-l pot intelege, asa cum e, tradus in limba romana. Ce sens are sa mi se spuna, spre exemplu, ca un om inconstient se trezeste uitandu-se la ceva intr-atat de diform incat isi da seama, intr-un final, ca e vorba de o parte a corpului omenesc, dar ca greu ii mai vine sa creada ca e o ureche? Nu suna prea aiurea in limba romana? Intr-un fel, nici macar nu am cum sa-l invinovatesc pe traducator, pentru ca sunt unele faze care trebuie citite in limba in care au fost enuntate pentru prima oara..altminteri, se pierde mult prea mult din sens.

Pe scurt, insa, ca sa las opinia mea la o parte si sa nu va determin chiar sa nu cititi cartea asta [pentru ca, asa cum am zis, e o carte bine scrisa si daca intr-adevar va plac eroii puternici, putin neobisnuiti, care au fost in armata si carora nu li se poate frange gatul din nici o pozitie, atunci e alegerea potrivita pentru voi], sa va povestesc un pic despre ce e vorba:

Thomas Lang e un fost militar care actualmente indeplineste sarcini relativ simpliste, angajandu-se periodic ca bodyguard-ul diverselor personalitati [de orice natura]. In acest sens, el are doua avantaje: 1. nu e intr-atat de musculos incat sa arate ca e bodyguard si 2. a facut, totusi, o cariera in armata, astfel incat e bine pregatit. Un lucru la care Tom al nostru nu se astepta atunci cand escortase un diplomat intr-o tara straina era ca, in restaurantul unui hotel, el avea sa primeasca o cerere de a asasina pe cineva. Cum britanicul nostru e un baiat de treaba, bineinteles ca o sa refuze oferta primita, ba mai mult, cum ni se demonstreaza intotdeauna ca intentiile bune nu raman niciodata nepedepsite, in incercarea realmente stupida de a anunta persoana ce urma sa fie asasinata ca e in pericol, Lang este prins si abrutizat de un vlajgan din casa viitoarei victime. One thing leads to another si, pana la urma, Thomas ajunge sa-l ucida pe Rayner, bruta de care va spuneam mai sus. Aici lucrurile incep sa se complice si dintr-o confuzie aparenta cum ca Tom ar fi asasin platit, se ajunge la o intriga fenomenala cu privire la traficul de droguri si de arme, la terorism si alte crime bine puse la punct.

Inca o data ma vad nevoita sa specific ca e un roman politist bun si ca, in afara faptului ca e ceva cam previzibil pentru gusturile mele, fanii genului acesta il vor aprecia cu siguranta - motiv pentru care e si premiul la viitorul meu concurs. :)

Bullet Park, John Cheever [fragmente]

Luminile de pe Powder Hill sclipeau, cosurile scoteau fum si o husa de toaleta din plus roz se desprinse de pe o sarma de rufe. Vazuta de la o oarecare distanta prin ochii unui adolescent infierbantat si razbunator, bucata de plus cutreierand deasupra golfului era ca un certificat de garantie, un premiu si o suprema distinctie, stindardul din Powder Hill, in umbra caruia marsaluiau, in pantofi stramti englezesti plutoanele de spirite falite care fac schimb de neveste, se iau de evrei si se lupta cu alcoolul. O, sa-i ia dracu' pe toti, gandi adolescentul. La naiba cu luminile stralucitoare la care nimeni nu citeste, la naiba cu muzica neincetata pe care n-o aude nimeni, la naiba cu pianele impozante la care nimeni nu stie sa cante, la naiba cu casele albe ipotecate pana la streasina, sa-i ia naiba pentru ca prada oceanul de peste ca sa hraneasca nurcile si sa le poarte blanurile si la naiba cu rafturile lor pe care sta o singura carte - cartea de telefon, legata in brocart roz. La naiba cu ipocrizia lor, la naiba cu laudarosenia lor, la naiba cu cartile lor de credit, la naiba cu felul in care compromit salbaticia spiritului uman, la naiba cu preacurvia lor si mai presus de orice sa-i ia naiba pe toti pentru ca au stors din viata toata puterea, duhoara, culoarea si zelul care ii dau sens. Hauuu, hauu, hauu.

Piesa era jucata intr-un pod, in fata unui public restrans. Spatiul era stramt. Spre sfarsitul primului act, unul dintre actori isi scoase pantofii, camasa, pantalonii si, cu spatele la public, chilotii. Lui Nelli nu-i venea sa-si creada ochilor. Daca protesta, refuzand sa mai participe la un astfel de spectacol, asa cum ar fi facut mama ei, i s-ar fi parut ca respinde realitatile vietii. Voia sa fie o femeie moderna si sa intre in relatii normale cu lumea. Apoi actorul se intoarse incet, cascand si intinzandu-se fara nici o grija. Nu era nimic nenatural, dar unele succesiuni violente de asocieri, idei despre pertinenta si proprias excitabilitate o aruncara intr-un paroxism emotional care o facu sa transpire. [...] Luminile se stinsera treptat. Restul actorilor ramasera imbracati pana la sfarsitul piesei, dar Nellie era descumpanita. Cand iesi de la teatru ploua si era umed. Traversa Washington Square ca sa prinda un autobuz. Cativa studenti se invarteau in jurul fantanii arteziene purtand pancarte pe are scrias "M***", "P***" si "P****". Oare innebunise? Urmari procesiunea pana iesi din campul ei vizual. Pe ultima pancarta pe care o vazuse scria "Cacat". Se simtea slabita. Se sui in autobuz, unde cauta din ochi fetele linistitoare ale celor de un fel cu ea, mame oneste, sotii, femei care se mandreau cu caminile lor, gradinile lor, aranjamentele lor florale, gatitul lor. Doi barbati tineri pe banca din fata ei radeau. Unul dintrei ei il cuprinse cu bratul pe celalalt si il saruta pe ureche. Oare sa-i pocneasca cu umbrela? La urmatoarea statie se aseza pe locul de langa ea - parca spre a da un sens cautarilor ei - o femeie cinstita. Ii zambi necunoscutei, care zambi si ea.

Cumpara acum de la LibrariaOnline.ro.

alt disclaimer

Se pare ca inca nu m-am saturat sa ma tot explic, asa ca am decis ca cel mai bine ar fi daca as face un post in care sa va spun clar ce vreau si ce nu vreau de la acest blog.

1. Nu tin neaparat sa am vreun castig material din toata treaba asta, si as vrea sa subliniez lucrul acesta pentru ca am primit tot felul de oferte sau cereri pe mail. Imi pare rau, nu pot face reclama la sex-shop-uri online, magazine cu articole obscene sau alte chestii care nu prezinta nici un fel de interes pentru mine. Pe acest blog nu intra doar cunoscuti de-ai mei, ci inclusiv parintii mei, astfel incat ma vad nevoita sa am un limbaj normal si firesc, sa promovez valori la care tin intr-adevar si pe care vreau sa mi le impartaseasca oricine din lumea asta. Bannerele pe care le vedeti in partea dreapta sunt pentru librarii online tocmai pentru ca ma ajuta sa-mi urmez pasiunea pentru lectura. 

2. Articolele copiate integral nu mi se par normale, in sensul ca daca doriti sa publicati continut de-al meu [aici ma refer la opinii despre carti sau filme], consider ca ar fi sanatos sa ma contactati, mai intai, si sa-mi cereti acordul. Stim cu totii ca asa e civilizat, si desi cunosc foarte bine faptul ca ceea ce scriu nu intra sub nici o lege a copyright-ului tocmai pentru ca e vorba de Blogger, eu cred ca pentru o mai buna intelegere, trebuie sa luati legatura cu mine.

3. Nu fac link exchange de nici un fel, si da, ma repet, ca doar am mai zis asta de nu stiu cate ori, in nu stiu cate posturi. Asta e situatia, stiu sa-mi utilizez readerul foarte bine si daca ar fi dupa mine, as scoate chiar toate linkurile alea din dreapta, dar mi-e sa nu isc vreun scandal. :)

4. Uneori tind sa aberez, iar oamenii ma intreaba ce-am patit. Asa cum scriam, o data, la "despre mine", limita dintre realitate si fictiune, pe acest blog, este extrem de sensibila, asa ca nu luati toate informatiile ca fiind reale. Nu zic ca mint, dar uneori imi folosesc si imaginatia, mai ales cand scriu despre amicitie sau alte prostii dintr-astea..chestii care-s inspirate, intr-adevar, din viata mea, dar care s-ar putea sa nu fi fost determinate de un factor exact. 

5. De asemenea, nu prea-mi place sa ma laud, si tocmai din cauza asta si datorita faptului ca manifest un fel de jena fata de ceea ce fac, daramite fata de a povesti despre cazuri fericite [ca si cum m-as da in stamba], nu prea scriu despre veterinarie. Stiu ca lumea probabil m-ar gasi mai usor pe google, daca ar da la cautare catva medicamente sau manopere veterinare, in cazul in care as scrie despre ele...dar nu prea pot, fiindca nu imi sta in fire sa ma laud. Plus de asta, unele zile sunt mai bune, altele mai rele, si chiar n-ar avea sens sa ma ascund dupa deget si sa spun ca toate tratamentele incercate au avut succes. Sunt si mari dezamagiri, despre care nu pot scrie, pentru ca m-ar deprima peste masura. In concluzie, nu consemnez mai deloc cazurile pe care le vad, ca sa fie un fel de echilibru. :)

Cam atat. :-)

Sursa foto.

