Si...am inceput sa plang :). I really do love animals.

Bloguri culinare pe care le iubesc

Nu prea e in obiceiul meu sa recomand alte bloguri, asta mai mult din comoditate si pentru ca pur si simplu mi-e prea lene sa scriu cate un paragraf pentru fiecare. Insa cand tot felul de bunatati mi se arata in fata ochilor, trebuie sa spun ceva despre asta! In cursul timpului, am ajuns sa colectionez o serie de bloguri culinare pe care vi le transmit acum si care sunt absolut divine, din toate punctele de vedere, dar mai ales din punct de vedere fotografic. Desigur, luand in considerare ingredientele folosite, gustul trebuie sa fie chiar mai bun decat imaginile, dar mie nu-mi ramane decat optiunea de a saliva in fata fotografiilor realizate de bucatari plini de maiestrie ca:

1. Laura Adamache - o urmaresc de ceva vreme si, cu siguranta, are probabil cele mai frumoase poze in materie de specialitati culinare. Sunt facute cu cea mai mare grija, iar activitatea ei in afara spatiului online ne atrage atentia asupra faptului ca e, cu siguranta, o tanara extrem de talentata in bucatarie si ca toti cunoscutii ei trebuie sa fie niste fericiti!

2. Diana Borca - din punctul meu de vedere, este tanara cu cele mai multe talente de care am auzit pana acum. Serios, fata asta citeste si scrie despre asta, foloseste produse cosmetice si le face recenzii bine puse la punct, si, bineinteles, last but not least, gateste formidabil, iar fotografiile, vai vai. Are o precadere pentru bucataria italiana si spaniola, din cate am putut sa-mi dau seama pana acum, iar retetele pe care le face sunt, majoritatea, aplicate la ingredientele care exista pe piata romaneasca, astfel incat sunt extrem de utile.

3. Teo's Kitchen - de acest blog/site stiu de putina vreme, doar de vreo cateva luni. Initial, l-am descoperit prin intermediul Facebook-ului, iar dupa ce am poposit pe pagina oficiala a site-ului, am constatat ca Teo face si video-retete, care-s extraordinar de utile, atunci cand nu stii sa tii o furculita in mana decat pentru mancat, ceea ce, trebuie sa recunoastem, se intampla destul de des in ultima vreme.

4. Chez Mazilique / Le Blog Piquant / Easy Peasy - le-am pus impreuna pentru ca, dat fiind ca le urmaresc de aproape un an, am tras concluzia ca se cunosc intre ele. Prima e o bucatareasca cu acte in regula, editor Good Food, cea de-a doua sincera sa fiu nu stiu exact cu ce se ocupa dar merge prin cele mai grozave locuri din lume, de unde raporteaza ce si cum mananca, iar ultima, care e extraordinar de simpatica, e o mamica cu idei multe si interesante, ce face parte, de asemenea, din echipa Good Food. Sper ca nu m-am inselat cand am facut presupunerile astea. :)

5. Guys: Placeri simple / Adi Hadean / Pranzul din caserola - cred ca nici macar nu trebuie sa va mai pomenesc de ei. Adi Hadean trebuie sa fie, deja, cel mai cunoscut bucatar de pe internetul romanesc, iar intr-o zi cand am deschis televizorul [da, minune, am facut si eu o data asta], l-am surprins la Euforia Cuisine. Recomand cele trei bloguri, au idei interesante si destul de simple de facut, mai ales pentru oamenii ocupati, care-s pe fuga mai tot timpul.

6. In sfarsit, mai am un blog pe care il urmaresc de putina vreme [cam de vreo luna si ceva, dar mi-am facut temele, am citit si postarile vechi :)] si care e in limba engleza. Se cheama Kayotic Kitchen - doamna asta e o olandeza extrem de ingenioasa, care pregateste feluri de mancare specifice unor tari extrem de diverse, si are o serie de fotografii absolut uimitoare, ce sa mai zic de cantitatea de saliva care ti se aduna in gura cand te uiti la ele.

Atat, deocamdata. Sunt convinsa ca mai am vreo doua pe care am omis sa le trec aici, fie din neatentie fie pentru ca le-am uitat momentan. Daca va apucati de gatit, cred ca unul din site-urile de mai sus va poate ajuta macar cu un sfat, daca nu chiar cu toata operatiunea felului respectiv. :)

Foto.

The Conversation [1974]

Mai intai, sincera sa fiu, mi-a atras atentia pentru ca a fost regizat de Coppola, asa ca mi-am zis hey, cat de rau poate fi, in conditiile in care e filmat in anii '70 si mai e si regizat de asa un monstru sacru. Se pare ca nu m-am inselat, pentru ca, daca scenariul e destul de simplu iar povestea e chiar si mai simpla, Coppola face din filmul asta o treaba senzationala, pentru simplul motiv ca reuseste sa transmita privitorului teama si suspansul care insotesc meseria personajului principal.

Avem un Gene Hackman care lucreaza in ...filaj, pentru ca sunt absolut incapabila sa gasesc o traducere la surveillance care sa ma satisfaca, un Harrison Ford teribil de tanar, care-i face zile fripte celui dintai si o situatie absolut interesanta, cu doi tineri care se plimba prin parc si care discuta despre ceva si acel ceva nu e absolut deloc ce-si imagineaza toata lumea.

In sfarsit un film interesant, si chiar sper sa aveti sansa sa il vizionati. Trebuie sa va inarmati cu putina rabdare, deoarece trebuie sa intelegeti din prima ca e un film vechi, in alte cuvinte nu sunt efecte speciale si nici asa de multa actiune incat sa nu existe nici un moment static - nu, se mizeaza din contra, pe suspans si pe frica, pe angoasa, asa ca o sa dureze doua ore pana cand o sa ajungeti sa dezlegati misterul care o sa va urmareasca fantomatic asa cum i se intampla personajului principal.

