Ei nu-i aşa că ne-au jucat sorţii destinului o mare festă, atunci când au programat, pe anul acesta, data de 1 mai să cadă într-o duminică? Nimeni nu are de câştigat din treaba asta, evident. Nici bugetarii, nici cei care lucrează la patron. De data asta, toată lumea are de suferit. Unii poate se bucură, poate merg la mare. Eu nu sunt printre aceste fericite persoane, deşi, ca să fiu sinceră, necesitatea de a vedea marea nu cântăreşte mai mult, din punctul meu de vedere, decât marele supliciu de a suporta aproape 9 ore de călătorie cu trenul. Asta o spun mai ales pentru că, aşa cum probabil ştiu ieşenii, trenul Iaşi-Mangalia pleacă pe la 22-23 şi ajunge undeva pe la 8 dimineaţa la destinaţie. Ce poţi să faci în timpul nopţii decât să încerci să adormi, ceea ce e nerezonabil, în condiţiile în care scaunul din plastic foarte dur îţi apasă gâtul şi te încovoaie constant? Pentru că da, în cazul în care nu ştiaţi, vagoanele alea de demult ale CFR-ului nu mai sunt ce erau...nu credeam că aveam să ajung să invidiez compartimentele acelea învechite, să duc dorul canapelei ăleia urît mirositoare, de care ţi se lipea pielea în timpul verii, din cauza transpiraţiei. Plus de asta, mi se pare ciudat să merg doar o zi la mare... vouă nu?
Dacă staţi în Bucureşti, spre exemplu, aveţi marele avantaj că ajungeţi pe litoral în curs de 3 ore! Din punctul ăsta de vedere, trebuie să recunosc că sunteţi nişte fericiţi, oameni care într-adevăr îşi economisesc timpul, care nu pierd o noapte degeaba pe drum, şi care se pot bucura de soare, nisip şi apa călduţă fără să fie obosiţi din cauza călătoriei epuizante.
Am vazut ca unele persoane care detin un blog abordeaza subiecte din ce in ce mai diverse, din dorinta de a-si atrage cat mai multi vizitatori. Sunt curioasa cum reusesc acesti oameni sa se gandeasca la atat de multe teme de discutie, cu atat mai mult cu cat unele dintre ele nu se incadreaza decat foarte putin sau mai degraba deloc in tipicul blogurilor pe care le au.
De-a lungul timpului, am incercat sa scriu despre mai multe lucruri, inclusiv sa fac recenzii sau incercari de recenzii in legatura cu unele tipuri de cafea, produse alimentare, jocuri, ajungand chiar sa scriu pana si despre cremele pe care le folosesc. Ma simt intotdeauna ciudat cand ma indepartez de scopul primar al blogului meu, in sensul ca, daca e sa fiu franca, pot scrie despre absolut orice-mi trece prin cap, dar asta ar insemna sa petrec mai mult timp in fata calculatorului decat o fac de obicei (lucru care e aproape imposibil, in conditiile in care imi scriu si rescriu licenta ore intregi), si sa ma axez si pe alte subiecte in afara cartilor si filmelor. Ador sa imi exprim opinia, dar uneori consider ca pot sa fac asta preponderent cu pasiunile mele, care da, se limiteaza cam la carti si filme. Nu sunt o persoana intr-atat de complexa incat sa pot spune ca am o gramada de hobby-uri, iar asta e tot din comoditate, tot din dorinta aia de a sta intr-un fotoliu confortabil si de a citi.
Intrebarea mea se rezuma, deci la urmatoarea dilema: cum e mai bine, sa respecti tipicul site-ului pe care il detii, limitandu-te la un numar destul de mic de topicuri pe care sa le abordezi, sau sa scrii despre absolut tot?
Mare dezamagire cu romanul asta. Mai ales ca l-am citit dupa Nopti fara luna care m-a impresionat atat de mult..era de asteptat sa aiba un gust amar. Am inceput sa ma cam satur de stilul lui Nothomb, iar aici nu ma refer la limbajul tipic frantuzesc, cu neologisme si termeni putin bombastici, ci la discutiile interminabile pe care par sa le aiba personajele ei.
Sfarsitul actiunii merita supliciul celor 120 de pagini, in sensul ca e la fel de inovator si ciudat cum ne-a obisnuit deja Amelie. In schimb, conversatia nesfarsita dintre cei doi, in aeroport, m-a pus serios pe ganduri. N-as vrea sa spun ca m-a pus pe ganduri in stilul meditativ...nu. Chiar deloc. Textor Texel e un personaj cel putin dizgratios, daca nu chiar uracios, si victima lui pare a fi nevinovata pana la proba contrarie...pai m-a terminat dom'ne, discutia lor. Stau de vorba, si stau de vorba, timp de peste 100 de pagini cand, deodata, se petrece un declic, si se pare ca Textor nici macar nu exista, decat in imaginatia lui Jerome Angust. Na, turnura de situatii, na ca nu-mi vine a crede. Na, ca nu mi-a placut cartea asta absolut deloc, dar chiar deloc, si ca n-am prea multe lucruri dragute de spus de ea, motiv pentru care nici nu o recomand nimanui. Nu vreau sa par absurda si sa zic ca punctul meu de vedere e cel corect, dar ...mie pur si simplu nu mi-a placut.
De ce oare reuseste Steinbeck sa ma impresioneze de fiecare data, in detrimentul evident al celor care-i impartasesc meseria acum, in secolul XXI? Zilele astea citesc Iarna vrajbei noastre si, ca oricare alt roman inceput fara sa cunosc nici un detaliu, am fost putin reticenta...insa dupa nici 10 pagini, deja incepusem sa-l iubesc. Cum poate omul asta sa nareze intr-atat de bine, sa produca o actiune alerta si bogata, sa descrie evenimente, oameni precum si peisaje de o maniera incat nu te poti plictisi? Iar daca el o poate face, de ce contemporanii nostri sunt incapabili de asa ceva? Tot ce am citit publicat dupa 1990 e mult mai slab decat Steinbeck. That says something, doesn't it? Noi nu prea mai avem asa multe probleme la care sa ne raportam, noi cu standardele noastre inalte de viata...tocmai din acest motiv doar romanele care evoca stari sufletesti dizgratioase sau dezastruoase, alaturi de evenimente cruciale devastatoare [genociduri, acte de cruzime, rapiri, privari de libertate] reusesc sa ne impresioneze. Asa ca da, carti precum Sarah's Key [Tatiana de Rosnay] sau Room [Emma Donaghue] merita citite tocmai pentru ca povestesc despre lucruri care s-au intamplat o data sau care se intampla, dar extrem de rar.