Bullet Park, John Cheever

Inceputa si terminata in tren, Bullet Park a fost... cu mult mai ciudata decat ma asteptam. E a doua mea incercare cu Cheever, dupa experienta extrem de reusita cu Totul pare un paradis, din vara care tocmai a trecut, si care mi-a lasat impresia ca acest romancier trebuie citit de la cap la coada. Nu vreau sa zic ca m-am inselat si ca e o carte proasta, dupa cum n-as vrea sa o ridic in slavi, s-o laud si-asa mai departe. E un roman normal, cu personaje anormale [nu cred ca e vreunul intreg la cap in vreo pagina, si vorbesc foarte serios] si nu stiu de ce, desi nu am citit-o inca, mi-a adus aminte de Revolutionary Road a lui Yates. E drept ca am vizionat filmul si mi-a placut foarte mult, un motiv pentru care tind sa cred ca romanul ma va da pur si simplu peste cap [data fiind maretia lui, adica]. 

Anii '50 sunt indescriptibili, partial pentru ca informatiile care ni se prezinta actualmente in mai toate sursele ne spun ca erau ani de cumintenie, curatenie spirituala, familii unite, precum si de mame casnice a cate 5-6 copii, iar partial pentru ca unele carti sau filme precum Oh What a Paradise It Seems sau Mad Men ne arata clar ca oamenii din acea perioada erau la fel de imorali ca si noi. Mai mult, barbatii isi inselau nevestele, iar ele poate mai rar, si nu ca n-ar fi vrut, dar aveau, poate, o oarecare frica de parerile vecinelor de pe strada..copiii faceau prostii si-atunci, spargeau vaze, se jucau cu pisicile pana cand aproape ca le ucideau [sau chiar o faceau], alergau de nebuni si-si juleau aceiasi genunchi care se julesc si in zilele noastre.

Ei, Cheever exceleaza in a descrie atmosfera anilor '50:  masinile Cadillac formidabile parcate ici si colo [ce erau mult mai rare decat acum], rochiile superbe ale femeilor, combinate cu rujul ala rosu focos, ideea clasica de familie, dar si cat de mult se bea sau se fuma in acele zile, si ca oamenii luau si atunci droguri, ca incercau sa-si demonstreze lor si rudelor ca sunt realmente normali si ca nu aveau nevoie de terapie, dar ca esuau in mai tot ce faceau, demonstrandu-si, practic, ca au o viata ratata. [sunt talentata in a face fraze dintr-astea, nu?:))] Oamenii aveau crize de nervi si in anii '50, asa ca nu ne poate fi prea mare mirarea cand aflam, pe la mijlocul romanului, ca un individ pune la cale sa crucifice fiul unui vecin, iar asta nu pentru ca ar vrea sa se razbune pentru ceva, ci pentru a realiza un act realmente important. 

Cartea e structurata, practic, in 2 bucati: prima se refera la viata lui Elliot Nailles, care se desfasoara aproape normal pana in momentul in care baiatul lui, Tony, face o depresie destul de puternica si nu se mai poate ridica din pat cu lunile. Parintii incearca absolut tot ce e posibil, apeland la medici renumiti, inclusiv la un psihiatru care ii taxeaza cu o suma incredibila, desi nu face nimic altceva decat sa dea din umeri in fata situatiei. Pana la urma, Nellie, sotia lui Elliot, gaseste o solutie care poate parea neobisnuita, hotarandu-se sa ceara ajutorul unui guru, care da, surprinzator, ii vindeca fiul.

In cea de-a doua parte avem povestea complicata si destul de plictisitoare a lui Paul Hammer, un bastard oarecare, ce ajunge sa se mute in Bullet Park si sa se simta relativ atras de familia lui Nailles datorita conexiunii dintre cele doua nume [hammer = ciocan; nailles [pronuntat ca nails] = cuie]. Stiu ca suna chiar tampit sa faci asa o legatura, dar asta e stilul lui Hammer. Toata viata lui e un sir de intamplari stranii, derivate din faptul ca nu se simte in regula decat in camere vopsite in galben, lucru pe care-l descopera cand merge intr-o vizita accidentala la cineva acasa. Ca sa nu va mai spun ca, pentru camerele alea si pentru dreptul de a cumpara casa, barbatul ajunge sa ucida, indirect, o femeie.

Romanul e scris bine, dupa cum am precizat deja, dar am avut senzatia ca subiectul ales putea fi ceva mai antrenant.

Ramane sa descoperiti singuri care va fi deznodamantul si daca Tony va supravietui tentativei de crucificare a lui Hammer. 

Bullet Park de John Cheever poate fi achizitionat de la LibrariaOnline.ro, la un pret de 20 de lei.

Sunday's Video

Imi place sa cred ca aceasta inregistrare e o parodie, dar, daca e sa privim situatia dintr-o perspectiva franca, eu cred ca asa face majoritatea fetelor neinzestrate fizic, care vor sa para pitipoance, sa mearga in masini tari si sa aiba prieteni tuciurii, cu lanturi de aur la gat si cu o burta pe masura. :)

Rango

Tocmai ce-am vazut acest film cu o distributie absolut remarcabila si realizat intr-o maniera destul de artistica, cel putin dupa parerea mea. Johnny Depp isi face rolul cu succes, cum, de altfel, era si de asteptat, atat datorita faptului ca, totusi, e vorba de un actor de un oarecare calibru, dar si pentru ca discutam despre o animatie, lucru care confera o relativa libertate celor care participa la realizarea filmului. 

Povestea e simpatica, asa cum ne-am obisnuit in cazul majoritatii filmelor cu Depp in distributie: Rango e un cameleon de companie, care, in cadrul unei calatorii cu masina, sufera un accident si ajunge in mijlocul desertului. Trebuie sa va spun ca Rango e o fire extrem de sensibila, cu un simt estetic exacerbat si caruia ii place sa creada ca e un bun actor. Tocmai din acest motiv, dat fiind ca nu a avut niciodata un companion caruia sa i se adreseze cum trebuie si care sa-i impartaseasca pasiunea pentru teatru, Rango a vorbit mai intotdeauna cu obiectele neinsufletite din terariul sau. Situatia se schimba drastic atunci cand reptila noastra ajunge in mijlocul salbaticiei, ba mai mult, face cunostinta cu o gramada de personaje noi si interesante, toti fiind membrii unei comunitati in dificultate pe care o va salva, asa cum ati si ghicit deja, cine altcineva decat Rango? Scenariul e relativ previzibil, si cred ca depinde de cat de mult va deranjeaza lucrul acesta la o pelicula pe care o vizionati - daca, insa, reusiti sa depasiti acest impediment mic, cred ca o sa va distrati vizionand cele 100 si ceva de minute de comedie animata.

Pentru un film de weekend, e o alegere fericita, asa ca nu-mi ramane decat sa vi-l recomand cu caldura si prietenie. :)

P.S.: Soundtrackul e realmente formidabil!

Timisoara, pe scurt

Sunt cam dezamagita de faptul ca am reusit sa citesc o singura carte dintre cele pe care le-am luat cu mine, respectiv Bullet Park, a lui Cheever, despre care o sa scriu in urmatoarele zile, si care m-a deprimat nitel. In alta ordine de idei, incepe sa ma plictiseasca Pluta de piatra a lui Saramago, deci e posibil sa nu se potriveasca cu o stare continua de spleen. 

Timisoara a fost absolut superba. Ne-am plimbat o gramada [in jur de vreo 4 ore jumatate], am vazut ambele librarii Carturesti, la cea din mall am suferit o relativa dezamagire pentru ca nu mi s-a permis sa fac poze, lucru care mi s-a parut extrem de diferit fata de reactia primita in Cluj, unde chiar m-au invitat sa fac fotografii, dupa ce le-am explicat ca aveam sa le public pe blog, atata tot. Nu inteleg de unde atata reticenta, ce-as putea sa fur? Ideile de aranjare ale cescutelor? Serios??? Dupa cum, intr-un magazin de cafea din Iulius Mall Cluj, aproape ca am fost abrutizata de o 'doamna' care s-a stropsit la mine pana n-a mai putut, ca vai, cum am putut sa fac O POZA la un saculet cu cafea, fara sa o intreb pe ea inainte? Ok...prinsesem doar cafeaua in poza, nu fata ei, ce Dzeu, ca sa nu mai spun de faptul ca nici macar nu tin minte cum se cheama magazinul !?

Am facut cunostinta cu Tomata si iubitul ei, precum si cu Richie, toti fiind niste oameni tare de treaba. Apropo, Andreea, am fost in Sevastia's Book, o librarie absolut formidabila, unde m-au lasat sa fac poze [yay], pe care o sa le public in zilele urmatoare, si unde am baut si o bere [noua pentru mine], Muller, chiar buna  buna.