Stills:

Si nu, in ultimele imagini nu-si reface designul interior la casa, ci cauta microfoane peste tot, care sa-l fi putut urmari.

Mr. Popper's Penguins

Am hotarat sa mergem la acest film inca de acum vreo luna, cand am vazut primul poster, la un cinematograf local. Aici as vrea sa precizez ca a trebuit sa ma deplasez pana la Cinema City ca sa il vizionam, chestie care nu ma deranjeaza neaparat, dar care contravine principiilor mele recente, de a merge mai mult la cinematografele de stat. Insa na, cum era sa rezistam la Jim Carrey si la o armata de pinguini?

N-am avut asteptari extraordinare de la pelicula in sine, am considerat, ca intotdeauna, ca pentru ca actorul principal face o treaba buna in general si e destul de comic, am sa ma destind intr-un mod traditional. Insa povestea e chiar draguta si moralizatoare, asa ca din acest motiv, vi-l recomand cu cea mai mare caldura. E filmul perfect daca vreti sa va duceti copilul la cinema, chiar daca o sa ramana cu un gust amar ca nu poate avea si el sase pinguini nazdravani, fiecare cu cate o caracteristica proprie - unul are probleme cu gazele, unul tipa in loc sa faca sunete normale, unul are mari dereglari de echilibru, unul e extrem de iubaret..you get the point.

Intr-o oarecare masura, Mr. Popper's Penguins mi-a adus aminte un picut de A Christmas Carol, desi situatia e intru totul diferita aici. In orice caz, similitudini exista, pentru ca, daca personajul principal, Popper, e ultra-preocupat la inceput sa-si faca un nume si o cariera, pe parcurs, si bineinteles, mai ales datorita pinguinilor care-i necesita atentia constanta, el isi da seama ca lucrurile importante care conteaza in viata nu sunt cele care tin de castiguri materiale sau carieristice, ci de satisfactii cum ar fi o familie unita. :-)

Deja am spus, moralizator si frumos. Recomand. Sa nu va asteptati, insa, la cine stie ce film artistic, cu vreo semnificatie ascunsa, e doar o comedie relaxanta menita sa va binedispuna.

In vartejul norocului, Edith Piaf

Am gasit cartea asta prin casa si sincera sa fiu, nu stiu de ce ma asteptam sa-mi placa. E scrisa chiar de Edith Piaf, sau, in fine, de un editor care i-a refacut frazele. In orice caz, ce vreau sa declar in sensul acestui roman e ca nu vi-l recomand daca nu sunteti la curent cu toata discografia ei - pomeneste de o suita de personaje muzicale de care n-auzisem in viata mea pana la citirea acestei carti. In alte cuvinte, poti foarte bine sa nu intelegi mai nimic din pseudo-romanul asta, daca n-ai idee cine a fost Edith Piaf si/sau cu ce s-a ocupat sau macar cu cine a cantat. Cunosteam cateva amanunte legate de copilaria ei si de felul in care a fost descoperita, dar cam atat. Ma asteptam la o autobiografie in toata regula, si cand colo am fost lovita in vintre de faptul ca e, dupa cum v-am zis si mai sus, doar o insiruire a cunoscutilor ei, carora le multumeste si-asa mai departe.

Crap.

Inainte de internet [3]

Cand m-au dat ai mei in clasa intai, am suferit o mini-depresie pe tema 'omg, nu ma mai trezeste bunicul dimineata cu magnetofonul!' si pe tema 'nu mai pot dormi pana la 9-10'. Asa ca na, eram teribil de trista cand veneam de la scoala si ai mei au observat, bineinteles. M-au intrebat despre ce e vorba si le-am zis ca nu mai voiam sa merg acolo si ca, pe langa faptul ca ma adaptam foarte greu intr-un mediu in care trebuia sa suport ce ziceau ceilalti [asta era, cred, de fapt, problema mea reala - ca, pana atunci, eu nefiind copil dat la gradinita, n-am fost nevoita sa suport opiniile altui copil in afara de ale mele!], pur si simplu nu voiam sa mai merg - and there I went crying my heart out-> ai mei se streseaza in totalitate si maica-mea se duce la invatatoare ca sa o intrebe totusi ce se intampla la scoala, de sunt asa deprimata. Si invatatoarea, bineinteles, ramane extrem de surprinsa de ce i-a zis maica-mea, pentru ca eu, in aparenta, ma intelegeam foarte bine cu colegii si eram si atenta la lectii...

Concluzia: inca de pe la 7 ani trebuie sa se fi instituit inceputurile bipolar disorder-ului meu. :))

Misterul din Caraibe - Agatha Christie

Cand am citit acest roman, chiar imi era dor de ceva mai interesant. N-am sa zic niciodata ca Agatha Christie da pe dinafara de cine stie ce profunzime. Sunt si eu realista, in acest sens, asa ca pot sa accept faptul ca scrie doar niste romane politiste destul de reusite, care se intampla sa ma relaxeze si, tocmai din acest motiv, pentru care sa am o precadere, mai ales in vacanta.

Misterul din Caraibe e una dintre rarele carti ale Agathei Christie pe care le-am citit eu si care o au ca investigatoare principala pe Jane Marple. Ce sa zic, intotdeauna am avut un soft spot pentru babuta asta teribil de simpatica, iar ce-mi place cel mai mult la ea e spiritul de logica si deductie, si faptul ca e capabila sa dezlege mistere pe care eu, la prima vedere, as fi absolut 'tarded sa le rezolv. Ce m-a deranjat relativ la carticica asta a fost ca, asa cum spuneam si mai sus, se incadreaza clar in 'romanul ala pe care-l iei cu tine pe tren ca sa nu te plictisesti', in sensul ca actiunea uneori e aproape indecent prelungita de autoare, poate chiar numai ca sa faca numarul de pagini, who knows? Eu nu prea apreciez literatura de acest gen - adica imi bagi descriere, inteleg, o parcurg si pe aia [desi numai asta nu e modul de expunere pe care-l prefer], dar macar sa am senzatia ca exista o oarecare actiune, ca exista intr-adevar un mister si ca macar cineva isi arde neuronii undeva intr-un colt ca sa-l dezlege. In schimb, de data aceasta, Jane Marple se pricepe la ceea ce face, da, dar isi realizeaza munca cu ceva mai multa incetineala si, tin minte ca pe parcursul lecturii, ma intrebam daca nu e vorba de vreun fel de ramolire datorata varstei. 

