Scriu subiectiv.

Am primit zilele trecute un comentariu care imi contrazicea vadit parerea exprimata cu privire la un roman. Desi nu sunt obisnuita sa patesc asta, pentru simplul fapt ca postarile despre carti cred ca sunt cele mai putin apreciate, daramite comentate, m-am simtit cam ciudat sa fiu nevoita sa ma dezvinovatesc pentru a fi avut o parere proasta despre o carte. Pana la urma, e vorba de gusturi, asa ca, daca e sa ne ghidam dupa acea expresie extraordinara, "gusturile nu se discuta", eu nu pot fi invinovatita pentru ca nu mi-a placut o carte.

Am ales sa scriu despre asta nu ca sa ma disculp, nici vorba de asa ceva. Am vrut doar sa spun ca imi exprim opiniile intr-un mod civilizat, ca n-am facut de rahat nici o carte pana acum, desi poate ar fi meritat, si ca e dreptul meu sa aleg ceea ce-mi place si ce nu. De asemenea, e dreptul fiecarui om care trece pe aici sa-si exprime parerea personala. Insa nimeni nu ma poate forta sa apreciez ceva ce nu e de apreciat, cel putin dupa mine. Nimeni nu-mi poate baga pe gat literatura pe care eu o consider proasta.

Si sa va zic simplu ce consider eu tampit, ca sa ne intelegem pentru totdeauna. Cei care ma cunoasteti poate v-ati intrebat, de ceva vreme, ce s-a intamplat de am inceput sa citesc preponderent romane de actiune sau politiste. Ei, as vrea sa aflati ca celelalte au inceput sa ma plictiseasca, si ca eu citesc pentru a ma relaxa, nu pentru a sta cu dictionarul langa mine.

Nu am studii in domeniu, n-am facultatea de Litere, nu pentru ca poate n-as fi vrut s-o fac, ci pentru ca asa s-a nimerit. Daca eu, in postura de cititor ordinar [adica oarecare], ma apuc sa critic o carte, pai as vrea sa stiti ca e pentru ca nu caut intelesurile subtile din ea....caut doar o poveste interesanta, care sa ma destinda/amuze/intrige, sa ma faca sa vreau sa aflu ceva, anume. Caut, poate, sa ma regasesc intr-un personaj sau altul, sa-mi pot imagina cum e sa fac o alegere sau alta, sa-mi creionez in minte decoruri sau situatii prin care altminteri n-as trece niciodata, decat folosindu-mi ochii mintii.

Asa ca, atunci cand hotarasc sa caracterizez in cuvinte nu foarte prietenoase un roman, sa stiti ca ma gandesc de multe ori inainte de a o face. Am carti despre care nu am scris tocmai pentru ca erau VARZA, si ar fi trebuit sa le 'distrug'. Nu-s o experta in materie, sunt doar in cautare de povesti interesante.

In afara de asta, as mai vrea sa va zic ca, de multe ori, fac eforturi supranaturale sa apreciez o carte proasta. Strang din dinti, transpir un pic, ma enervez mai mult si pana la urma, ajung sa o duc pana la capat....pentru ce? Pentru a ma simti eu impacata ca nu am lasat-o balta, asa cum am facut cu altele, nu? Pentru ca, daca as fi tinut macar un pic la parerea mea, la ceea ce cred, as fi dat-o naibii si-as fi schimbat-o cu alta mult mai buna. In schimb, reusesc sa ma agasez singura, pentru ca, dupa aia, sa-mi scriu opinia aici. Nu e o prostie? Nu-mi pierd viata degeaba, parcurgand romane cretine, doar din mandrie?

E cea mai mare idiotenie ever. Nu faceti ca mine. Nu va place o carte? Nu-i nimic, poate e pe gustul altcuiva. Donati-o, oferiti-o cadou, dati-o drept premiu la un concurs...in asa fel incat poate va ajunge la cineva care sa o aprecieze. Dar va rog din suflet, nu va chinuiti degeaba, doar ca sa fiti impacati ca ati terminat-o.