In rest, am vizitat Facultatea de Medicina Veterinara, care m-a impresionat placut si mi-am cumparat: o singura carte, fapt pentru care sunt chiar mandra de mine insami [Sa cunosti o femeie, Amos Oz, la jumatatea careia deja sunt], un infuzor, un ceai de la Casa de Ceai [deci tot Carturesti] care deja m-a deranjat, in sensul ca am pus 3 lingurite la vreo 400 ml si nu se simte nici un miros de afina, daramite vreun gust..si am mancat plescovita, care a fost, intr-adevar, extraordinara, dar a avut cam multa paine. Insa compozitia...man, a 10 out of a 10!

Am mers pentru prima oara cu vagonul de dormit si am ramas impresionata de faptul ca am avut si chiuveta, dar a fost groaznic de cald, si nu am depistat nici un buton de reglare a caldurii. In schimb, cand am venit la cuseta prima oara, a fost cam creepy, pentru ca am vazut cu ochii mei de viitor veterinar un purice pe cearsaf, lucru care mi s-a confirmat a doua zi, cand am ajuns la pensiune si, uitandu-ma in oglinda, am vazut 7 bubite tipice intepaturilor de purice pe torsul meu, cel putin pentru mine. In rest, experienta a fost traditionala cu WC-ul din tren, respectiv eu, adresandu-mi constant intrebarea: Cum poti sa te urinezi intr-o buda de la inaltime, atunci cand sunteti in miscare amandoi, fara a te stropi, eventual? [atat tu, cat si buda]

Cam atat. In urmatoarele zile, poze. :)

Padurea norvegiana, Haruki Murakami [fragmente]

Nimeni din camin nu stia ca Nagasawa citeste pe ascuns literatura clasica si oricum n-ar fi contat chiar daca ar fi stiut cineva. Toata lumea il considera foarte destept. A intrat la Todai fara nici o problema, a obtinut rezultate excelente, va da examen pentru a intra in Ministerul de Externe si va ajunge probabil diplomat. Provine dintr-o familie foarte buna. Tatal lui este proprietarul unui mare spital din Nagoya, fratele lui a absolvit sectia de Medicina din cadrul universitatii Todai si intr-o buna zi o sa preia el activitatile spitalului. Este o familie perfecta. Nagasawa avea intotdeauna multi bani in buzunar si se comporta ecelent. Toata lumea il trata cu respect si nici macar seful caminului nu se incumeta sa-i reproseze ceva. Daca Nagasawa ruga pe cineva sa-i faca ceva, persoana respectiva facea tot ce i se cerea. 

Se pare ca Nagasawa avea darul innascut de a atrage lumea, de a-i face pe cei din jur sa-l asculte. Stia sa discute cu oamenii, sa cantareasca dintr-o privire situatia, sa dea instructiuni precise si pretioase pe care ceilalti le luau imediat in consideratie. Aura de deasupra capului, asemenea unui nimb de inger, statea parca marturie a existentei lui cu totul speciale. Impunea oricui o teama respectuoasa. De aceea au fost cu totii socati cand Nagasawa m-a ales pe mine ca prieten, eu care eram un individ absolut obisnuit. Acesta a si fost motivul pentru care unii, pe care abia ii cunosteam, ma tratau si pe mine cu un respect deosebit. Se pare insa ca nimeni nu intelegea de ce beneficiasem tocmai eu de o asemenea alegere, dar explicatia era foarte simpla: nu-l adulam, asa cum faceau altii.

Cand le aratam cu ce cutit jalnic trebuia sa desfac pestele ca sa-l curat, imi spuneau ca nu era nevoie sa-l curat. Vazand ca nu ajung la nici un rezultat, am strans banut cu banut si am cumparat cutite ca lumea, oale, strecuratoare si tot ce-mi trebuia. Iti poti imagina o fata de cincisprezece ani ciupind cate un banut de ici, de colo, pentru a putea cumpara strecuratoare, tocila, tigaie pentru tempura atunci cand celelalte colege ale ei, cu banii de buzunar, isi cumparau rochii si pantofi? Nu ti se pare ca sunt de compatimit?

Fata m-a intrebat: "Ce s-a intamplat? Nu-i asa ca va place? Stiam ca o sa va placa de cand v-am vazut prima oara. E mai placut decat sa faci amor cu un barbat, nu? [...] Pot sa continuu, sa fac in asa fel incat sa aveti senzatia ca va topiti de tot. Vreti, nu-i asa?" Avea dreptate. M-am simtit mai bine ca oricand si voiam sa se repete, dar nu puteam sa imi permit asa ceva. "Haideti, macar o data pe saptamana, continua ea. Doar o data pe saptamana! Nu spun nimanui, o sa fie doar secretul nostru."

M-am ridicat brusc, mi-am pus halatul de baie pe mine si i-am spus sa plece si sa nu mai calce niciodata in casa mea. M-a privit si-atat. Ochii ei erau complet inexpresivi, ca si cum ar fi fost pictati pe carton. Nici macar o clipire. Marturisesc ca nu-i mai vazusem niciodata asa. Dupa ce m-a privit fix o vreme, si-a adunat lucrurile fara sa scoata un cuvant si s-a imbracat cat a putut de incet, punandu-si fiecare articol de imbracaminte pe ea, cu pauze studiate, de parca facea o demonstratie. A intrat apoi in camera in care se afla pianul si a scos o perie din geanta. Si-a periat parul, si-a sters sangele de pe buze cu o batista, s-a incaltat si a iesit. In timp ce pleca, mi-a trantit: "Sa stii ca esti lesbiana. E adevarat. Oricat te-ai feri, tot lesbiana mori." [...]

N-a venit la lectie sambata urmatoare. In timp ce o asteptam, inima imi batea nebuneste si ma intrebam ce aveam de facut daca aparea totusi. Nu ma puteam concentra si eram incapabila de vreo decizie. Ea n-a venit, insa. Normal, era mandra si doar nu-i mersese cu mine pana la capat. N-a venit nici saptamana urmatoare, nici dupa aia si uite asa a trecut o luna. Credeam ca o sa fiu capabila sa uit ce s-a intamplat, o data cu trecerea timpului, dar nu uitam. Cand eram singura acasa, ii simteam prezenta si nu ma linisteam nicicum. Nu puteam canta la pian, nu puteam gandi... n-am putut face nimic in luna aceea. Apoi, intr-o buna zi, mi-am dat seama ca ceva nu era in regula... Ori de cate ori plecam de acasa, vecinii se uitau la mine cam ciudat si aveau o atitudine distanta. Erau la fel de politicosi ca si altadata, dar era ceva schimbat in tonul vocii si in aerul lor. Vecina de alaturi, care obisnuia sa mai imi faca vizite din cand in cand, incerca sa ma evite si imi era foarte clar lucrul acesta. M-am straduit sa nu ma las coplesita de astfel de ganduri pentru ca stiam ca, de indata ce observ asemenea amanunte, e gata cu mine, boala se putea declansa oricand.

Intr-o zi m-a vizitat o vecina cu care eram in relatii destul de apropiate. Aveam aceeasi varsta, era fiica unei prietene de-a mamei si fetele noastre mergeau la aceeasi gradinita. Cum a intrat, m-a intrebat daca stiam ce barfe groaznice circula pe seama mea. I-am spus ca nu stiam nimic si am intrebat-o despre ce era vorba. [...] Lumea zicea ca sunt lesbiana si ca fusesem internata de mai multe ori in ospicii. Se spunea ca am dezbracat o eleva de-a mea, ca i-am facut tot felul de lucruri si cand aceasta a incercat sa-mi reziste, am plesnit-o atat de tare, incat i s-a umflat fata. Povestea au croit-o cum le-a convenit si ma deranja foarte tare, dar ce m-a socat a fost faptul ca se stia ca fusesem internata la nebuni. [...]

Prietena mea auzise ca, intr-o zi - era, bineinteles, ziua cu pricina -, fata s-a intors acasa, dupa ora de pian, cu fata umflata si cu buza crapata si plina de sange, cu nasturi lipsa la bluza si cu lenjeria de corp sfasiata. Poti sa crezi? A facut toate astea ca sa-si sustina povestea, bineinteles, poveste pe care mama ei a trebuit sa i-o smulga cu clestele. O si vad patandu-si bluza cu sange, rupandu-si nasturii si breteaua de la sutien, plangand la comanda pana i s-au inrosit ochii, zburlindu-si parul si desertand trei vedre de minciuni.

Cumpara acum de pe LibrarulTau.ro.

Pădurea Norvegiană, Haruki Murakami

Particip la concursul organizat de librăria online libris.ro şi blogul Cronicile Ancuţei.

Acesta e primul meu Murakami și aș dori să spun că am rămas foarte plăcut impresionată de stilul japonezului de a povesti evenimente mai mult sau mai puțin fictive. Dacă ar fi să fac o recenzie așa cum îmi place mie, respectiv să introduc și un paragraf în care să prezint puțin subiectul romanului...păi nu prea aș putea. De ce? Pentru că sunt foarte multe evenimente evocate în cadrul cărții și ar însemna să o limitez la doar cîteva, mai interesante.