Nopti fara luna e o carte speciala, pe care am devorat-o incet, cu toate ca are doar 100 si ceva de pagini. Povestea e relativ simpla. Un sat din nordul Europei [localizat, dupa cum ajungem sa banuim, intr-una din tarile scandinave] e cucerit de o forta opozanta. Locuitorii stiau de existenta razboiului dar, cumva, pana la acest moment, fusesera scutiti de ororile lui. In acea zi, insa, cei sapte soldati din garnizoana plecasera intr-un loc stiut de o iscoada, unde fusesera asteptati de dusmani, care-i ucisesera pe toti. Catunul ramane, astfel, fara nici un fel de aparare in fata inamicului, iar faptul ca nu mai fusese niciodata cucerit determina o serie de reactii care de care mai ciudate. Primarul si locuitorii incearca sa apeleze la umanitatea cotropitorilor, care, bineinteles, e mai mult decat dramuita [practic inexistenta]. Executia unui miner pentru uciderea unui soldat din ocupatie revolta intreaga populatie locala, si de unde pana in acel moment nici n-ar fi existat, in mintea oamenilor, posibilitatea unei rebeliuni, dintr-o data se pun la cale tot felul de actiuni care sa inlesneasca lupta impotriva dusmanilor.
Pe langa atitudinea calma si traditionala a primarului [initial], am apreciat enorm de mult felul in care a fost tratata cartita, adica tradatorul. George Corell e cel in care toti au avut incredere, si pe care-l cunosteau cu totii de o gramada de vreme..astfel incat atunci cand se descopera ca el a fost cel care a vandut comunitatea, aceasta nu-l mai poate primi in sanul ei. Pe de alta parte, inamicii n-au nici un dram de incredere in el, dat fiind ca a fost capabil sa tradeze o data, si nu orice fel de oameni, ci o mana de indivizi pe care-i cunostea din tinerete si alaturi de care a trait o viata multumitoare si 'onesta'.
E o carte superba, dupa cum am zis si mai sus. Nu are sens sa dezvolt subiectul de asa maniera incat sa nu mai fiti interesati de lectura ei, mai ales ca are intr-atat de putine pagini [mi-as fi dorit sa fie muuuuult mai multe] incat ar insemna sa va povestesc mai tot. Ce pot sa fac, insa, e sa va o recomand cu o neobisnuita caldura [atipica mie, cand vine vorba de romane, mai ales in ultima vreme cand am citit atat de multe carti proaste], sa va spun ca desi e scurta, e roditoare, in sensul ca va veti pune o serie de intrebari asupra naturii umane, dupa ce o veti fi citit-o.
Un lucru interesant pe care l-am aflat despre romanul in discutie e ca a fost un comision realizat de Steinbeck pentru OSS [Office of Strategic Services], un fel de precursor al CIA-ului, si ca a fost scris in 1942, deci in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In alte cuvinte, acei cotropitori, cu toate ca nu sunt numiti niciodata [ca apartinand unei alte tari, adica] sunt reprezentantii germanilor, iar tara unde este situat satucul e Norvegia, ce a fost ocupata in timpul razboiului de catre cei din urma. Invadatorii cred intr-un Conducator, care e pomenit pe tot parcursul actiunii dar care nu apare personal. Suspicionam, cumva, ca e vorba de Adolf Hitler.
Am gasit o oarecare similitudine in felul de a povesti al lui Steinbeck in raport cu schimbarea regimului democratic cu cel totalitar, si felul de a istorisi al lui George Orwell, pe care il ador, de asemenea. Cumva Nopti fara luna mi-a amintit, din departare, de unele portiuni din 1984.
Va urez sa aveti multa bucurie si liniste in cadrul acestor zile sfinte, si sa le petreceti alaturi de cei dragi. Eu am sa fiu plecata din oras pentru cateva zile si, desi am terminat 3 romane, inca n-am apucat sa scriu despre ele, asa ca activitatea bibliophile.ro o sa fie amanata pana pe luni-marti. Nu cred, totusi, ca o sa-mi duceti lipsa, nu de alta dar Pastele nu e de umblat pe net, ci de alergat dupa iepurasi sau, in cazul urban, veverite prin gradini si parcuri, de stat pe patura si uitat la cerul albastru si imens, in timp ce ascultam trilul catorva pasarele, prin copaci. :D
In timpul marsului, in multime sau in meciurile de fotbal, insa si in razboi, contururile devin neclare. Realul devine ireal, iar mintea e invaluita in ceata. Incordarea, emotia, oboseala si miscarea, toate se amesteca intr-un vis cenusiu, si dupa ce totul se sfarseste, ne vine greu sa ne aducem aminte cum era cand ucideam oameni sau ordonam sa fie ucisi. Apoi alti oameni, care nici macar nu au calcat pe acolo, ne povestesc cum a fost, iar noi incuviintam nesiguri: "Da, pesemne ca asa a fost".
- In ceea ce ma priveste, ca om cu o anumita experienta de viata, as putea sa va dau dreptate. Chiar as putea sa adaug ca una dintre tendintele spiritului militar este incapacitatea de a invata ceva din lectiile trecutului, incapacitatea de a vedea dincolo de omorurile care sunt insasi ratiunea sa de a fi. Dar eu nu pot sa devin prizonierul propriilor amintiri. Minerul trebuie impuscat in public, fiindca teoria oficiala zice ca doar in acest fel oamenii nostri nu vor fi ucisi.
Ura din privirile oamenilor era adanca, abia disimulata.
Cu timpul, invadatorii fura incercuiti, soldatii din batalion erau singurii printre dusmani ascunsi si prevazatori la fiecare pas. Cea mai mica neatentie se platea: soldatul disparea, il inghiteau troienele. Daca se ducea singur la o femeie, disparea, il inghiteau troienele. Daca destupa o sticla si bea, nu-l mai vedea nimeni dupa aceea. Soldatii din batalion puteau canta numai impreuna, dansau numai impreuna, dar dansurile se stingeau treptat, iar in cantece se tanguiau dupa cei de-acasa. Vorbeau despre prieteni care ii iubeau, si tanjeau dupa afectiune, dupa dragoste, caci nimeni nu poate fi soldat la nesfarsit, iar dupa ce trec luni de zile, oricine isi doreste sa fie iar om, sa se bucure de femei, de bautura, de muzica, sa rada si sa se simta bine. Iar cand i se iau aceste bucurii, le duce si mai aprig dorul.