Subiect: Jane Marple se afla in vacanta unde altundeva decat in Caraibe atunci cand, in cadrul unei conversatii cu un maior plicticos, are loc un declic care schimba directia discutiei. Acesta tocmai se pregatea sa-i arate doamnei o fotografie a unui criminal, intreband-o, mai inainte, cu o voce sireata, "vreti sa vedeti cum arata un criminal?". Numai ca, desigur, in momentul in care batranul se pregatea sa scoata poza din buzunar, se intampla ceva - in sensul ca vede pe cineva, expresia faciala ii devine ingrozita si dirijeaza conversatia inspre cu totul si cu totul alt subiect. Acest lucru i se pare cel putin suspect lui Jane Marple, asa ca incearca sa-si dea seama in ce directie se uita maiorul in acel moment, dar nu reuseste sa realizeze despre ce personaj ar fi putut fi vorba, care sa fi creat asa o impresie asupra septagenarului nostru plicticos. In acea seara, totul pare in regula, la cina, pentru ca, a doua zi dimineata, maiorul Palgrave sa fie descoperit in camera sa, decedat. Pentru ca politia locala descopera in dulapiorul din baie o cutie cu medicamente pentru hipertensiune, se trage concluzia ca batranul fusese suferind de inima, nu i se face nici o autopsie, si inmormantarea are loc la data stabilita. Singura persoana care banuie ca decesul subit al maiorului nu se datoreaza problemelor sale de sanatate ci lucrurilor pe care acesta le stia e Jane Marple.

Daca mi-a placut cu adevarat ceva la romanul in discutie, acest ceva a fost tagma de personaje. Nu stiu exact cum a reusit, dar Agatha a pus ce era mai bun in personajele astea - avem si nevasta labila psihic, si sot ingrijorat or is he?, si babuta simpatica ce rezolva crime, si maior ennuyant decedat, si contesa spaniola extrem de languroasa si interesanta, si miliardar irascibil, imobilizat intr-un scaun cu rotile, si o secretara simpatica dar nu frumoasa, si un semi-agent care-l pazeste pe miliardar...recitind fraza asta, am ramas fara aer in piept! In afara de asta, mai avem inca alte doua cupluri dubioase, care sunt suspectate de crima pe rand...dar va ramane voua sarcina sa descoperiti criminalul, alaturi de Jane Marple.
................................................................
Cumpara acum de la LibrarulTau.ro!

Vand carti:)

Pana sa ma hotarasc daca voi face o categorie noua pentru asa ceva sau daca voi posta, ca de obicei, cate o lista, am zis sa fac un spreadsheet in google, in asa fel incat sa il pot imparti aici, cu voi. Linkul este acesta. Daca va intereseaza ceva, am sa va rog sa-mi scrieti pe e-mail, la cristina.vee@gmail.com, deoarece o sa am nevoie de datele voastre.

P.S.: Cu timpul au sa apara mult mai multe carti in lista, dat fiind ca am terminat primele doua probe la licenta [si sunt bucuroasa tare din aceasta cauza] si intentionez sa ma apuc de citit cele 200 si ceva de carti pe care le am de parcurs :)). Deocamdata, am demarat acest proiect cu un roman absolut grozav de Dorothy L. Sayers, care, pe langa faptul ca e o mare doamna a genului policier, a fost si mentorul Agathei Christie. Pana acum, tot ce pot sa spun in ceea ce o priveste, mai ales luand in considerare ca de-abia am parcurs vreo 50 de pagini din carte, e ca doamna asta e absolut magnifica si ca, in sfarsit, am gasit pe cineva care sa-mi satisfaca aviditatea pentru detectivism novelistic, si care sa nu se poticneasca de imaginea fixata a unui investigator. Lord Peter Wimsey combina cu succes elemente din caracterul lui Sherlock Holmes [aici referindu-ma mai ales la snobism] si aerul chic al lui Hercule Poirot, ca sa nu mai spun ca nu e some stuck-up bitch, asa cum e Holmes. In alte cuvinte, imi place mult cum scrie doamna asta, cu atat mai mult cu cat, din cate mi-am dat seama pana acum, romanul O moarte suspecta trateaza crima unei babute bolnave de cancer, dintr-un satuc oarecare. Cumva apreciez mai mult lipsa de sclipire a mediului in care se desfasoara actiunea - imi da senzatia ca s-ar putea intampla asa ceva si in realitate, lucru care, uneori, imi lipseste din plin la Agatha, pentru ca ea are multe personaje 'glamoroase', asta ca sa nu pomenesc de locatiile exuberante - insule fabuloase, croaziere luxoase, expeditii interesante..personajele ei nu se plictisesc niciodata, e adevarat, dar cate o data e nevoie de ceva mai multa normalitate, ca sa poti rezona cu eroul care-ti place.

Reducere substantiala de la coltulcolectionarului.ro

In perioada urmatoare, incepand cu data de 20.iunie.2011, ColtulColectionarului va desfasura o campanie incredibila de reduceri, oferind la orice comanda de peste 100 de ron o reducere de 60% (pentru 100 de ron se platesc 40 de ron, pentru 200 de ron se platesc 80 de ron etc). Nu exista restrictii asupra numarului de carti, categoriilor de carti, etc. Reducerea se aplica tuturor celor 20.000 de carti de pe site-ul nostru.
Aceasta reducere este deschisa tuturor iubitorilor de carte.

Detalii suplimentare:

60% reducere pentru orice titlu din oferta curenta a site-ului!