Ce aș vrea, totuși, să subliniez, e că, pentru un asiatic (eu am o oarecare preconcepție față de această rasă, cu răceala lor și simțul autocontrolului pe care îl stăpînesc la perfecție), Murakami are un stil foarte cald și apropiat de cititor, și că, prin notarea de acțiuni aparent banale (cum ar fi ce, unde și cu cine a mîncat pește prăjit, într-o zi) reușește să schițeze perfect împrejurările în care au loc faptele istorisite.

Pădurea norvegiană e povestea unui băiat care se înscrie la facultate fără a aștepta prea multe din partea acestui stagiu de învățămînt, așa că la prima vedere, Toru Watanabe pare a fi un alt adolescent superficial, pe care nu-l interesează prea multe lucruri, în afara de a citi și a fi lăsat în pace. Aici am apreciat nespus faptul că naratorul insistă mult asupra detaliilor care concură la alcătuirea vieții de cămin, și la trasarea amănuntelor în detaliu, chiar și a personajelor. Facem cunoștință, astfel, cu o serie de eroi din diverse clase sociale, și care, într-un fel sau altul, participă la conturarea personalității lui Watanabe. Pentru mine, cea mai importantă prezență feminină nu a fost iubita ideală a lui Watanabe (Naoko), ci un personaj episodic (apare doar în cîteva fragmente din carte), pe nume Reiko, fostă pianistă devenită profesoară de muzică și care e internată într-un sanatoriu de boli mentale. Povestea ei e cu mult mai complexă și interesantă decît a altor nume care se perindă prin carte, și cred că o să vă farmece, la fel ca și pe mine.

În alte cuvinte, mi-a plăcut într-atît de mult acest roman încît a fost prima oară în ani de zile cînd chiar nu voiam să îl termin. E absolut fermecător, și cuvintele sunt de prisos pentru a-l descrie. E o carte directă, sinceră, spirituală și plină de referințe literare și muzicale, astfel încît eu cred că v-ar plăcea. Mai mult, pentru cei care nu au nici prea multe informații privitoare la cultura literară sau muzicală, sunt convinsă că ar putea să servească drept abecedar. Atmosfera sfarsitului anilor 60 e perfect descrisă, în sensul că ajungem să fim acolo, la aceeași masă cu Watanabe, ascultînd aceeași melodie sau auzind o poveste istorisită de cineva, la un pahar de sake. Însă e și un roman realist, care nu neglijează suferința și dramele interioare de care sunt capabili tinerii, în cadrul persectivei injuste pe care o are societatea cu privire la adolescenți.

Pădurea norvegiană de Haruki Murakami se găsește de achiziționat la librăria online Tamada, la un preț de 33 de lei.

Sunt curioasă cu privire la În noapte, de același autor, deoarece am cartea în bibliotecă de vreo 2 ani de zile, dar n-am mai ajuns să o parcurg, date fiind celelalte romane pe care mi le-am cumpărat în neștire.

Timisoara, maine :)

16 ore jumatate cu trenul! Cate carti am sa citesc de data asta? :D

Pana acum m-am hotarat sa iau cu mine: Pluta de piatra de Jose Saramago, Traficantul de arme de Hugh Laurie, Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne, Bullet Park de John Cheever si Casa spiritelor, de Isabel Allende.

Deocamdata sunt foarte entuziasmata ca in cursul acestor zile nu voi lucra. Faptul ca da, merg intr-un oras pe care nu l-am mai vizitat niciodata reprezinta un bonus, care e cu atat mai mare cu cat e orasul in care a debutat revolutia din 1989. Asa ca da, de-abia astept sa plecam, sa ajungem, dar sa ne intoarcem... mai putin. Noroc ca revenim vineri dimineata si ca o sa mai am de lucrat doar vreo jumatate de zi pana la week-end. Thank God for that. Am inceput sa ma cam satur sa stau de dimineata pana seara la cabinet. E interesant, dar e foarte obositor, mai ales cand am de tuns animalute.

Daca stiti obiective interesante prin Timisoara, chiar va rog sa mi le comunicati, desi n-o sa am foarte mult timp la dispozitie, avand in vedere ca iarasi stam doar o zi jumatate in oras.

Aici au sa apara obisnuitele postari programate, asa ca n-o sa mi se simta lipsa, decat la aprobarea comentariilor, eventual. Va urez o saptamana frumoasa in continuare, ceva mai calduroasa decat pana acum, si cat mai relaxanta [daca se poate].

Hugs,

Cristina

leapsa interesanta [yay]

Diana mi-a trimis o leapşă extrem de interesantă, dar pe care am descoperit-o de-abia acum vreo 2 zile, şi cum mi-a luat ceva timp ca să mă gîndesc şi să mă fixez cu privire la cîteva filme... na, că am găsit curajul necesar să o preiau abia acum. Ideea cam care e: trebuie să scrieţi replicile cele mai inteligente sau măcar cele care v-au impresionat cel mai tare din filmele voastre de suflet. Ştiu că e mai marea chinuială, dar scenariile se găsesc actualmente pe tot internetul, astfel că n-o să aveţi prea mari dificultăţi.

Am zis că o să mă limitez la 5 filme, deşi lista ar putea continua la infinit.

1. ETERNAL SUNSHINE OF THE SPOTLESS MIND (rămîne, pînă la urmă, filmul meu preferat, aşa că, într-un fel, era firesc ca ultimele replici să fie cele memorabile, cel puţin din punctul meu de vedere):

Joel: [in the house on the beach] I really should go! I've gotta catch my ride.

Clementine: So go.

Joel: I did. I thought maybe you were a nut... but you were exciting.

Clementine: I wish you had stayed.

Joel: I wish I had stayed too. NOW I wish I had stayed. I wish I had done a lot of things. I wish I had... I wish I had stayed. I do.

Clementine: Well I came back downstairs and you were gone!

Joel: I walked out, I walked out the door!

Clementine: Why?

Joel: I don't know. I felt like I was a scared little kid, I was like... it was above my head, I don't know.

Clementine: You were scared?

Joel: Yeah. I thought you knew that about me. I ran back to the bonfire, trying to outrun my humiliation.

Clementine: Was it something I said?

Joel: Yeah, you said "so go." With such disdain, you know?

Clementine: Oh, I'm sorry.

Joel: It's okay.

[Walking Out]

Clementine: Joely? What if you stayed this time?

Joel: I walked out the door. There's no memory left.

Clementine: Come back and make up a good-bye at least. Let's pretend we had one.

[Joel comes back]

Clementine: Bye Joel.

Joel: I love you...

Clementine: Meet me... in Montauk...

2. BORN ON THE FOURTH OF JULY [singura peliculă cu Tom Cruise la care merită, într-adevăr, să te uiţi, ignorînd aici Rain Man, dat fiind că rolul major acolo e făcut de Hoffman, nu de Cruise]:

Doctor: We want to make one thing very clear to you, Ron. The possibility of your ever walking again is minimal... almost impossible. You're a T6 - paralyzed from the mid-chest down. Probably... you'll be in a wheelchair for the rest of your life. (pause) Do you understand what I'm saying?

Ron Kovic: Well, doctor...

Doctor: Hmm?

Ron Kovic: Doctor, will I ever be able to - to have children?

Doctor: No.

[pause]

Doctor: No, but we have a good psychologist. He's helped a lot of people.

Ron Kovic: I'll walk again.

Doctor: No you won't...

Ron Kovic: No, I know I'll walk again!

Doctor: No, let me tell you something, Ron. You will NEVER walk again.

3. SCENT OF A WOMAN [cu toate că mi-a plăcut mai mult A DOG DAY AFTERNOON, rămîne a Pacino classic, mai ales cu privire la replicile pline de substrat, aşa cum e şi următoarea]:

Lt. Col. Frank Slade: Ooh, but I still smell her.

[inhales deeply through nose]

Lt. Col. Frank Slade: Women! What can you say? Who made 'em? God must have been a fuckin' genius. The hair... They say the hair is everything, you know. Have you ever buried your nose in a mountain of curls... just wanted to go to sleep forever? Or lips... and when they touched, yours were like... that first swallow of wine... after you just crossed the desert. Tits. Hoo-ah! Big ones, little ones, nipples staring right out at ya, like secret searchlights. Mmm. Legs. I don't care if they're Greek columns... or secondhand Steinways. What's between 'em... passport to heaven. I need a drink. Yes, Mr Sims, there's only two syllables in this whole wide world worth hearing: pussy. Hah! Are you listenin' to me, son? I'm givin' ya pearls here.

4. RAGING BULL [nu e Once Upon a Time in America, dar tot e un clasic pe care l-am adorat]:

[Sugar Ray Robinson has just battered Jake La Motta half to death, but Jake has stayed on his feet]

Jake La Motta: You didn't get me down, Ray.

5. MAR ADENTRO (probabil cel mai bun rol al lui Javier):

Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.

Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.

Ramón Sampedro: Out to sea. Out to sea, and in the weightlessness of the deep where dreams come true, two souls unite to fulfill a single wish. Your gaze and mine, over and over like an echo, repeating silently: "Deeper, and deeper," beyond everything that is flesh and blood. But I always awaken and I always wish for death, my lips forever entangled in your hair.

Leapşa o poate prelua cine doreşte, bineînţeles, dar aş fi mai interesată să aflu părerea Ancăi şi a Simonei.

N-aveți uneori senzația că viața e un șir nesfîrșit de înecuri, că vă e din ce in ce ma greu să respirați, și că nu știți cît timp o să mai rezistați continuînd așa?

Looking out for you by ~mcbadshoes on deviantART

The Tourist

Filmul asta nu mi-a inselat absolut deloc asteptarile, in sensul ca a fost prost, intr-adevar. Poate nu asa de prost precum banuiam eu ca e, dar orisicat...Angelina nu are nici un fel de chimie cu Johnny Depp, iar lucrul asta se observa de la o posta, povestea e cusuta cu ata alba, ca sa nu mai zic despre faptul ca sfarsitul m-a dat pe spate [intr-un sens negativ].

Cat de neverosimil poate fi sa iti operezi fata intr-atat de bine incat sa nu te mai recunoasca nimeni, daramite cel care te-a invatat meserie [delapidare de fonduri, furt etc]? E mai mult decat improbabil, nu?

In rest, ce-am vazut - Jolie e intr-atat de slaba incat fesele ii arata mai degraba concave decat convexe, lucru care ma face sa ma intreb, bineinteles, de ce fluierau toti francezii dupa ea. Venele alea de pe mainile extrem de subtiri ma baga in sperieti, dar medicul ei personal probabil ca e un fericit, dat fiind ca nu-i trebuie garou, atat de usor le poate nimeri. Fata ii e simpatica, in continuare, dar stilul ei de a juca lasa teribil de mult de dorit, dar ce sa-i facem..probabil si rolul era de asa maniera incat sa nu necesite un joc actoricesc infailibil.

Johnny Depp arata de parca a imbatranit subit si a facut si burta, lucru care nu mi s-ar parea deranjant daca n-ar intruchipa un personaj absolut...na ca nici macar nu gasesc epitet. Initial am vrut sa zic 'tampit', dar am considerat ca e prea dur, mai ales acum ca mi-am amintit de final, in care ni se dezvaluie ca, de fapt, el e un fel de infractor de care, total coincidental, era amorezata Angelina. Stiu ca n-ati inteles mare lucru din fraza anterioara, dar cam asa am fost eu pe parcursul peliculei.

In cazul unui film de acest gen, aproape ca v-as indica sa folositi torrentele si downloadurile ilegale, decat sa irositi banii pe un bilet la cinema. Sincer, chiar va recomand asta, daca vreti neaparat sa-l vedeti. Tot ce-i frumos in el sunt peisajele [Paris si Venetia]. Cinematografic, insa, e nul.

Fecioara si capcaunul, Michel Tournier

Recunosc, am pornit lectura aceasta cu preconceptia ca avea sa-mi placa, si inca mult. Nu de alta, dar am vizionat o gramada de filme cu Jeanne d'Arc la viata mea, iar sirul existentei ei mi se pare intr-atat de interesant incat m-am asteptat sa iasa dintr-o poveste ca aceasta un roman absolut fenomenal. Pot sa admit faptul ca m-a dezamagit, si inca destul de mult. 

Nu stiu exact la ce m-am asteptat, probabil la o poveste de dragoste...dar nu numai ca n-a fost sa fie, ci Jeanne apare doar in vreo 3-4 capitole incipiente ale romanului, lucru care, bineinteles, m-a dezamagit profund. As fi dorit sa se insiste mai mult pe portretul ei, chit ca era unul istoric sau mai intim.. in schimb, am avut parte de multa cruzime, crime sangeroase, perversiuni derivate dintr-o boala mentala, de care cred, intr-adevar, ca suferea Gilles de Rais.

Mai pe scurt, ce pot sa va spun e ca individul pomenit anterior face o pasiune pentru Jeanne d'Arc si jura sa o urmeze peste tot, in lupta ei pentru recastigarea Frantei, dar ca esueaza atunci cand incearca sa o salveze de la moartea prin arderea pe rug. In consecinta, devine absolut obsedat de imaginea ei, pe care incearca in disperare sa o regaseasca in fetele baietilor tineri din satele de pe domeniul sau. Problema e ca iluzia dura mult prea putin, astfel incat Gilles ardea mai toata ziulica baieti de vii, dupa ce se convingea ca nu erau Jeanne. Romanul spune povestea unui preot trimis la Florenta chiar de Gilles de Rais, pentru a gasi o persoana care sa-l ajute sa treaca peste aceste placeri bolnave. Aici intervine alt declic, deoarece omul gasit de preot nu e nici pe departe usa de biserica, astfel incat, o data ajuns pe domeniul francezului, mai degraba ii atata acestuia chemarile, decat sa i le stavileasca.

Si ce sa va mai zic, G. moare la final. Fecioara si capcaunul mi s-a parut, per total, un roman destul de trunchiat, si aici nu vreau sa zic ca Michel Tournier ar fi putut sa exploateze mai mult subiectul [desi poate ar fi putut incerca, macar], ci ca ideea in sine pe care a fost bazat lasa de dorit, cel putin din punctul meu de vedere.

Daca vreti sa incercati si sa vedeti daca sunteti sau nu de aceeasi parere cu mine, cartea se poate gasi de cumparat de la ProCarti.ro, cu doar 23 de lei.

O supradoza de moarte, Agatha Christie

Cred ca stiti deja [nu de alta, dar v-am cam innebunit cu asta] ca o ador pe Agatha Christie, ca-mi surescita imaginatia si ca o consider marea doamna a romanului policier.

Cand am vazut ca preturile la noua serie scoasa de Editura Rao sunt mai mult decat acceptabile, am hotarat sa-mi iau macar cate una pe luna. Plus de asta, le dau gata repede, nu de alta dar limbajul nu e prea complex, iar intrigile sunt intr-atat de interesante incat TREBUIE sa aflu cine e criminalul! :)

O supradoza de moarte face parte din seria Poirot care e, bineinteles, cine altcineva decat detectivul meu preferat. Va recomand aceasta carte pentru ca, desi actiunea se dezvolta pe mai multe planuri care se intrepatrund, la un moment dat, si deci, e ceva mai complicata decat romanul traditional 'christie-an', e fara indoiala, o carte buna, care va va tine in suspans pana la final. 

Intriga e reprezentata de moartea cel putin ciudata a unui dentist, Mr. Morley. Cadavrul lui e descoperit in cabinet, in timpul unei zile obisnuite de consultatii, iar un revolver se gaseste in laterala corpului sau neinsufletit, care ar trebui sa simuleze sinuciderea. Ciudat e atat modul in care Mr. Morley 's-a impuscat', dar si faptul ca a facut-o, deoarece nu avea, cel putin aparent, nici un motiv pentru acest act nesabuit. Hercule Poirot se numarase printre pacientii examinati in acea zi si, bineinteles, facand uz de simtul sau grozav de observatie, ar fi remarcat orice tremurare a mainii sau orice atitudine suspecta a dentistului.

Lucrurile se complica destul de mult in momentul in care se descopera ca, intr-adevar, nici unul dintre cunoscutii stomatologului n-ar fi avut vreun real motiv de a-l ucide. Poirot, insa, continua sa creada ca nu a fost o sinucidere curata, motiv pentru care porneste o investigatie pe cont propriu, consultandu-se, ce-i drept, din cand in cand, si cu Inspector Japp [de la Scotland Yard]. Belgianul mustacios afla, astfel, o gramada de alte amanunte care au concurat la sfarsitul letal al doctorului...si pe care n-o sa vi le divulg, deoarece chiar as dori sa parcurgeti acest roman. :)

O supradoza de moarte de Agatha Christie se gaseste la un pret de doar 23 de lei, la libraria online UniversulCartii.ro. 

men of a certain age

Imi place Ray Romano, inca de cand juca in acel serial prodigios pe care-l ador si-acum: Everybody Loves Raymond. Intre timp, umorul lui a mai evoluat, s-a maturizat si actualmente isi foloseste simtul ludic in serviciul unui alt TV Show de care sunt captata, Men of a Certain Age. Practic, avem povestea a 3 barbati de varsta mijlocie, care se apropie vertiginos de 50 de ani, si care nu prea mai stiu ce sa faca cu viata lor. 