Loft incepu sa inteleaga si el ca rasul era isteric. Se apropie de Tnder si ii dadu o palma peste fata.
- Inceteaza!
Dar Tonder radea in continuare, si atunci Loft il palmui din nou si spuse:
- Inceteaza! Inceteaza imediat!
Tonder se opri brusc din ras. In camera se facu liniste. Doar zumzetul felinarelor se mai auzea. Tonder se uita nedumerit la mana lui, iis pipai obrazul lovit, se uita din nou la mana si lasa capul in jos.
- Vreau acasa.
Molly arunca repede o privire spre usa. Urma:
- Suntem un popor cucerit, domnule locotenent. Ne-ati luat si painea de la gura. Sunt flamanda. Mai bine mi-ai da ceva de mancare.
- Ce tot spui?
- Te dezgust, domnule locotenent? Poate ca asta si incerc. Te costa doi carnati.
- Nu mai vorbi asa!
- Dar fetele voastre, domnule locotenent? Cum a fost dupa ultimul razboi? O fata nu costa mai mult de un ou sau de o felie de paine. Vrei sa mai ai pe gratis, domnule locotenent? Sau poate am cerut euprea mult?
[...]
Molly rase.
- Nu e prea placut sa fii flamand. Doi carnati, doi carnati buni, mari, pot fi cel mai pretios lucru din lume.
Un lucru ce mi-a placut la filmul asta a fost ca a respectat aproape in totalitate cartea, pe care am parcurs-o tot anul acesta, si deci n-am uitat prea multe detalii. In schimb, ce pot sa-i reprosez e ca nu a fost un thriller asa de reusit ca romanul, care m-a tinut in suspans chiar pana la final. In afara de asta, am avut cumva senzatia ca rolul lui Will Graham nu i se potrivea lui Edward Norton. Din fericire, Hannibal [Anthony Hopkins] apare in mai multe secvente din film decat din carte, astfel incat nu am putut fi plictisita pana la final.
Ce altceva mi-a placut: tatuajele lui Francis Dolarhyde [in cazul acesta, interpretat de Ralph Fiennes], momentele de tensiune senzuala intre acesta din urma si Reba McClane, oarba de la laboratorul fotografic, raspunsurile spirituale ale lui Hannibal [bineinteles], reactiile sale relativ agresive momentane, de-ti vine sa te usurezi de frica, familia simpatica a lui Will Graham care, insa, nu prea apare in multe secvente.
Ei si, ca in toate iubirile nascute din suferinta [desi aici nu stiu daca e vorba de iubire], exista o parte sordida, o parte care stii ca se intampla da pe care ai lasa-o undeva la marginea peisajului pe care incerci sa-l schitezi. Cam asa e si cu cei doi, Francis si Reba. Primul a avut o copilarie realmente traumatica, cu o bunica ce-l ameninta ca avea sa-i taie penisul daca avea sa mai faca pipi pe el [that lady was seriously nuts], cu un defect din nastere ce l-a facut sa devina introvertit si plin de ura [buza de iepure], cu atat mai mult cu cat ceilalti copii isi bateau joc de el. Francis a inceput sa-si "faca mana" de mic, omorand pasarele si pisici ale vecinilor, si ascunzandu-le cadavrele in tot felul de locsoare, in asa fel incat sa nu fie descoperit.
La celalalt pol o avem pe Reba, care, pana in prezent, a avut o viata relativ normala, cu un mic amanunt ce o separa de restul oamenilor - este oarba. Cumva lipsa unui simt si superdezvoltarea celorlalte, ca sa nu mai zic de pseudohandicaparea in care se incadreaza, alaturi de Dolarhyde, o face pe fata sa se simta atrasa de acest individ misterios, care nu zice prea multe. Numai ca na, a fi taciturn nu e neaparat o calitate, mai ales in cazul lui Dolarhyde, care toata ziulica sta si se cearta cu Dragonul Rosu [un fel de alter-ego al sau, derivat dintr-o pictura], in legatura cu persoanele pe care trebuie sa le mai ucida...
Povestea e interesanta, dar cred ca e singura ecranizare cu Hannibal in subsidiar care respecta cu cea mai mare fidelitate cartea. Astfel incat, in loc sa va uitati la un Edward Norton blond, la un Anthony Hopkins care teoretic trebuia sa fie mai tanar [actiunea se petrece inaintea Tacerii mieilor], la un Harvey Keitel care m-a socat prin prezenta lui [Jack Crawford, maestrul lui Clarice Starling] - fiindca il consider un actor de prea mare calibru ca sa joace un agent FBI intr-o productie oarecare - ..pai luati de cititi cartea.
Ce coperta infioratoare, nu? Pe tot parcursul lecturii celor aproape 400 de pagini m-am tot intrebat ce naiba a fost in capul alora de la Editura Rao care, altminteri, au coperti chiar frumoase. N-am inteles de ce s-a ales o imitatie proasta in loc sa foloseasca imaginea simpla a lui Jodie Foster, de pe posterul filmului [am sa v-o arat mai jos, ca sa observati ce bine arata, prin comparatie].
Sa trecem, insa, la lucruri serioase. Era de asteptat sa parcurg si volumul asta din cvadriplogie [:))], daca tot am citit Red Dragon si Hannibal. Ordinea a fost cam aleatorie, dar urmeaza sa citesc si ultima parte [care, teoretic, e prima], Hannibal Rising, si-atunci am sa pot trage o concluzie sanatoasa asupra felului in care scrie Harris. Deocamdata, nu prea pot face un pseudocomentariu la adresa Tacerii mieilor, tocmai pentru ca 1. am vazut filmul de mult prea multe ori si 2. in loc sa fiu atenta la actiunea propriu-zisa, am avut grija sa notez diferentele dintre pelicula si roman. Hannibal ramane la fel de psihopat, canibalos si obsedat ca si in celelalte parti, dar pare a fi ceva mai elegant decat de obicei. De fapt, ce zic eu, eleganta suprema o atinge atunci cand se infrupta in urmatorul roman din creierul lui Krendler, imagini pe care vi le-am prezentat, cu enorma bunatate :)).