Si in concluzie, eu scriu aici subiectiv, tratand de cele mai multe ori povestea istorisita, si foarte putin felul in care a fost narata. Nu ma implic in chestii care nu ma privesc, cum ar fi amanunte de teorie literara. Niciodata n-am facut-o, si nici n-am s-o fac. In plus, dupa cum am zis mai sus, nu ma intereseaza intelesurile subtile, mai ales la literatura moderna, pentru ca, de aproape fiecare data, sunt intr-atat de subtile incat nu le recunosc!

Sursa poza.

Castigator concurs - Elmira Mahmoudi

A venit momentul să extrag cîştigătorul şi acestui concurs, şi iată că sorţii au ales-o pe concurenta cu numărul 50, Roxutzu Gabby. În cursul acestei zile o voi contacta pe e-mail pentru a-i cere datele la care să pot face expedierea cu Poşta Romînă. Vă aştept şi la următoarele două concursuri, tot prin tragere la sorţi, avînd ca premii alte două cărţi.

Următorul va începe chiar de luni şi va dura două săptămîni, iar regulamentul e acelaşi: daţi like paginii de Facebook a blogului Bibliophile, apoi vă înscrieţi printr-un comentariu în care lăsaţi un nume (chiar şi fictiv) şi o adresă de e-mail validă.

O duminică plăcută tuturor!

La sud de granita, la vest de soare, Haruki Murakami

prescriptum: Îi mulţumesc mult lui Jojo pentru a-mi fi împrumutat cartea. :d

Văd că am un spor nebun la citit de ceva vreme, însă ce e păcat e că, de săptămîna viitoare, o să fiu mult mai ocupată cu serviciul, astfel încît momentele în care o să mă pot bucura de lectură au sa fie mult mai rare. Pînă atunci profit cît pot, ca măcar acum să-mi fac o semi-normă din cea aleasă pentru vara în curs.

La sud de graniţă, la vest de soare e cel de-al doilea roman citit de la Murakami, de mine, care m-a fermecat. Întîi a fost Pădurea norvegiană, care mi-a plăcut tare mult dar care, pe alocuri, are un stil cam static, iar acesta nu e cazul primei cărţi pomenite. Am început-o în joacă, deoarece eram convinsă că nu avea cum să mă captiveze sau să-mi placă la fel de mult ca Pădurea norvegiană, dar uite surpriză, am apreciat-o chiar mai mult! E un roman scurt, cam prea scurt după părerea mea, mai ales luînd în considerare felul în care se termină, care trebuie să recunosc că m-a cam dezamăgit. N-are decît vreo 200 şi ceva de pagini, şi povestea e într-atît de grozav relatată încît se poate termina foarte bine în jumatate de zi. Mie mi-a luat ceva mai mult (două zile), pentru că am avut şi ceva treabă.

Synopsis:
Hajime e născut şi crescut într-o suburbie japoneză, unde ia contact în şcoala primară cu o fată, Shimamoto. Ce au în comun cei doi e că sunt ambii singuri la părinţi, ceea ce era un lucru neobişnuit în acea epocă (după cel de-al doilea război mondial). Amiciţia dintre cei doi copii ia o formă aproape sentimentală atunci cînd se apropie de final, cînd Hajime este trimis la altă şcoală, astfel încît legăturile dintre cei doi se pierd, în timp. Băiatul rămîne, însă, marcat de imaginea fetiţei care l-a ţinut de mînă într-o zi friguroasă, astfel că, peste ani, se trezeşte visînd la ea, chiar şi cînd are o nevastă şi doi copii.