Personajul meu preferat nu e cel interpretat de Ray [asta a fost o surpriza chiar si pentru mine, deoarece ma asteptam ca Joe Tranelli sa aiba mai multe replici decat ceilalti doi, iar intamplarile prin care trece sa fie cu mult mai interesante], ci cel intruchipat de Andre Braugher, respectiv Owen Thoreau Jr. Intr-o oarecare masura, pot spune ca ma recunosc in acest personaj, dat fiind ca barbatul lucreaza impreuna cu tatal lui, chiar si la varsta pe care o are si ca cel din urma n-a incetat niciodata sa-l trateze ca pe un copil pe care trebuie sa-l dascalesti toata ziulica, doar ca sa nu faca vreo greseala. Mi se pare tare incorecta atitudinea batranului, dar cunosc din proprie experienta ca parintii gasesc aproape imposibil sa accepte ca odraslele lor au crescut si ca au responsabilitati. Situatiile cu care se confrunta Owen in fiecare zi, fiind vanzator de masini [unul nu foarte bun, de altfel] sunt inedite, mai ales ca trebuie sa interactioneze cu tot felul de categorii de persoane, pe care sa le convinga sa cumpere un automobil, chiar si atunci cand stie si el ca acestuia ii lipseste calitatea.

Joe Tranelli [Ray Romano] e un tip care tocmai a trecut printr-un divort si care, recent, a aflat si ca fosta lui sotie incepuse o aventura cu altcineva, inainte de a lua decizia de a se separa. Au doi copii impreuna, iar ambii sunt gadget freaks [atentia baiatului e captata permanent de un GameBoy sau vreun alt tip de consola, iar cea a fetei de telefon, sms-uri si tot ce presupune comunicarea continua cu ai sa colegi/prieteni]. Joe este un barbat normal, cu vicii ca oricare alta persoana [ii plac mult jocurile de noroc, din nefericire pentru finantele lui], si care detine un magazin cu jucarii si articole pentru petreceri.

La polul opus se situeaza cel de-al treilea personaj masculin, Terry, care, bineinteles, imi place ceva mai putin, si care e interpretat de Scott Bakula. S-ar putea sa-l recunoasteti pe actorul acesta din Enterprise sau dintr-un serial numit Quantum Leap, de care eram absolut fascinata in copilarie [cu tot felul de calatorii prin timp si spatiu :D]. Terry nu e ca ceilalti doi, care au familie si copii, si deci o serie de responsabilitati care nu le permite sa fie nebunatici - in consecinta, el e ca un fel de adolescent intarziat, cu multe aventuri amoroase la activ si care priveste viata cu totul si cu totul altfel, ca si cum ar fi doar o increngatura de distractii.

In orice caz, va recomand acest serial pentru ca e simpatic, are si faze comice dar si momente de stanjeneala care i se pot intampla oricarui om si, per total, e o pelicula perfecta pentru weekend-uri. :)

New on my wishlist

Eleganta ariciului, Muriel Barbery

„Sunt mereu foarte sastisită când trebuie să prezint o carte, căci modul tradiţional de a o face, în general, înseamnă să o povesteşti. De fapt, chiar dacă va trebui să spun câteva cuvinte, mi se pare că povestea este destul de mult anecdotică pentru că, dincolo de personaje şi de naraţiune, ceea ce mă interesează pe mine este să vorbesc despre ceea ce îmi place.

Cât despre tramă, nu se petrec enorm de multe lucruri. Sunt două eroine: o fetiţă precoce şi o portăreasă care-şi ascunde bine jocul, încearcând să lase impresia că e doar o portăreasă, ea fiind de fapt foarte citită, foarte erudită şi foarte fină.

Sunt două singurătăţi care, pe măsură ce în clădirea în care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies încetul cu încetul din singurătate, se schimbă, se transformă, renasc. Vor trăi o grămadă de transformări interioare. De îndată ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, când scriu, nu o fac ca să spun o poveste, chiar dacă, la capăt, ea însăşi se povesteşte. Scriu pentru plăcerea cuvintelor şi a stilului; îmi place mult să simt asta scriind texte şi, în plus, să încerc de fiecare dată plăcerea unică de a scrie, într-un mod cât mai potrivit şi cât mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt. Pe de altă parte, povestea şi scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care mă interesează şi lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amélie Poulain explicând că, ani de zile, notase într-un carneţel tot ceea ce îl interesa şi tot ceea ce îi plăcea în ideea ca într-o zi să le transpună într-un film. Şi astfel a apărut Amélie Poulain.

Acest roman este, într-o oarecare măsură, acelaşi lucru, adică mi-a făcut enormă plăcere ca, prin vocile celor două eroine, să-mi transcriu iubirea pentru plăcerile cotidiene, pentru artă, pentru Japonia, pentru anumite fiinţe, pentru întâlnirea dintre aceste fiinţe, pentru unele emoţii estetice. Mi se pare că asta mi-a făcut cea mai mare plăcere şi e ceea ce mă interesa cel mai mult. Vă doresc lectură plăcută. În orice caz, sper asta. La revedere şi pe curând.” Muriel Barbery

Sursa text

The Romantics

Sa mor daca am inteles ceva din filmul asta! Ce-mi face confuzia mai acuta e faptul ca nu mi-am dat seama care dintre personajele ce alcatuiesc paleta discromata din pelicula e relativ normal la cap. Nici macar Laura, interpretata de Katie Holmes n-a reusit sa imi zbarnaie vreo coarda sensibila, cu toate ca da, am apreciat dialogul contradictoriu pe care il are, la un moment dat, cu fosta ei colega de camera si amica, Lila [Anna Paquin].

Se intampla ca la 10 ani de la terminarea colegiului, Laura, impreuna cu alti amici, e invitata la nunta lui Tom [fost logodnic de-al Laurei, pe care ea continua sa-l iubeasca si actualmente] cu Lila. Mda, asta impune o oarecare dificultate, dar problema mea cea mai mare nu a fost subiectul in sine, care hai sa zicem ca ar fi fost oarecum interesant daca ar fi fost exploatat cum trebuie. Cu asa o distributie, insa, Galt Niederhoffer [regizorul] reuseste sa transforme filmul intr-o increngatura de momente statice de ziceai ma dusesei la Slobozia la vreun mare festival de film romanesc, nu ca ma uitam la vreo pelicula cu atatea nume sonore. 

Ce pot sa inteleg eu, care functionez dupa un numar de principii simple si care astept sa mi se dea o parte din informatii pe tava, din faptul ca Laura si Tom au o aventura in noaptea de dnaintea noptii, ca Tom totusi alege sa se casatoreasca cu Lila a doua zi, si ca nunta se contramandeaza pentru ca incepe sa ploua [!?]. Is it off or is it on? Ultimul plan ni-i ofera pe Josh Duhamel [Tom] si Katie Holmes [Laura] razand de zor in ploaie, probabil de cat de prosti sunt ceilalti sau de cat de idioata e soarta, de a decis sa anuleze nunta dupa conditiile meteorologice. Totusi, eu recunosc sincer ca nu am inteles daca Tom asta ramane cu una dintre fete sau cu cealalta.

Ce Dumnezeu a fost asta, un film?

P.S.: Daca stie cineva mai bine decat mine si chiar poate sa ma edifice, il/o rog din suflet sa o faca.

Foto

Niste poze facute in Starbucks si Carturesti Cluj [da, carti din nou :P]

2 in 1 de carti [Doctor Glas si Viata incepe vineri]

N-am rabdarea necesara ca sa separ opinia mea despre aceste doua romane in doua posturi diferite. Asa ca, here goes:

Doctor Glas, Hjalmar Soderberg

Romanul in discutie a fost un chilipir, luat dintr-o librarie, in cursul ultimelor saptamani. E drept ca nu ma asteptam de la prea multe din partea lui, dar n-a facut decat sa ma dezamageasca si mai si. If you're into that introspective blabber I so hate, poate o sa va placa. Pe mine n-a reusit sa ma convinga in nici un fel ca o crima poate fi scuzabila, nici ca merita sa-ti petreci intreaga viata iluzionandu-te ca e confortabila, fara a face prea multe eforturi sa o schimbi sau sa o imbunatatesti. Plus de asta, personajul principal, cine altul decat doctor Glas, manifesta si o oarecare greata aberanta fata de apropierea trupurilor de sexe diferite. In acest sens, e virgin la aproape 40 de ani, lucru care nu numai ca mi se pare surprinzator, dar pur si simplu nu-l inteleg. Cum poti gasi ceva dezgustator in a face dragoste? Presupun ca depinde mult de felul in care te gandesti la asta, sau la cat de des o faci... si totusi, mi se pare prea trasa de par perspectiva lui.

Cartea mi s-a parut atata de anosta incat nici atunci cand isi da seama ca e relativ indragostit de o femeie maritata, pentru care va face si o crima..nici macar atunci nu devine interesanta. Multe temeri, ganduri, fantezii, vise.. si cam atat. Dar, din nou, daca va plac introspectia, meditatia, tendinta de supragandi tot, poate o sa va placa si acest roman.

Viata incepe vineri, Ioana Parvulescu

Ei da, asta e cu totul altceva. Tot din lipsa de chef, n-am sa insist prea mult asupra subiectului, dar ce pot sa va spun e ca sunt absolut mandra de mine insami ca am insistat sa primesc acest roman, de ziua mea. In primul rand, se simte ca Ioana Parvulescu a depus o munca de documentare sanatoasa, care face atmosfera evocata sa fie veridica. In al doilea rand, dom'le, personajele sunt interesante!