Si-acum sa trecem la diferente.
1. In film, Miggs [un nebun de pe coridorul lui Lecter] ii striga lui Clarice "I can smell your cunt!", replica ce reuseste sa o dea peste cap pe tanara agenta FBI. Ei, versiunea tradusa e "Pot sa-ti miros pisatoarea!", ceea ce nu e departe de adevar avand in vedere atributele genitale anatomice si pentru sistemul excretor, dar cumva nu cred ca aici cunt inseamna locul pe unde fac femeile pipi. Am vaga senzatie ca traducatorul s-a cenzurat putin.
2. Apoi, o data cu prima lor intrevedere, Lecter ii spune lui Starling: Folosesti crema de fata Evyan si uneori parfum L'air du temp, dar azi nu te-ai dat cu el. Aici am facut constatarea dureroasa ca ori Harris ori cei de la editura nu cunosc limba franceza absolut deloc, dat fiind ca e universal acceptat si vehiculat faptul ca timpul nu exista in franceza decat ca TEMPS. Intotdeauna temps.
3. O alta diferenta e atunci cand Hannibal ii marturiseste agentei ca Odata, unul care facea recensamantul a incercat sa ma evalueze. I-am mancat ficatul cu fasole si o sticla mare de vin de Amarone. Micuta Starling, du-te inapoi la scoala. Cine a vazut versiunea cinematografica a Tacerii mieilor stie ca Lecter a mancat ficatul unui flautist din filarmonica ce suna infiorator, cu fasole fava si cu o sticla faina de Chianti, nu Amarone. Nu-nteleg exact de ce, dar atunci cand ajung sa citesc cartea dupa film sau sa vad filmul dupa ce-am citit cartea, ma deranjeaza intr-atat de tare diferentele astea incat nu reusesc sa ma mai concentrez!
4. O alta chestiune de luat in calcul e cea in care Jame Gumb, criminalul notoriu supranumit Buffalo Bill o rapeste pe fiica senatoarei Martin si aceasta, ajungand in pivnita pseudo-transsexualului, incearca sa scape printr-o serie de metode. Una dintre acestea e tentativa de a prinde catelusa lui Gumb si a o trage in putul unde era si tanara noastra blocata, dar ceea ce nu ne arata filmul e ca fetei nu-i reuseste planul din prima. Lacrimile lui Catherine Baker Martin se raspandira fierbinti pe obraji si cazura pe partea din fata a salopetei, patrunzand prin tesatura pana la sani: fata era incredintata ca va muri.
Atat in ceea ce priveste diferentele. Va recomand acest roman in cazul in care nu ati apucat sa vedeti filmul [ca o concluzie, am ajuns sa cred ca ecranizarea este destul de reusita, mai ales ca respecta, cronologic vorbind, toate evenimentele imaginate de Harris]. Cartea poate fi cumparata la un pret special, de doar 22,5 lei, de la Libraria online Pro Carti.
Cum concursul de luna asta deja l-am organizat, mi-am spus ca n-ar fi rau sa mai fac o tentativa, doar ca de data asta imi rezerv alegerea de a fi subiectiva. Nu e, practic, o competitie, desi decizia o voi lua in urma comentariilor primite la acest post.
Romanul e Fecioara si capcaunul de Michel Tournier, iar persoanele interesate sa o primeasca nu trebuie sa faca nimic altceva decat sa-mi povesteasca, in cadrul unui comentariu aici despre cartea lor preferata [daca au asa ceva]. As prefera, daca ar fi posibil, sa nu faceti un rezumat in adevaratul sens al cuvantului - daca vreti sa includeti informatii despre lectura respectiva, va rog sa va limitati la un paragraf [in ceea ce priveste actiunea]. M-ar interesa mai degraba pareri proprii si sentimente transmise prin intermediul cuvintelor scriitorului respectiv. :) Adica ce sa o mai lungesc atata, de ce v-a placut, domnilor! Vreau sa ma convingeti sa-mi cumpar o carte, sa o citesc si sa raman impresionata, si vreau sa fiu absolut convinsa de alegere, nu sa ma dezamageasca, asa cum am tot patit, in ultimii ani.
Ah, si na ca era sa uit. Ultima zi in care puteti da un comentariu este 25 aprilie [adica da, a doua dupa Pasti]. Atentie, trebuie sa-mi lasati un e-mail in cadrul comentariului, pe care sa va pot contacta ulterior, da?
P.S.: Daca au sa fie, cumva, doua sau trei comentarii care au sa ma impresioneze, va promit ca n-am sa va las fara carti! :P
- Vreti sa-mi dati franghia aceea? Chiar de langa dumneavoastra.
Cand ea se apleca sa se uite, el o izbi cu ghipsul in ceafa. Crezu ca s-a lovit singura din greseala la cap si ridica o mana, dar ghipsul o izbi iar, zdrobindu-i degetele de propria teasta, apoi urmara mai multe lovituri nu foarte puternice una dupa alta, dupa ureche, pana se prabusi peste scaun; apoi luneca pe podeaua masinii si ramase pe o parte, nemiscata.
Barbatul o privi o secunda si isi scoase iute ghipsul si esarfa. Aduse repede si lampadarul in masina si inchise usile din spate. Ii rasuci gulerul si citi pe eticheta numarul bluzei.
- Bun.
- Doctore Lecter, ne vom putea intelege perfect. Te vom trata la fel de bine cum ne vei trata dumneata pe noi. Poarta-te ca un gentleman si vei fi tratat regeste! Dar sa nu cumva sa faci pe istetul cu noi, amice. Daca incerci sa musti, iti lasam chelie in gura. S-ar parea ca situatia de pe aici ti-este favorabila. Cred ca nu vrei sa dai cu mucii in fasole chiar acum, nu? [tare expresia :))]
Stand pe vine pe podea, cu sfoara pe cap si pe umeri, nu avea destula lumina de deasupra ca sa vada cata sfoara cazuse peste ea. Nu stia cat de lunga era. Nu trebuia sa o incurce. Cu mare grija, intinse sfoara pe podea sub forma de bucle pe care le masura cu antebratul. Numara paisprezece antebrate. Sfoara se rupsese la buza putului.
Lega osul de gaina in locul unde sfoara era prinsa de toarta galetii. Acum urma partea cea mai grea.