Conditiile de acordare a reducerii:
Reducerea se activeaza in momentul in care aveti in cosul de cumparaturi carti in valoare neredusa de minim 100 lei, sau 40 lei dupa aplicarea reducerii.. In acel moment sistemul aplica automat reducerea de 60% care se va regasi in valoarea totala a comenzii. Exemplu: Ati adaugat in cos carti de 100 lei, sistemul aplica reducerea de 60%, noua valoare a cosului de cumparaturi este de 40 lei.
Reducerea se afiseaza doar dupa ce va logati in contul de client, este deci nevoie fie sa va logati daca aveti deja un cont, fie sa deschideti un cont nou.
Reducerea este valabila indiferent de numarul de comenzi efectuate in aceasta perioada, conditia fiind ca fiecare comanda sa contina carti de minim 100 lei (40 lei dupa aplicarea reducerii).
Indiferent de valoarea finala a comenzii, taxele de livrare sunt de 10 lei pentru livrarea prin Posta Romana si 24 lei pentru livrarea prin Curier Rapid (FanCourier).

Va recomand sa profitati de aceasta oferta!

Freaking stressful!

Daca mai citesc o singura data materia pentru licenta risc sa innebunesc, asa ca in fiecare zi mi-o sistematizez de asa maniera incat sa nu ma repet prea tare. M-am plictisit pana peste cap de stat in casa, ba chiar aseara ma plictiseam intr-atat de mult si nu aveam nici chef de invatat, incat am facut o serie de mini-tarte cu aluat fraged si visine si cirese. Ca au iesit ele bune, ba chiar fenomenale, e aproape irelevant, pentru ca m-am simtit groaznic de vinovata, pe parcursul unei ore si jumatate, ca faceam altceva decat sa invat. I'm a bloody freak! SI mi-e tare teama ca, la momentul respectiv, o sa am o cadere si n-o sa-mi mai amintesc materia stocata cu greu in capul asta batran. E clar, neuronii mei nu mai fac fata ca la 19 ani, la celalalt hop al lor, bacalaureatul.

Ce sa ma fac, ce sa mai fac??

Foto.

Inainte de internet [2]

Let me tell you how I almost had a stroke, atunci cand aveam doar vreo 8-9 ani. Lucrurile stau cam asa: la scoala la care invatam in acel moment, trebuia sa ne aducem intotdeauna papuci de schimb, deoarece conducerea considera ca altceva in afara de tenisi sau slapi putea sa deterioreze culoarele de marmora. Hah. Problema majora era, bineinteles, faptul ca nu exista nici un fel de vestiar in cadrul cladirii, asa ca fiecare elev era fortat sa-si care o sacosa cu papuci de schimb, in fiecare zi. Bineinteles, eu, fiind, de felul meu, o uituca de prim rang, de multe ori pateam sa uit sacosa in clasa. Nu prea existau probleme in acest sens insa, deoarece, in majoritatea cazurilor, doamna de servici o gasea si o incuia in dulapul din clasa, astfel ca a doua zi dimineata, o regaseam acolo.

Intr-o zi, insa, [tot ce tin minte e ca se apropia iarna si ca purtam deja bocanci] pentru ca venisem pe jos cu doua colege pana acasa, si pentru ca, asa cum obisnuiesc adevaratele reprezentante ale sexului feminin, ne oprisem undeva ca sa mai discutam un pic, am ajuns acasa fara sacosa. La acel moment, tata si mama inca nu se intorsesera de la servici. Trebuie sa ma credeti ca mai aveam putin si muream de frica, dat fiind faptul ca bocancii aia fusesera cumparati dupa mult timp in care la mine in casa fusesera stransi bani - cand eram mica, nu prea o duceam bine din punct de vedere financiar. Am incercat sa-mi refac, in minte, traiectoria si sa-mi dau seama unde as fi putut lasa punga. Bineinteles, am ajuns repejor la concluzia ca, de aceasta data, nu o lasasem in banca, la scoala, ca de obicei....asa ca singura mea sansa a fost sa alerg pe drumul inapoi spre scoala [3 statii de autobuz], in speranta ca o voi gasi. Stiam deja ce perspective aveam, stiam ca as fi putut foarte bine sa merg o iarna intreaga la scoala incaltata in tenisi sau pantofi, si stiam si de ce, pentru ca pur si simplu nu aveam bani. Asa ca, dupa vreo ora in care doar m-am uitat degeaba pe strazi si pe la colturile tuturor blocurilor, mi-am adus aminte de conversatia mea cu cele doua colege, si m-am intors in acel loc - and there it was, waiting for me all this time. Bocancii mei erau in siguranta!

Le-am zis alor mei mult mai tarziu despre asta, de teama ca ar fi putut sa ma certe. Ar fi avut toate motivele sa o faca, dat fiind ca eram o copila mult prea zgubilitica pentru varsta mea, ca vorbeam in continuu, radeam si relationam cu toata lumea, si ca dadeam pur si simplu prea putina importanta lucrurilor care contau. Ca-mi rupeam rochita la joaca, the hell with it, let's play some more! Ma comportam ca si cum as fi avut o camera intreaga cu haine pe care mi-as fi permis sa le distrug. 

So I say, thank nature for maturity. 

Foto.

The Adjustment Bureau [tradus eronat drept Gardienii Destinului]

Blah, din prima pot sa spun ca nu-mi place absolut deloc traducerea romaneasca a acestei pelicule. Suna de asa maniera incat ma astept, auzind-o, sa merg sa vizionez o animatie, nu un film de actiune cu oaresice tente de science-fiction.