Nici una dintre recenziile pe care le citisem nu-mi divulgase faptul ca, secundar, romanul trateaza pana si calatoria in timp.

Dan Cretu e un jurnalist al zilelor noastre care, intr-o zi, intorcandu-se de la servici, si dorind sa se odihneasca putin pe o banca dintr-un parc, se trezeste transportat intr-un alt timp, un timp in care inca nu existau automobile, incalzirea se facea doar cu lemne, electricitatea de-abia incepuse sa fie la moda, fetele purtau rochiile acelea prodigioase + corset, toata lumea era cuminte si la locul ei..si-asa mai departe.

Cartea e, intr-adevar, semi-politista, anume ca pe parcursul actiunii se investigheaza moartea unui tanar gasit inconstient pe acelasi camp pe care aparuse, in mod misterios, si Dan Cretu. Bineinteles, asta nu face nimic altceva decat sa-l puna in dificultate pe ziarist, care nu doar ca nu reusea sa explice oamenilor cum se face ca aparuse, dintr-o data, in mijlocul unui alt timp, ci il incrimineaza, indirect, pentru asasinatul lui Rares Ochiu-Zanoaga.

Intr-o oarecare masura, felul in care e scrisa Viata incepe vineri mi-a amintit de stilul lui Tracy Chevalier, dat fiind faptul ca fiecare subcapitol incepe cu o alta perspectiva: pe de o parte avem evenimentele instorisite prin prisma unui baiat, Nicu, ce indeplineste sarcina de comisionar la 8 ani, pe de alta parte e perspectiva Iuliei Margulis, fiica unui doctor bucurestean, cea care istoriseste majoritatea lucrurilor [cred eu] si care le priveste dintr-un unghi relativ obiectiv; mai sunt si parerile sefului Politiei, nea Costache, ale unui colonel care ajuta la descifrarea misterului, precum si ale lui Alexandru Livezeanu, tanar amorez care sufera de o maturizare fortata.

Trebuie sa aflati cine l-a ucis pe Rares, daca Dan se intoarce inapoi in timpul lui, daca Iulia e sau nu indragostita, si multe altele! Asta ca sa nu mai spun de toate detaliile absolut formidabile care ne transpun in atmosfera secolului 19 si care imbunatatesc considerabil toata actiunea.

Recomand prietenos.

Cele doua carti prezentate se gasesc de cumparat la Librarultau.ro: Viata incepe vineri [29 lei] si Doctor Glas [14 lei].

Ce aberatie!

Tocmai ce intrai pe Yahoo mai devreme, si vazui un articol despre Eva Braun cu o serie de fotografii recent descoperite, de-ale ei. Toate bune si frumoase, ma apuc eu sa citesc articolul, si desi ma induce in eroare ceva, deoarece e descrisa ca fiind ""as a rather vain and frivolous character.", zic..hai sa intru si eu pe site-ul mama care a publicat prima oara pozele, ca sa vad si eu ce inseamna, in fapt, frivola si infumurata.

Si, o data ajunsa pe dailymail.co.uk, privesc fotografiile [care cred ca au fost facute de cineva profesionist si talentat], ma bucur de ele, si la final, ma intreb, bineinteles, de unde au tras editorii concluzia ca Eva Braun a fost frivola? Pai eu daca vad cateva poze cu o fata care se distra la petreceri...asta inseamna ca era superficiala? Asta apuc sa vad in fiecare zi, pe Facebook! Asa suntem cu totii, si pana la urma, nici nu e asa de mare pacat, sa vrei sa-ti amintesti de clipele frumoase alaturi de cei dragi, nu?

Chiar va rog sa va exprimati si voi parerea. Mai jos aveti fotografiile de care ziceam.

Mie mi se pare o fata absolut normala, chiar daca era indragostita de un psihopat. :)

De ce un blog?

1. Cand ai inceput sa scrii online?

Cred ca prin 2004 sau 2005, aveam un cont [eronat] de Yahoo 360 pe care imi scriam insemnari de jurnal. 

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Sincera sa fiu, nu ma motiveaza mai nimic sa scriu pe blog. Pur si simplu imi place sa o fac - nu in sensul traditional, de a-mi exprima parerea cu privire la absolut orice din lumea asta, ci limitandu-ma la carti, filme si, uneori, muzica. Acum, ca stau si ma gandesc ceva mai bine, imi dau seama ca au fost cateva persoane pe care le-am determinat sa citeasca, ceea ce nu poate decat sa ma bucure.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

Paradoxal [inainte nu faceam asta deloc], le aprob. Imi dau cumva senzatia ca sunt si astea un tip de publicitate, chiar daca e negativa - omul care s-a obosit sa intre aici sa ma ponegreasca probabil va reveni, pentru acelasi lucru, mai ales daca ii aprob comentariul. Ah, desigur, aici nu ma refer chiar la cele care contin injurii - pe acelea le resping din start.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Practic, nu a fost nici un fel de idee. Blogul acesta, pe care scriu din septembrie 2007, initial era doar de fotografie. Publicam poze facute de mine, de altii [bineinteles, specificand intotdeauna sursa] si...cam atat. Dupa o vreme, nu stiu cum s-a intamplat [probabil ceva revoltator mi-a atatat interesul], dar am inceput sa scriu insemnari de tip jurnal, in care eram extrem de furioasa - pe televiziune, pe colegi, pe facultate, in alte cuvinte pe mai toata lumea. 

Ceva timp mai tarziu, insa, mi-am dat seama ca si o serie de oameni de la scoala imi citesc blogul, inclusiv parintii. :)) Asta a fost un oarecare soc, recunosc, asa ca am invatat sa ma temperez. Sa nu care cumva sa credeti ca sunt mai calma, ca n-am la fel de multe principii si idei, mai ales cu privire la nedreptati... doar ca nu mai scriu despre ele, partial pentru ca-s cazuri reale si as intra in polemici fara rost, si partial pentru ca nu ma caracterizeaza sa isc scandaluri. 

Din aceasta cauza, am modificat drastic atat felul in care ma exprim, dar si subiectele pe care le abordez. Stiu ca n-o sa am niciodata prea multi vizitatori, tocmai pentru ca scriu despre carti, si stiu ca nici macar cunoscutii mei n-or sa intre aici, pentru ca, imi pare rau, dar cred ca 90% dintre ei nu citesc. Asa ca, intr-un fel, ma bucur ca am inceput sa ma axez pe ceva ce-mi place, fara a ma stresa prea mult.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

Of, cata prostie. A fost o vreme in care am facut link exchange si, desi imi doresc in disperare sa renunt la acele linkuri [tocmai fiindca nu le citesc, chiar deloc], mi-e pur si simplu jena. O sa trebuiasca sa o fac, insa...sunt prea multe si prea fara importanta.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Am zis mai sus ca am invatat sa fiu ceva mai retinuta. N-am incredere deloc in profilurile persoanelor de pe internet, si intr-o relatie cu un om oarecare, pornesc intotdeauna de la premisa ca imi poate face rau. Atentie ca sunt foarte sincera, motiv pentru care chiar va recomand sa nu incercati sa va apropiati de mine, pentru ca eu consider oamenii [inclusiv unele parti din mine] o specie care nu stie decat sa tradeze si sa insele. Tocmai din cauza asta, cand fac cunostinta cu o persoana, nu-i zic mare lucru, dar ascult. Si tot din acest motiv, sunt o antisociala de prim rang, care uraste sa iasa in oras, mai ales cu grupuri de persoane [un motiv pentru care nu vin niciodata la blogmeet].

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

Sincera sa fiu, nu prea multe, dintr-o serie de motive enumerate mai sus. Intentionez sa scriu tot despre carti si despre filme, dar mai ales despre carti, pentru ca-mi place sa la citesc :)).

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Dupa cum am zis deja, mi-am dat seama ca blogul meu nu poate tinti masele de oameni. Nu pot sa scriu comercial, imi pare rau. Am incercat realmente sa scriu despre produse pe care le testez, locuri in care am fost, si-asa mai departe...nu merge. Am tot timpul senzatia ca nu sunt eu cea care scrie, ci o alta, plictisitoare rau prin subiectele pe care le abordeaza. Daca pentru mine nu-s interesante decat cartile, ce sa fac eu?

Asa ca da, ma astept ca numarul de vizitatori sa ramana relativ constant, pentru ca sunt aproape sigura ca cei care intra acum sunt deja obisnuiti cu ce gasesc. :)

P.S.: Multumesc, Anca, pentru leapsa.

Sursa foto.

Rain On My Window Pane. by *TwistedHearts on deviantART

L'immortel [22 Bullets]

"Sangele varsat nu se usuca niciodata" e motto-ul acestui film, pe care l-am vazut sambata seara si din cauza caruia nu am putut adormi, dat fiind ca mi-a placut intr-atat de mult. Si da, Jean Reno e magnific ca intotdeauna - inca de la era Leon ma declar mare fana a lui. 