Actiona cu atentie. Traia starea aceea tensionata pe care o simtise cand era vreme rea pe mare. Era ca si cum si-ar fi purtat de grija intr-o barcuta ce plutea pe o mare agitata. Lega capatul rupt al sforii de incheietura mainii, strangand nodul cu dintii.
Pielea omeneasca era grea - saisprezece pana la optsprezece la suta din greutatea corporala - si alunecoasa. O piele intreaga este greu de manuit si usor de scapat pe jos cand e inca umeda. Timpul este si el important. Pielea incepe sa se contracte imediat dupa ce a fost recoltata, mai ales cea a adultilor, care e si cea mai intinsa pe corp, din capul locului.
Pe langa asta, nici macar la cei tineri pielea nu e perfect elastica. Daca o intinzi, nu revine niciodata la dimensiunile initiale. Daca cosi ceva perfect neted si apoi il tragi cu prea multa forta peste un mulaj de croitorie, apar umflaturi si pliuri. Poti sa stai pe urma si sa plangi langa masina de cusut, ca n-ai sa mai scapi de pliurile cu pricina. Apoi mai sunt si pensele, trebuie sa stii foarte bine unde le aplici. Pielea nu se intinde uniform in toate directiile fara ca acummularile de colagen sa se deformeze si fibra sa se rupa; daca tragi intr-o directie gresita, te pricopsesti cu o vergetura.
Materialul proaspat este pur si simplu imposibil de prelucrat. Pana cand a obtinut rezultatul dorit, domnului Gumb i-au fost necesare numeroas experimente, care i-au provocat emotii intense.
Grea lectură a mai fost, şi asta nu din cauza complexităţii cărţii deoarece acest aspect este unul din lucrurile ce mi-au plăcut cel mai mult la această lectură, ci din cauza lipsei de concentrare şi a cititului fragmentat. Îmi cer scuze că încep să descriu această carte cu un disclaimer, oricum nu este un aspect foarte important pentru cei ce veţi citi aici.
Isabel şi apele diavolului este prima apariţie în volum a lui Eliade în România. Privită ca o poveste de dragoste petrecută şi scrisă în India, lectura vine cu detalii foarte ambigue privind veridicitatea şi realitatea evenimentelor. Eu una nu am ştiut dacă Isabel a existat sau nu, dacă legătura dintre ea şi doctorul care detesta legăturile fizice este bazată pe adevăr sau nu. Nici acum, după anumite săpături sinceră să fiu nu sunt foarte sigură.
Romanul nu oferă, aşa cum oferă mai târziu Maitreyi o bucăţică de exotic, o îmbinare a culorilor şi un farmec nespus datorat unei poveşti fermecătoare. Nu veţi găsi detalii copioase cu privire la şarmul unei fete decât fugitiv, trăsături care oricum sunt privite misogin şi cu varii semne de întrebare asupra trăirilor date de aceasta personajului masculin. Eu una am privit această carte mai mult ca o introspecţie, ca o analiză amănunţită a frământărilor unui savant mistuit de pasiuni ştiinţifice şi patimi omeneşti, gata să se supună oricărei experienţe pentru a dobândi bogăţie interioară.
Să fac un scurt rezumat acestei cărţi ar fi inutil, deoarece nu există o acţiune continuă şi concretă. Totul este privit prin prisma acestui om măcinat de întrebări existenţiale, de problemele inexistente pe care încearcă să le rezolve şi de o patimă pe care nu şi-o explică. Isabel, o adolescentă nici prea deşteaptă, nici prea frumoasă, trezeşte în personajul central al romanului trăiri pe care nici el nu le înţelege, le respinge şi le doreşte în acelaşi timp. Indignarea dată de ignoranţa acesteia dar şi de acţiunile lui în prezenţa ei este puternică, este marcantă şi mereu prezentă în gândurile doctorului.
Cartea ridică multe semne de întrebare în ceea ce priveşte eul, luciditatea şi graniţa dintre vis şi realitate. Nu o recomand celor care urmăresc într-o lectură firul unei naraţiuni, un incipit, intrigă şi alte momente ale povestirii vizibil delimitate. Mie una mi-a plăcut foarte mult, dar mie mi-au plăcut şi cărţi pe care mulţi nu le-au înţeles nici agreat ca urmare a întinderii paragrafelor despre fiinţă, trăiri, patimi, frământări, întrebări, tristeţi, bucurii neînţelese, meditaţie, et caetera.
În continuare vă prezint cîteva paragrafe care mie mi-au plăcut tare mult.
Vă salută cu drag Cealaltă Ancuţă!
Scurta mea viaţă am risipit-o în deslegarea întrebărilor lăuntrice. N-am deslegat nimic. M-am mulţumit să-mi durez armură si - pentru că îmi rănea trupul şi-mi vărsa sângele - o credeam crescută din sângele şi din pieptul meu. Nu plâng, nu regret nimic. Nu mă blestem. N-am fost orb, ci vrăjit. Am visat.
Am iubit drama în piatră ca s-o simt, apoi, în carne. Durerea a fost aceeaşi.
Mă aflam în stăpânirea secetoasă a descompunerilor, a convalescenţii. Puţini cunosc starea ciudată, destul de ceţoasă ca să-şi amintească nebunia, când rostul şi situaţia lucrurilor sunt incerte, când gândurile poartă, încă, amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfăşurat ieri sau acum o sută de ani, pe care nu o înţeleg, dar pe care nu o pot tăgădui - şi suferă din nesiguranţa mişscărilor, din ezitare.
PS: Cartea poate fi achiziţionată din librăriile Humanitas la un preţ redus de 10 lei.
Recunosc din prima ca am inceput sa ma uit la filmul asta pentru ca ma asteptam la o serie de imagini frumoase cu Audrey Hepburn si..oh well, cam atat. Data fiind parerea mea despre cartea lui Capote, si dat fiind faptul ca o consider relativ mediocra fata de alte povestiri scrise de el, macar nu aveam senzatia ca avea sa ma intampine vreo capodopera a filmului anilor '60. Si by God, was I right. Nu e nimic altceva decat o Audrey draguta, cu un actor pe care nici nu-l mai vazusem pana atunci si care nu prea stiu cum a castigat castingul pentru rolul Paul Varjak. In plus, tare-mi pare rau sa recunosc asta, dar Holly Golightly nu poate fi Hepburn, dupa cum nu se putea nici invers, cu atat mai mult cu cat jocul ultimei n-avea cum sa fie credibil. Cat am citit romanul m-am mai minunat eu cat de cat de prostiile pe care le facea domnisoara, care deveneau, prin imaginatia mea, relativ probabile si nu chiar asa iesite din comun...dar come on, s-o vad pe Audrey aruncand cu toata mobila de pereti mi se pare o chestie mult prea dubioasa. E frumoasa, da, probabil ca a incercat sa joace cat putea ea de bine, dar n-am vazut-o ca o Holly Golightly buna... ceva lipsea serios, atat in felul in care o interpreta dar si in felul in care arata, ca sa nu mai spun de faptul ca Holly nu era frumoasa, ca era blonda, si ca facea de-a greseli in limba franceza de nu le puteai numara...mai impresionanta era carisma ei, capacitatea de a hipnotiza oamenii prin intermediul caracterului ei, nicidecum felul in care arata. Da, incerca si ea sa arate bine, dar undeva in aerul ei cred ca putea sa transpara faptul ca era o tarancuta oarecare.