Aceasta a fost a doua noastra experienta cu cinema Victoria [Iasi], si am fost la fel de placut impresionati ca si data trecuta, ba chiar a fost chiar mai interesant, avand in vedere ca acest film nu prea contine momente statice [desi frumoase], ca The King's Speech. The Adjustment Bureau e productie reusita, care, cumva, pe parcursul a vreo 100 de minute, are marele merit de a nu plictisi publicul, chestie care, trebuie sa recunoastem, e o realizare extrema, comparativ cu majoritatea celorlalte pelicule care se filmeaza nowadays. Matt Damon joaca foarte bine si convingator, ca intotdeauna [ma asteptam la asta din partea lui], Emily Blunt e o frumusica dar joaca si ea intr-o maniera reusita.. in rest, cateva efecte speciale interesante, ceva urmariri cu suspans, si bineinteles, un declic science-fiction care mie mi-a placut extrem de mult si care, la un anumit punct din film, mi-a amintit de 1984 a lui Orwell. Ideea liberului arbitru care, de fapt, nu e liber, mi s-a parut destul de plauzibila. Cam toti visam ca luam deciziile proprii, ca gandim asa cum vrem, ca actiunile noastre nu sunt coordonate de o instanta suprema, si totusi...daca o fi chiar invers? Daca tot ceea ce facem e deja stabilit intr-un plan? Daca traim numai cu iluzia libertatii?

Recomand. Poveste interesanta.

Inainte de internet [1]

Am vazut, acum vreo 2 ani, pe un alt blog, un fel de categorie despre asa ceva. In ce consta, practic, ce-am sa fac eu: in fiecare saptamana am sa incerc sa rememorez un moment care sa mi se fi intamplat inainte de a fi descoperit internetul, inainte de a fi mers prima oara la internet cafe and so on and so forth (pana ajung la 50). Sunt convinsa ca, ascunse adanc in circumvolutiunile creierului meu, exista si astfel de amintiri, chiar daca a le scoate din sertarele lor inseamna un efort aproape supraomenesc. Asa ca, sa incepem.

Cand aveam in jur de 4-5 ani, am vazut la televizor Nightmare on Elm Street, desi la vremea aia habar n-aveam ca asa se chema. Teoretic, eu trebuia sa fi dormit, dar pentru ca stateam in pat cu mama simuland somnul, am reusit sa vad o bucata apreciabila din film. Ei si, la un moment dat, o femeie intra intr-un apartament luxos, isi da jos de pe ea haina de blana aparent extrem de scumpa, se duce in dormitor si da sa se bage in pat, da' inainte de asta se aseaza pe marginea lui, ca sa isi scoata ceasul [sau ceva de genul asta]. Un Freddie Krueger bine intentionat ii reteaza o bucata din picior, de sub pat.

Urmarea: n-am putut sa merg normal pana la pat pana pe la 13-14 ani, cand am considerat ca deja devenise ridicol, cand, totusi, ma convinsesem ca nu-l am pe Freddie sub pat! Seara, cand trebuia sa merg la culcare, totul era foarte straniu, deoarece apartamentul nostru fiind de tip bou-vagon iar camerele noastre fiind separate printr-o usa cu geam semiopac, patrundea lumina de la televizor.. si umbrele, toate, se intindeau pe mobila si cartile mele. Asa ca, timp de vreo 10 ani, de la usa pana la geam, unde aveam patul, alergam si apoi saream in el, in loc sa merg ca omul normal. Dezbracarea si imbracarea in pijamale avea loc tot in pat, iar apoi tot ce-mi ramanea de facut era sa stau infricosata sub plapuma, pentru ca, daca tot eram asa mica, poate n-avea sa ma vada omu' ala cu intentii criminale.. :)

Ironic e ca, despre acest moment nocturn al vietii mele timp de un deceniu, nu le-am povestit alor mei decat mult mai tarziu. Bineinteles, reactia pe care am primit-o a fost una fireasca, respectiv ca, poate daca as fi discutat cu ei, mi-ar fi explicat ca omul ala chiar nu exista. Cumva cred ca trebuia sa existe frica asta de ceva, iar de bau-bau nu era destul de convingatoare, dat fiind ca era ceva inefabil si nu-l mai vazusem niciodata. Pe Freddie, insa, n-o sa-l uit prea curand, decat, eventual, cand am sa fiu mandra posesoare a unui Alzheimer veritabil.

High School or how shit's overrated.

Citind ce-a scris Ioana pe aceasta tema, mi-am amintit si eu, la randu-mi, de vremurile pe care le petreceam pe bancile liceului. Atata doar, ca nu mi-am amintit cu prea mare placere, dat fiind spiritul ciudat care a guvernat atmosfera din clasa noastra mai tot timpul, noi fiind, de felul nostru, doar 30 de fete si un singur baiat. N-as vrea neaparat sa insinuez ca intre fete nu exista buna intelegere, desi daca e sa fim franci, hai sa spunem lucrurilor pe nume, carevasazica femeile se cearta mai abitir decat se pot bate vreodata doi barbati. Pana la urma, isi ard vreo cativa pumni in botic, dupa care in weekendul urmator cu vanatai cu tot, ii regasesti la o terasa band o halba de bere. Pe cand noi, aualeo, hachitele, nici o sansa cu noi...sa ne impacam? Ha! Incearca peste vreo juma de an, iar asta doar daca merita prietenia dintre noi, altfel nu ne mai vorbim si gata. Stranie fiinta, femeia, se poate dispensa de prieteni, dar mai ales, de prietene la fel de repede cum isi schimba chilotii, aici facand bineinteles referire la femeile normale care fac acest lucru in fiecare zi sau exceptional, o data la doua zile.