N-o sa mint, e un film violent, plin de actiune si de impuscaturi. Pe de alta parte, insa, mi-a amintit de unele pelicule romanesti, in ceea ce priveste momentele statice, care infatiseaza declicuri de afectiune.

Charly Mattei a fost asasin toata viata lui. In copilarie, a incheiat o intelegere cu doi baieti, de a fi prieteni pana la moarte, si de a se ajuta indiferent de consecinte sau situatii primejdioase. Iata, insa, ca roata se intoarce, si ca-si primeste o oarecare pedeapsa pentru crimele infaptuite. Intr-o zi ca oricare alta, mergand sa-si recupereze masina dintr-o parcare, el e impuscat de 8 indivizi, care-i lasa 22 de gloante in corp. De aici titlul in limba engleza, 22 Bullets, care mi se pare o modificare serioasa a sensului titlului frantuzesc [de la 'nemuritor' la '22 de gloante' imi pare cale lunga].

Ei si da, desi nu credeati, individul supravietuieste foarte bine, si e declarat mort la televiziune, tocmai pentru a fi protejat. Insa, dupa o perioada scurta in care-si reface fortele, Charly porneste o lupta impotriva celor care au incercat sa-l ucida. Mi se pare o vendetta simpla, in sine, dar care se complica considerabil, mai ales de cand personajul principal afla cine a fost capul tentativei sale de asasinat - unul dintre cei doi prieteni din copilarie. Aici m-a cam scarbit situatia, pentru ca m-as fi asteptat ca si individul de care zic sa fi avut ceva de impartit cu Charly, de si-a dat intr-atat interes sa-l omoare incat a trimis 8 criminali pe urmele lui..in schimb, ratiunea era pur economica, anume trafic de droguri si influenta. Mafie, chestii serioase.

Totusi, eforturile pe care le poate depune un om pentru a-si proteja familia si pentru a face dreptate sunt schitate foarte bine in cadrul acestui film. Sper sa nu fi fost doar admiratia mea pentru Jean Reno care sa-mi fi intunecat ratiunea, si sper sa merite sa va recomand aceasta pelicula. Publicul de sex masculin nu va fi, cu siguranta, dezamagit, pentru ca L'immortel contine numeroase portiuni cu urmariri, impuscaturi, in alte cuvinte o actiune serioasa. Publicul de sex feminin va aprecia, probabil, faptul ca barbatul asta chiar isi iubeste familia, si e dispus sa faca absolut orice pentru a le asigura un oarecare calm.

In alte cuvinte, un film care merita vazut, spre deosebire de marea majoritate a celorlalte care se tot fac zilele astea. :)

Morning Glory

Nu aveam asteptari prea mari de la filmul acesta, din doua motive - cu toate ca distributia mi se pare foarte buna, mai ales ca-s mare fana de Harrison Ford plus una bucata Diane Keaton, m-am intrebat, mai intai, ce cauta Rachel McAdams alaturi de ei. Nu e o actrita rea, n-am cum sa spun asa ceva, plus ca e simpatica foc. Dar cred ca ar trebui sa privim situatia realist si sa ne dam seama ca nu e de calibrul celorlalti doi, din spatele ei [de pe poster]. In al doilea rand, filmele despre TV shows nu se numara printre preferatele mele, si prin asta nu vreau sa spun ca prefer comediile romantice care nu-mi gadila imaginatia sau inteligenta [desi merg si alea, mai ales daca mi-e somn sau n-am chef de nimic], ci vreau pur si simplu sa notez faptul ca am prea putine lucruri in comun cu slujbele actuale, mai ales cele care presupun sa alergi dupa o stire sau alta. Acum cativa ani era visul meu sa devin jurnalist, in sensul de ziaristul ala nebun care se duce unde cade bomba, si care priveste cum explodeaza satul de la 10 metri departare...dar actualmente numai asta nu mi-as dori.

In orice caz, filmul in discutie a fost surprinzator de bun - la inceput m-a cam plictisit cu povestea lui Becky Fuller, o producatoare de emisiuni matinale care e concediata si ulterior, angajata de alt post ce difuzeaza un breakfast-show cu o nevoie disperata de ceva nou. Ulterior, insa, cand am intrat in atmosfera peliculei, realizata mai ales datorita personajului lui Harrison Ford, Mike Pomery, un newsman artagos si neprietenos si care e, practic, obligat sa se alature echipei matinalului, chiar a inceput sa-mi placa. Cel mai mult am apreciat replicile acide dintre Mike Pomeroy si Colleen Peck, interpretata de Diane Keaton, dar si probele realmente fantastice prin care Becky reuseste sa atraga audienta.

In alte cuvinte, daca vreti sa va relaxati in week-end, cred ca puteti sa o faceti alaturi de acest film. Nu e nici prea complicat, nici prea evoluat, dar nici un film extraordinar, care sa va lase cu dorinta sa-l revedeti, peste ani si ani. Are insa, un atu imbatabil, constituit dintr-o serie de faze comice din a doua jumatate a peliculei, care va vor placea cu siguranta.

Micul lord Fauntleroy, Frances Hodgson Burnett

Mai intai, as vrea sa-i multumesc Ancai pentru a-mi fi imprumutat aceasta carte. Mi s-a parut tare simpatica, si daca as fi avut si varsta corecta [respectiv sa fi fost inca un copil] mi-ar fi placut inca si mai mult. Din fericire, limbajul e foarte facil si poate fi inteles de absolut toata lumea care citeste romanul, fie ca ai 10 ani, fie ca ai 60 si incepi sa-ti pierzi memoria :)).

Povestea e simpla: Era odata un lord, Dorincourt, care avea trei fii. Dintre toti, cel mai mult il iubea pe mezin, care, insa, profitand de faptul ca era capitan, intreprinde o calatorie in America, unde cunoaste o fata. Se indragosteste de ea si se casatoresc, fara a-i cere permisiunea batranului conte. Lucrul acesta il infurie la culme pe Dorincourt, care-i retrage toate drepturile capitanului, inclusiv sprijinul financiar, acesta vazandu-se nevoit sa se angajeze ca altceva decat meseria pentru care era pregatit.

Trec anii, si, intre timp, capitanul moare, lasand in urma un fiu. Intamplarea face ca Cedric, micutul baiat, sa se trezeasca peste noapte lord Fauntleroy, dat fiind ca ceilalti doi feciori ai lui Dorincourt murisera si ei. In consecinta, Cedric trebuie sa paraseasca America impreuna cu mama lui, si sa revina in Marea Britanie, de unde se tragea de pe partea tatalui. Nu pot sa va explic cat de simpatic e Cedric, si cat de serios si interesant e, mai ales pentru varsta lui. Plus de asta, atunci cand contele trimite un avocat pentru a-l instiinta de veste, o data cu acesta ajunge si o suma de bani, pe care baietelul e liber sa o foloseasca asa cum doreste. In loc sa-si cumpere tot felul de prostii, el alege sa faca fericite cateva persoane: o doamna care traia foarte greu, si care vindea mere in piata, Dick, care lustruia pantofi si care depindea de partenerul sau de afaceri si domnul Hobbs, care avea magazinul local, si care era, cred, cel mai bun prieten al lui Cedric.

O data ajunsi in Marea Britanie, mama si copilul sunt primiti pe domeniul contelui, dar vor locui separat, deoarece Dorincourt are o oarecare animozitate nedisimulata fata de femeie, despre care crede ca i-a furat fiul [capitanul]. Din acest motiv, mama va sta intr-o casa din apropierea castelului, iar Cedric va avea voie sa mearga in vizita la ea o data pe zi. Traiul lor e destul de linistit, iar copilul e realmente coplesit de toate bogatiile care i se infatiseaza, dar nu o uita niciodata pe mama lui, alaturi de care doreste sa stea cat mai mult, lucru care-l face destul de gelos pe bunic. Ciudat e ca firea contelui incepe, incet, sa se schimbe in bine, datorita felului in care Cedric se comporta cu el - e respectuos dar si afectuos, plus ca, o data, ii marturiseste ca il iubeste, ceea ce pentru Dorincourt e un lucru complet nou, dat fiind ca pana atunci nu fusese decat rau si afurisit, asa incat nici o alta persoana nu simtise astfel de sentimente pentru el. Situatia ia o intorsatura groaznica, insa, atunci cand la castel se prezinta o femeie care sustine ca e fosta sotie a lui Bevis, alt fiu de-al contelui, si care, bineinteles, avea si ea un fiu, mai mic decat Cedric. Pentru ca legea respectiva din Anglia presupunea ca titlul nobiliar alaturi de posesiuni sa fie mostenite de fiul cel mai mare sau de descendentul lui, baiatul nou pare a fi adevaratul Lord Fauntleroy. Ramane sa aflati singuri daca situatia se remediaza sau nu, si daca Cedric devine sau nu nobil.

Va invit sa descoperiti aceasta frumoasa poveste, extrem de moralizatoare si placuta, si care, asa cum am zis si mai sus, poate incanta cititorii de orice varsta.

Cartea poate fi cumparata de la Libraria Tamada la un pret foarte bun - doar 12 lei.