Ce sa mai zic de final? Chit ca a asistat Capote la filmari...tot m-a dezamagit teribil. Ma enerveaza la culme ecranizarile astea care schimba ceva important, pentru ca se pierde din sensul cartii, si-apoi daca sunt persoane care n-au s-o citeasca niciodata, au sa ramana cu impresia gresita ca Golightly ramane cu Varjak, ceea ce e o minciuna sfruntata. De asemenea, deformarea asta mi-a dat impresia ca a minimalizat experienta pentru Varjak, care poate n-ar fi ajuns sa scrie intr-atat de bine daca n-ar fi cunoscut-o si pierdut-o pe fata.
In plus, o serie de personaje lipsesc cu desavarsire, si le-am dus dorul considerabil, iar aici ma refer in special la Joe, barmanul care ne si introduce in subiect. In fine, va recomand sa cititi cartea pentru a nota diferentele, care nu-s de trecut cu vederea.
In alte cuvinte, pentru mine nu a fost o pelicula pe care sa doresc sa o revad. E doar un film romantic extrem de lung pentru ce pare a vrea sa spuna [2 ore si ceva..chinuitor], respectiv ca diamantele de la Tiffany's frumoase si ca orice fata poate pleca la oras daca si-o doreste. Ca o fi, ca n-o fi mai mult de atat... ramane un mister pentru mine, cel putin la felul in care a fost construit si regizat. MI s-a parut un fel de revista glossy, doar ca varianta cinematografica.
Si, daca ar fi sa ne luam dupa carte [despre care am scris aici], la momentul in care Clarice se arata socata, ar trebui sa se ridice de la masa, sa-i spuna lui Krendler ca e nesimtit si sa imparta o masa encefalica romantica impreuna cu Hannibal. Yum, yum, yum, isn't it? :))
Boy, I have a fetish for this movie! L-am mai vazut in urma cu vreo cativa ani si, daca nu ma inseala memoria, probabil am avut sansa sa-l vizionez pe de-alde TVR *insert number here*, pentru ca nu-mi amintesc sa ma fi sacait reclamele. Dupa Psycho, care sincer, mi s-a parut destul de overrated, pelicula asta a starnit in mine sentimente de revolta si compasiune, lucru la care nu m-as fi asteptat din partea lui Hitchcock. Majoritatea povestilor lui sunt spuse foarte bine, clasic, scurt si la obiect, fara prea multe descrieri sau lalaieli care sa plictiseasca publicul, dar mai intotdeauna exista o componenta sordida, cea care te face sa te aricesti, cea care-ti face pielea de gaina si care, in genere, iti da fiori. Asa am patit eu la Pasarile, la care nici in ziua de azi nu ma pot uita.
Mai intai, vreau sa zic ca mi-a placut enorm de mult felul in care a debutat actiunea, mai ales ca prima replica e strigata de un patron, Mr. Strutt: Robbed! Cleaned out! 9967 dollars!
Marnie e o tanara aparent normala, care se angajeaza pe la diverse birouri sau firme de contabilitate, si pe care, dupa un plan simplu dar bine pus la punct, le jefuieste cu succes. Precaderea lui Marnie pentru infractionalitate pare a se trage din ceva, ceva ce intuim cu totii atunci cand observam vizita pe care femeia o intreprinde la locuinta mamei sale. Aceasta din urma pare extrem de rezervata in raporturile cu fiica, fiindu-i chiar relativ teama sa o atinga. Se pune, deci intrebarea "Ce se intampla cu Marnie?", dar amanuntul in discutie il vom afla de-abia spre finele filmului, iar pentru asta tanara va avea nevoie de un set de 'sedinte de psihoterapie', oferite de Mark Rutland. Se intampla ca, dupa ultimul ei jaf, Marnie decide sa abordeze alta firma, firma al carei proprietar este barbatul pomenit mai sus. Coincidenta face ca el sa o recunoasca, pentru ca Marnie fusese angajata la o firma cu care Mark colabora oarecum frecvent, astfel incat intr-o zi, a remarcat-o in postul de secretara... cei doi aproape ca incep un fel de relatie in timpul in care domnisoara noastra e angajata la Rutland Industries, relatie care se va sfarsi brusc [sau asa spera Marnie] in momentul in care femeia isi va definitiva planurile infractionale. Surpriza apare atunci cand Mark, foarte bine informat, o descopera intr-un loc unde doar ea stia ca merge (un grajd, unde Marnie isi tinea calul, Forio, si prin imprejurimile caruia obisnuia sa calareasca), si o obliga sa-i marturiseasca numele adevarat [pana atunci folosise pseudonimul de Mary Taylor], alaturi de alte cateva detalii...si, in loc sa o predea politiei, Mark alege sa se casatoreasca cu ea, mai ales ca intuieste ca tanara sufera de grave probleme psihice.
Ei, ce sa va mai spun. Un Sean Connery cum nu vedeti in James Bond [ca sa nu fac vreo comparatie cu vreun film recent, si ca sa ma mentin in sfera tineretii marelui scotian - nu degeaba zic ca e mare, are 1,89 m inaltime], si o Tippi Hedren aproape aratoasa [e putin cam fada ea, dar nu prea ai cum sa o invinovatesti pentru figura pe care o are, nu?], plus un fel de poveste de dragoste shaken not stirred, totul pe fondul unui soundtrack de mare forta, cum numai filmele lui Hitchcock pot avea.
Daca sunteti interesati sa-l vizionati, si mai ales, daca aveti destula rabdare, se gaseste pe youtube, in mai multe parti.