Ideea e cam asa: am avut o profa de engleza care, la un moment dat, mi-a articulat un pumn in spate, si singurul motiv pentru care nu-i pomenesc numele aici e faptul ca nu vreau sa intru in vreun rahat inutil, data fiind pozitia ei in inspectorat; am avut o profa de latina, care, la un moment dat, a uitat alfabetul latin, ea provenind dintr-o tara gen Ucraina [ma lasa memoria, ce sa fac], am avut o diriginta de nota 10 cu care ajunsesem sa dezlegam misterele francezei timp de opt ore pe saptamana...in rest o profa de istorie de clasa a doispea cu care m-am inteles grozav, o profa de romana care n-a reusit sa ma inteleaga niciodata si care, desi era vadit talentata, n-a putut sa-mi inspire nici un fel de dragoste pentru literatura romana, chestia asta venind mai tarziu, datorita unei fiinte extraordinare, profa mea de romana de pregatire. In materie de colege, retin doar trei nume: o fata al carei prieten a vrut sa ma bata la un moment dat pentru ca eu am avut nesimtirea sa o acuz pe ea cum ca facea pregatire cu profa de engleza :)))) [aberant, nu? si totusi adevarat], apoi mai e numele colegei mele de banca si numele unei fete din Republica Moldova care era foarte de treaba, desi destul de taciturna. Oh and a couple of other girls, popular girls, care aveau probabil 5 straturi de fond de ten pe fata si o tona de dermatograf si eyeliner, pana sa arate omeneste. But hey, cand mergeau pe sala toata lumea le saluta, ceea ce nu era cazul sclavilor de-alde mine :)).

Cam atat in materie de liceu. Dupa parerea mea, a fost un efort absolut inutil, care nu mi-a sporit mai cu nimic cultura generala. Pana la urma, daca aveam lista de lecturi, puteam foarte bine sa citesc romanele respective si singura, fara sa mi se explice, de altfel, destul de stupid, ce a vrut scriitorul sa spuna, de fapt. Poate el chiar nu vroia sa exprime decat ceea ce scrisese, poate nu era vreun inteles ascuns. Nu le-a trecut asta deloc prin cap, si la orice paragraf, pac, trebuia sa inaintez simbolul. And I could do it, yes, da' ce sens avea, pana la urma? Lumea citeste pentru povestea in sine, nu citeste ca sa se sparga in figuri ca poate intelege ceva posibil profund. De asta exista asa multe carti de critica, pentru ca fiecare prost hotaraste ca parerea LUI conteaza mai mult decat a altora. De asta devii scarbit dupa 12 ani de scoala, pentru ca altii vor sa-ti spuna cum e drept sa gandesti.

Pe langa incapacitatea comitetului profesoral de a induce vreun fel de dragoste pentru a invata, ceea ce regret la liceu a fost profilul. Nu cred sa existe profil mai inutil ca cel uman. Bineinteles, mie-mi vine usor sa spun asta, pentru ca mie-mi placeau materiile respective, vorbeam franceza si engleza aproape perfect, aveam rezultate bune la olimpiade, si eram si innebunita dupa istorie. Pe langa asta, imi placea sa citesc, atata doar ca aveam mari probleme la elaborat comentarii, deoarece trebuia sa folosesc o perspectiva neutra.

Insa, daca e sa ma raportez la decizia mea ulterioara in ceea ce priveste facultatea, atunci da, pot sa spun, cu mana pe inima, ca filologia e de cacat. First of all, n-am putut da la nici o facultate de mate sau de info, pentru ca in clasa a doispea am fost privata de placerea de a fi studiat materii de genul asta, astfel incat la media de admitere mi s-ar fi trecut 0 din oficiu. Nu vreau sa zic ca ma manca pe mine undeva si ca asta voiam de la viata, sa ajung la mate... dar la info chiar as fi mers, desi probabil ar fi fost cumplit. Insa la medicina veterinara a fost chiar si mai cumplit, pentru ca, bineinteles, nici biologie n-am facut intr-a 12-a. Asa ca, dupa parerea mea, un profil real, chit c-o fi mate-info, chit c-o fi stiinte ale naturii, cred ca poate deschide drumuri. Poti fi pasionat fara probleme de lectura, dar sa ai si alegerea de a da la alta facultate decat cea de Litere, care, sa fim seriosi, nu e cea mai buna alegere profesionala. E, cred, mai mult o facultate pentru pasionati. 

In schimb, un singur avantaj am avut de pe urma profilului studiat. Am beneficiat de o medie generala mai mult decat satisfacatoare, 9,64 daca nu ma inseala memoria, care mi-a folosit, intr-adevar, la admiterea la facultate. 

Din punct de vedere moral, clasa a doispea a fost absolut dezastruoasa. Pe langa apropierea vertiginoasa a examenului de bacalaureat, am suferit si o depresie cumplita, care s-a sfarsit de-abia prin anul 2 de facultate. Motivul este irelevant, dar cred ca din acea perioada mi se trage tendinta continua de a ma auto-critica, de a ma lua la misto, si, mai ales, de a nu ma considera importanta in raport cu cei din jur. Oarecum, imi place felul meu firesc de a fi, dar din alte puncte de vedere, chiar mi-as dori sa fiu mai perpendiculara, mai hotarata, si de ce nu, mai aroganta. Nu cred ca as avea mare lucru de pierdut daca as fi ceva mai indulgenta cu mine, iar aici nu ma refer la lene, ca de asta am din plin..cand s-au impartit caracterele, la inceputul lumii, cred ca cel de sus s-o fi gandit sa ma faca exponentul principal al LENEI, ca sa vada toata lumea ce inseamna asta, si sa NU faca precum fac eu. 

Si deci, nu-mi pare rau de liceu, nu-mi pare rau dupa faptul ca orele incepeau la 7 jumate, nu-mi pare rau dupa colegele mele, nu-mi pare rau ca s-a terminat. Din contra, bine ca am facut-o si pe asta, ca sa pot da la facultate si sa realizez ceva cu adevarat interesant/relativ important. Iar cand am iesit de la ultima proba a bacului, si dupa ce mi-am luat notele, n-am privit niciodata inapoi cu regret. Poate imi regret varsta si alegerile proaste tipice acesteia...dar perioada respectiva nu. 