Aş mai vrea eu să scriu şi despre cărţi, dar alea necesită cam mult timp şi de-abia sunt la jumătatea Tăcerii mieilor. Sper că pînă la finele săptămînii acesteia o voi termina şi am să scriu un pic despre ea, dar să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce opinie, dat fiind că sunt cam ocupată şi nu prea am cum să gîndesc constant. Că da, mai trec şi pe snooze, pe autopilot, din cînd în cînd, dacă nu e musai să fiu atentă.
Ok. Idiocracy. Man, what a great movie, and I sure do mean it. L-am văzut acum două seri şi mi-a plăcut aproape la fel de mult ca acum trei-patru ani cînd l-am vizionat prima oară, cu diferenţa că actualmente mai degrabă m-am îngrozit de situaţiile prezentate, în loc să-mi vină să rîd şi si să sper că aşa ceva n-o să apară niciodată în lume. Dar iată că părerea mi s-a schimbat şi iată că felul în care evoluăm, sau mai degrabă, involuăm, mă surprinde cu fiecare zi care trece.
Idiocracy e o parabolă, o fabulă grozavă, despre cum omenirea asta nu mai are nici o şansă de supravieţuire normală, în condiţiile în care cei care se înmulţesc sunt proştii, nicidecum cei cu un IQ considerabil, dat fiind că aceştia din urmă îşi fac prea multe griji (despre cum au să-şi întreţină copilul şi-aşa mai departe). Un lucru asemănător se întîmplă şi în ziua de azi.. Nu ştiu dacă aţi observat, dar sunt din ce în ce mai mulţi tineri care aleg să nu termine liceul, să treacă prin viaţă doar cu 10 clase, să nu dea la facultate, să nu studieze prea mult, să se menajeze şi să le facă probleme părinţilor care-i susţin financiar, în loc să pună mîna pe o carte şi să reflecte puţin intrinsec. Atunci poate lumea li s-ar arăta în alte culori, poate şi-ar da seama că nu poţi exista fără să ai probleme şi fără să munceşti, că viaţa nu e un şir continuu de distracţii futile la care să te raportezi cînd vorbeşti cu altcineva (gen: maaaamă, ce-am ras 3 sticle de vin singur aseară. Ok, bravo, şi de ce-mi spui mie, crezi că mă impresionezi, şi mai ales, ce-ai reuşit să rezolvi cu asta? Am un coleg care exact asta îmi povesteşte, cînd ne vedem, rareori din fericire pentru mine.).
Însă, ca să nu mai aberez inutil, am să vă spun că filmul e povestea unui soldat ratat, care n-a făcut mai nimic cu viaţa lui în afară de muncă de birou, şi care s-a mulţumit cu asta (bineînţeles, e mult mai uşor să stai degeaba şi să fii plătit pentru asta, nu?), dar care, într-o zi, e obligat să ia parte la un program top-secret de criogenare. Practic, Joe al nostru e introdus într-un fel de sarcofag unde va rămîne pentru un an de zile. O femeie e şi ea implicată în program, însă ce nu ştie Joe e că nu face parte din armată, ba chiar situaţia ei socială se situează la polul diametral opus, fiind o prostituată, care pentru a-şi mulţumi proxenetul a ales să ia parte la experiment. Problema e că acesta era într-atît de secret încît doar o mînă de oameni ştiau despre el, care au uitat instant toată tevatura în momentul în care iniţiatorul programului a fost acuzat de corupţie.
Ei şi pentru că nu era nimeni care să dezactiveze aplicaţia, cei doi ajung să se trezească undeva prin 2500 (aici, sincer, trebuie să recunosc că am rămas surprinsă de faptul că prostia ajunsese la culmile ei înalte tocmai în 2500. Uitaţi-vă în jur şi o să înţelegeţi de ce m-am mirat aşa.)...unde totul era diferit. Se apreciază sexul, masculinitatea, curvele, în genere orice poate provoca plăcere imediată, fără ca oamenii să se gîndească vreodată la consecinţe. De fapt, nici nu există urmări, pentru că toată lumea e la fel de proastă. Aşa că celor doi le revine rolul de a scoate omenirea din porcăria în care era adînc băgată. În alte cuvinte, Joe şi Rita sunt, acum, cele mai intelegente persoane din lume, în condiţiile în care, aşa cum am zis mai devreme, nici unul nu excela în ceva (sau ce vorbesc eu aici prostii, că doar n-oi şti veleităţile şi capacităţile profesionale ale Ritei).
Trebuie să-l vedeţi. E un film pur şi simplu prea bun, prea real, şi vă zic că o să recunoaşteţi cîteva personaje, hai să spunem nu chiar la gradul tragic de prostie reprezentat în film, dar... o să găsiţi multe similitudini cu viaţa de zi cu zi.
Am zis că o să încep cu trailerul tocmai pentru că el a fost motivul pentru care am ales să ne uităm la acest film, aseară. Nu pot să spun că am rămas prost impresionată de calitatea actorilor,de calibrul lor, de toată tagma angajată ca să facă pelicula asta una de primă mînă. Însă eu cred că ideea pe care s-a bazat întregul film putea fi exploatată cu mai mult succes, cu ceva mai multă vînă, că personajul nostru principal, un scriitor ratat care după ce ia o pastilă minune reuşeşte să-şi termine romanul în doar 4 zile...păi scriitoraşul nostru nu trece prin aşa de multe aventuri după cum mă aşteptasem.
Da, sfîrşitul a fost previzibil, cu atît mai mult cu cît chiar voiam sa ştiu dacă are "balls enough" să sară de pe acoperişul clădirii ăleia pe marginea căruia (că e pe acoperiş, deci cu el am acordat) stă mai bine de o oră şi jumătate. Şi na că n-a mai fost cazul, că a ajuns băiatul nostru să ia o gură sănătoasă de sînge rusesc, chit că o fi avut vreun germen în componenţă sau nu...naiba ştie. Ideea e că nu mi-a părut rău că m-am uitat la filmul ăsta, dar că, aşa cum am zis deja, filosofia putea fi transformată şi adaptată muuuult mai bine. Şi iată că am găsit şi ce au spus cei de la The Telegraph (telegraph.co.uk) despre el: The best thing about this film is its brilliant teaser marketing. Aşa că s-ar putea să nu fie doar impresia mea, s-ar putea, într-adevăr, să mă fi dezamăgit serios cînd am văzut că da, ca acţiune să zicem că e OK, dar Robert De Niro honey, de ce joci în filme care nu te merită? De ce a trebuit să te văd în porcăria aia de Machete, oi fi eu singura care-şi aduce aminte de Raging Bull, de Taxi Driver, de The Deer Hunter, de Casino...? Înţeleg că nu se mai fac filme aşa de profunde, înţeleg că se merge pe aspectul financiar şi pe box office şi mai puţin pe ce trebuie să transmită o producţie...dar chiar nu se găsesc scenarii interesante, scenarii care să merite talentul unui actor de aşa un calibru? OK, are o vîrstă, but for crying out loud, e De Niro. The De Niro.
Ca film de acţiune al zilelor noastre, Limitless e destul de bun, are nişte faze absolut delicioase (bucata mea favorită e cea în care prietena personajului principal ajunge să fie urmărită de cineva şi scapă printr-o metodă inedită), uneori are bucăţi umplute cu efecte speciale,...dar am avut cumva senzaţia că dacă ideea asta ar fi fost născută de un regizor din anii 60-70, pelicula ar fi fost de nota 10. Aşa nu pot să-i dau decît un 7-8, mai ales că m-a dezamăgit teribil cu privire la personajul lui De Niro. Bradley Cooper joacă atît de bine pe cît se poate juca în condiţiile personajului său, însă m-a cam dezamăgit cu replicile continue de reflecţie interioară dar, bineînţeles, asta nu e vina lui, ci a scenaristului.
Ca multi altii am constatat si eu, de-a lungul timpului, ca un laptop este mult mai util unei persoane active decat un desktop. Desigur, nu prea poti baga intr-o cutiuta mica tot atatea lucruri cate poti pune intr-una mult mai mare insa se poate spune ca unele laptopuri intrec mult anumite PC-uri. Ele au fost create pentru utilizare profesionala, pentru oamenii care se plimba intr-o parte in alta insa observ ca din ce in ce mai multe persoane le aleg si pentru simplul uz personal. Iar acum multi aleg sa le cumpere dintr-un magazin online (eu va dau un sfat, de obicei aceste tipuri de magazine le au mai ieftine, asa ca le puteti vedea intr-un magazin simplu si apoi sa dati comanda).
De multe ori am avut impresia ca numai anumite marci care fabrica laptopuri aduc pe piata produse bune, durabile si aspectuoase, insa in ultima vreme am observat ridicandu-se multi alti producatori cu produse care ofera rezultate bune (din parerile actuale ale utilizatorilor) la preturi rezonabile. De exemplu, navigand pe un distribuitor online, am dat peste un laptop Asus N53 care parca mi-ar face cu ochiul insa momentan e destul de bun cel pe care il am. Oricum insa, daca ar fi sa aleg sa-mi cumpar altul nu m-as mai intoarce la un desktop, nu ca nu ar fi performante, nu ca nu ar da randament sau altceva, insa laptopurile au atuul mobilitatii lucru foarte important pentru lumea agitata de astazi. Desigur, pe viitor voi incerca sa caut unul si mai rapid, si mai incapator, si, si, si... probabil mai ieftin.
Ieri am fost destul de ocupată cu redactarea a două referate, astfel încît nu am ieşit mai deloc din casă. Nici măcar la lucru nu am fost, fapt destul de neobişnuit. Însă, la un moment dat, simţind nevoia să beau ceva acidulat, am plecat pînă la un magazin din apropiere, alegere aparent extrem de nefastă, dat fiind faptul că, după ce m-am întors, la cîteva ore am constatat dispariţia cheilor mele. Nu vă spun prin ce stări de panică am putut trece, deoarece în acel set am toate cheile importante pentru mine: două de la servici, două de la facultate, una de la mine de acasă, una de la bunică-mea, una de la logodnicul meu, una de la poştă, plus, bineînţeles, cele 3 chei de interfon! Cîte broaşte ar fi trebuit să schimb!? Tot ce ţineam minte e că după ce intrasem in casă, încuiasem cu ele...însă locul unde le pusesem îmi era total necunoscut. Aveam senzaţia greşită că le plasasem ca de obicei, lucru care m-a indus în eroare.
Am căutat cheile prin absolut toate locurile care mi-au trecut prin cap. Dacă vă vine să credeţi, am ajuns să le caut pînă şi în baie, frigider sau în perne şi în plapumă, deşi nu îmi pun niciodată setul de chei în pat! După cîteva ore de căutare continuă, timp în care mi-am stresat de zor membrii familiei, am început să mă îndoiesc de mine însămi şi să cred că, poate, le-am lăsat în uşă, pe afară, caz în care oricine ar fi putut să le ia, şi deci, a doua zi, cînd voi fi plecat la şcoală, să intre lejer în interiorul apartamentului.
Desigur, a doua zi, cînd am plecat, am început să mă stresez şi mai tare, dat fiind faptul că n-aş fi dorit să mă trezesc cu vreun răuvoitor în casă, ba mai mult, să fiu nevoită să recurg la vreun scenariu visat (aici exemplu de fantezie eroică, avută într-o noapte: http://www.visedeimprumut.ro/vise/am-impuscat-un-om-_36.html). Pe drumul de întoarcere, mi-am dat seama, dintr-o dată, că e nasol dacă răufăcătorul îmi fură laptopul, avînd în vedere că toată documentaţia pentru licenţă, inclusiv pozele mele proprii sunt ...da, pe laptop, şi cam atît. N-am avut inspiraţia să salvez pozele alea măcar pe un stick sau un cd, darămite să le pasez altcuiva, cuiva mai responsabil decît mine, care să n-aibă senzaţia că suferă de Alzheimer cînd nu-şi poate găsi cheile.
Şi concluzia e că da, le-am găsit!!! Am fost bine dispusă toată ziua după acest eveniment marcant..care altminteri ar fi însemnat cît o ceapă degerată, dar după atîtea ore de căutări şi după atîţia nervi împotriva mea, le-am descoperit, unde altundeva decît în cuier, acolo unde se atîrnă o haină, nu o cheie. :)
Îmi dau seama că v-am cam plictisit, dar e highlight-ul zilei mele, aşa că poate a meritat măcar pentru mine să scriu despre aşa ceva! :D
![librărie online](http://i1234.photobucket.com/albums/ff406/dried_daffodil/111-35.jpg?t=1312281716")