Foto

P.S.: Ce mult am scris, this is so unlike me! :)

The King's Speech [2010]

Daca nu ma inseala memoria, filmul acesta a aparut in cinematografele de la noi undeva in luna februarie. N-am asteptat dinadins atat ca sa-l pot vedea - au fost tot felul de impedimente: ba erau rezervate toate locurile, ba nu aveam cum in ziua respectiva, ba pana la urma, a disparut din programul cinema-ului de la mall. Asa ca, spre multumirea mea, am dat 8 lei [adica 16 lei pe doua bilete] pentru a viziona pelicula in discutie la Cinema Victoria din Piata Unirii [Iasi]. Un bilet la mall costa 19 lei, si nu tin neaparat sa subliniez importanta problemei financiare, dar nu ma costa nimic sa astept ceva mai mult ca sa vad un film, nu? Plus de asta, se considera iesire in oras, cu tot cu drumul pe jos pana acolo; eventual mai intru in vreun magazin, ne mai tinem de mana, mai un pupic pe la vreun colt de strada si astfel, a merge la un cinematograf vechi ma incanta mult mai tare decat aerul mercantil general din mall. :) Ce e drept, m-au frapat scaunele, care aveau invelisurile foarte uzate, iar din amintiri, am senzatia ca la Cinema Republica [Str. Lapusneanul, tot Iasi, bineinteles] macar sunt acoperite de huse. In plus, acolo biletul e inca si mai ieftin, programul de matineu costand 5 lei, iar cel de dupa-amiaza 6. Un alt amanunt extrem de placut a fost, pentru mine, faptul ca ne-am trezit doar doua perechi in sala, adica da... patru persoane au vizionat la acea ora filmul despre care vorbesc. De ani buni ma intreb daca aceste cinematografe nu risca sa dea faliment, in conditiile in care nu stiu daca 36 de lei la un program de doua ore le ofera vreun profit...sper, totusi, ca acum ca am redescoperit placerea de a merge la cinema-ul tipic romanesc, sa nu se intample nimic de acest gen.

In fine, ca sa trec, insa, la The King's Speech, ce pot spune e ca a fost absolut magnific. Nu e un film cu efecte speciale, nici unul la care sa te uiti dupa urmariri de masini sau actiune. E pur si simplu un film artistic ca de pe vremuri, cu un scenariu bine inchegat, cu multe faze amuzante si simpatice, si cu o poveste realmente emotionanta, care evoca circumstantele care au concurat la instalarea lui George al VI-lea pe tronul Marii Britanii. Colin Firth joaca, intr-adevar, magistral, la fel ca si ceilalti doi, Helena Bonham Carter si mai ales Geoffrey Rush, pentru care oricum am eu o pasiune, dat fiind ca e actor asa de bun. 

Propriu-zis, despre ce e vorba: Bertie e un om ca oricare altul, dar un mic amanunt il diferentiaza de trecatorul de pe drum: el e cel de-al doilea fiu al regelui. In speta, aceasta pozitie nu il deranjeaza prea mult, dar avand foarte mult trac si suferind de balbaiala, saracul barbat se vede in pozitia extrem de neplacuta de a da discursuri pe care nu apuca sa le asculte prea multi, tocmai datorita inabilitatii sale de a pronunta corect cuvintele. Dupa ce incearca sa mearga la o puzderie de specialisti, intr-un final cedeaza vointei sotiei sale si se lasa consultat de inca unul, Lionel Logue, un expat australian cu metode destul de inovatoare in ceea ce priveste tratarea defectului viitorului rege. Relatia dintre cei doi capata o turnura ciudata inca de la prima sedinta, doctorul reusind sa-i demonstreze ducelui ca poate vorbi fara nici o problema clar si raspicat, cata vreme nu-si aude propria voce. In consecinta, dupa ce sufera inca o dezamagire pe plan moral, fiind inca o data apostrofat de tatal sau, regele, pentru a nu fi putut sa rosteasca o felicitare de Craciun, la radio, Bertie decide sa reia sedintele cu Logue. Aceasta se dovedeste a fi o decizie nimerita, pentru ca, la scurta vreme de la reinitierea tratamentului, regele George al V-lea moare [de boala si batranete], iar fraiele regatului sunt preluate de fratele cel mare, Edward al VIII-lea. Tanarul se dovedeste a fi un inconstient, care pune dragostea unei femei mai presus de securitatea tarii sale si de reputatia monarhiei, astfel incat, dupa o perioada scurta de timp, el va abdica, pentru a se putea casatori cu o americanca [de moravurile careia nu sunt foarte convinsa, in sensul ca am impresia ca era cel putin usuratica, daca nu..mai mult usuratica :))].

Ramane sa vedeti cum se va descurca Bertie in noua sa pozitie, daca sedintele cu Logue isi au rostul intr-adevar si daca intre cei doi se dezvolta o relatie de prietenie care sa sfideze regulile clasice monarhice ale amicitiei. :)

Recomand cu mare prietenie si mare caldura. :)

From Prada to Nada, or how your IQ might grow inside a Mexican community while losing all your money.

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de articolul meu despre posterele filmelor şi despre cât de importante pot fi ele, în dezvăluirea unor indicii sau simboluri legate de peliculă. Dacă vreţi să-l recitiţi, le voila. De ce l-am pomenit? Păi pentru că posterul filmului ăsta apare chiar în categoria the worst, adică nu ştiu dacă se putea mai rău de atît. Bineînţeles, având o părere destul de proastă despre scenariu (am făcut greşeala să mă documentez de pe imdb), văzînd că nici distribuţia nu prea are ce-mi oferi şi, mai ales, dar mai ales, observînd faptul că filmuleţul ista e făcut de Televisa, care nu ştiu dacă ştiţi,  e mămica tuturor telenovelelor...apăi trebuie să recunosc că am oscilat măcar un pic înainte de a da play. Cum, însă, în acel moment, ne era prea somn şi trebuia să facem altceva în acelaşi timp, am spus că o să meargă măcar ca fundal.

Ideea filmului nu e, în sine, rea, cu toate că e copiată de la nu ştiu cîte altele, după stilul rich girls get poor and learn the real value of things. Ce m-a deranjat pe mine, în primul rînd, a fost că, pentru că nu obişnuim să ne uităm la filme cu subtitrare, jumătate din ce-am văzut era într-un fel de spaniolă amestecată constant cu engleza, astfel încît nu mai ajungeam să înţeleg o frază altminteri simplă. În consecinţă, neînţelegînd exact de ce a murit tatăl celor două fete, şi cum au ajuns fără casă şi masă, am zis să continui în acelaşi stil, altfel ar fi trebuit să derulez înapoi şi să fiu nevoită să aud iar bucăţile alea de spengleză, chestie pentru care nu-mi pregătisem creieraşul. Nu-mi place fata aia blondă de nici o culoare, mai ales că ţin minte că am văzut-o în alt film înainte de porcăriuţa asta, şi aceeaşi impresie sucky am avut, cu privire la ea. Cea bruneţică e simpăticuţă, e mai frumuşică şi bineînţeles, personajul e făcut de aşa manieră încît să placă mai mult - regular girl that reads all day long, eventhough she has tons of money and then when she doesnt anymore, she can actually use her brain in order to get a job at a lawyer firm. 

Surpriza maximă pentru mine a fost prezenţa lui Fez din The 70s Show (Wilmer Valderrama), care a suferit o drastică schimbare de atunci, actualmente fiind un tinerel cu accente de cartier şi cu nişte muşchi, ceea ce  trebuie să amintesc că e absolut nenatural pentru personajul lui Fez. Întotdeauna mă bucură să constat că sunt actori care pot simula că nu sunt foarte gifted from an intelectual point of view, într-un rol, iar în altul să fie schimbaţi radical, să cucerească lumea, să fie super-inteligenţi sau să aibă vreo putere neobişnuită sau, măcar, să fie într-un rol negativ, ceea ce e întotdeauna interesant. Anyway, cred că e cam singurul care joacă, într-adevăr, bine de pe acolo.

Pe imdb filmul are o notă apropiată de 5, din cîte văd, lucru care mi se pare absolut strigător la cer. Eu cred că ar merita un maxim 3. Dacă vreţi să vă lăsaţi creierul să se relaxeze, doar că halt, nu trebuie să fiţi foarte atenţi, că doar v-am explicat de mixajul bizar între spaniolă şi engleză, s-ar putea să fie un film nimerit. Însă dacă aveţi ceva mai multe pretenţii şi vă plac filmele cu un pic de substrat, din care, eventual, să reiasă şi o morală, this is not a movie for you. Not act all actually. Seriously, not one bit. :)

Piratii din Caraibe 4 also known as FAIL!

Din experienţa intitulată Piraţii din Caraibe 4 nu m-a dezamăgit nici măcar preţul absolut exorbitant al biletului la cinema, nici faptul că nu am putut să luăm acasă ochelarii 3D, aşa cum avusese grijă Cinema City să promită, pe site. Însă, dacă aceste amănunte m-au lăsat deja rece, fiind demult obişnuită cu nesimţirea românească, filmul în sine a deţinut cel mai mare rol în gustul amar cu care am plecat acasă. Avem un Johnny Depp arătos, ca întotdeauna, o Penelope frumoasă, but then again ne-am obişnuit şi cu asta, şi un Geoffrey Rush care, săracul, probabil joacă cel mai bine, comparativ cu prestaţia dezastruoasă a celorlalţi. Captain Barbossa is actually what I had hoped for, când am plecat la film, cu tot cu moaca lui nespălată de zeci de ani, cu tot cu dinţii săi stricaţi, asta ca să nu pomenesc de manierele care lasă puternic de dorit. În orice caz, Barbossa pare a fi singurul personaj ceva mai interesant din restul pleiadei, portretizate total nereuşit de o haită de actori aparent străluciţi.

Fail la efectele 3D (pentru că mi-am dat jos ochelarii şi am avut stupoarea să constat că imaginea se vedea la fel de clar şi fără ei), fail la scenariul absolut idiot care ar fi prostit altminteri un copil de trei ani (ce n-ar fi înţeles mare lucru tocmai pentru că subtitrarea ar fi fost citită de părinţi), fail la relaţia personajului întruchipat de Penelope (a se vedea cât de atentă am fost, dacă nici măcar nu mai ţin minte cum o chema) cu taică-su din film (Capn Black Beard)...în alte cuvinte, fail. Din punctul de vedere al unei fete, pot doar să zic că cei care-l machiază pe Depp fac o treabă foarte bună, dat fiind că nu i se prelinge dermatograful în nici o scenă.

Să nu daţi peste 20 de lei ca să vizionaţi filmul ăsta la cinematograf, vă rog. Nu că v-aş instiga la piraterie, că doar atâta lucru ştiu şi eu, că e ilegală, dar mai bine aşteptaţi să apară la HBO (chit că o să treacă vreo doi ani până atunci), decît să irosiţi buni bani pentru aşa o porcărie. Un FAIL general.

Trailerul e, clar, mai interesant decât a fost întreaga peliculă:

Recap

Well, first off, scuzati-mi absenta din ultimele doua saptamani, dar n-am prea mai realizat mare lucru. Am absolvit facultatea, mi-am terminat lucrarea de licenta pe care o voi sustine pe la finele lunii iunie..deci nu e mare branza. Urmeaza sa termin un roman in zilele ce vor veni, si sper sa nu ma apuc [din cauza plictiselii] de citit in timpul banchetului...Nu ma astept neaparat sa ma plictisesc, dar am o vaga senzatie ca o sa ma enervez macar un picut. :)

Anyway, cum vi s-ar parea daca as face o sectiune a blogului destinata numai si numai cartilor pe care le vand? Cu durere in suflet trebuie sa va marturisesc ca Posta Romana a marit preturile si ca transportul oricarui colet de pana la 1 kg greutate costa acum 8 lei... eu oricum imi vand romanele cu 5 sau 10 lei, dar o sa iesiti ceva mai scump decat pana acum. Deci, ar fi doritori?