Am citit mai multe recenzii pe bloguri înainte sa-mi scriu părerea despre romanul în discuţie, şi aş dori să nu încep cu maturitatea lui Hajime. Pentru toată lumea contează, aparent, mai mult faptul că bărbatul ajunge obsedat de Shimamoto, comiţînd nu numai un adulter fizic dar şi unul sufletesc... pentru mine e doar o poveste frumoasă. Pornisem de la premisa că aveam să ajung să-l judec pentru decizia teribil de proastă de a se arunca într-o amintire, în loc să-şi trăiască prezentul liniştit, alături de familie. Însă oricît de mult am încercat, nu am putut să-l judec. Nu ştiu nici eu de ce, cu atît mai mult cu cît nu sunt o persoana liberalistă în ceea ce priveşte ideea de adulter...dar pe el nu am putut să-l consider doar un prost care îşi găseşte o amantă.
Cred că depinde foarte mult de ce ai în minte atunci cînd porneşti la drum cu această carte. Dacă eşti absolut hotărît să nu-ţi placă nici un fel de mental bullshit, cred că nu o să ai răbdarea să o termini. Dacă, însă, înţelegi ce înseamnă să te gîndeşti de nu ştiu cîte ori atunci cînd ai de făcut o alegere, să vrei să întorci timpul ca să te mai poţi bucura de prezenţa cuiva, să trăieşti în trecut, măcar cu gîndurile tale...atunci da, o poţi înţelege foarte bine.

Ambiguitatea de care dă dovadă personajul principal nu prea m-a surprins. Toţi suntem oameni, pe toţi ne mănîncă o problemă sau alta, măcar din cînd în cînd, aşa că am putut să am un ochi comprehensiv, atunci cînd am lecturat povestea lui. Cu ocazia asta, aş dori să notez că am senzaţia că o temă recurentă în literatura lui Murakami e sinuciderea, dat fiind faptul că apare şi în Pădurea norvegiană, dar şi aici. Spuneam mai sus că m-a cam dezamăgit sfîrşitul - e adevărat. Totul se termină mult prea brusc, şi am putut să-mi imaginez cam cum avea să evolueze situaţia, dar nu am avut o siguranţă anume, cînd mi-am format ipoteza. Aveam nevoie ca scriitorul să mi-o confirme, iar din cauza asta am avut senzaţia că totul se termină cam trunchiat, ca şi cum ...s-a întîmplat să mi se taie piciorul şi de-abia ajunsei la spital ca să văd dacă mi-l amputează sau mi-l pot pune înapoi şi apoi pac. Rămîne la latitudinea cititorului dacă mă înzestrează cu un mers normal sau cu un membru de plastic.

Însă, exceptînd sfîrşitul, e o carte teribil de bună, care mi-a plăcut nespus, motiv pentru care v-o recomand cu mare căldură. E scrisă mult prea bine şi se citeşte foarte uşor, deci trebuie să o încercaţi.

---------------------------------------

Cumpără de la Libris.ro! (e la ofertă, costă 19 lei şi ceva, în loc de 26)

why gayness is beautiful.

Hai sa admit ca am avut cateva momente in care doar am privit cursorul si m-am intrebat daca asta e o chestie buna de facut pentru blogul meu. Nu stiu cati homofobi exista in tara asta, probabil insa nu multi imi citesc mie blogul, astfel incat nu risc sa creez vreo controversa sau vreun scandal, in urma caruia sa fiu atacata in vreun fel.

Acum cativa ani, nu aveam mai nicio opinie cu privire la persoanele gay, pentru simplul motiv ca nu cunosteam decat un exemplu. Dupa ce-am vazut-o prima oara, nici n-as fi crezut ca era gay, mi se parea o fata ca oricare alta si nici nu m-a socat cine stie ce informatia asta despre ea. Nu am fost niciodata apropiate, dar asta pentru ca n-am avut ocazia, nu pentru ca n-as fi vrut-o. Iar aici sa nu credeti ca fac parte din grupul ala de persoane carora li se pare simpatic ca doua femei sa se pupe si sa faca sex, dar carora li se pare dezgustator cand e vorba de acelasi caz, numai ca intre doi barbati. Poate da, o fi incitant pentru unii, pe mine insa e destul de clar ca ma lasa rece, dat fiind ca sunt straight ca sabia indreptata de ciocan.
N-am avut sansa niciodata sa cunosc un barbat homosexual, dar mi-am dorit-o de multe ori, tocmai pentru ca am auzit ca sunt prieteni ideali pentru femei, cu atat mai mult cu cat impartasesc multe gusturi cu sexul feminin. Anyways, ca sa ajung la ce voiam sa zic... primul contact pe care l-am avut cu male gayness a fost cand am vazut Brokeback Mountain si oricat ar spune lumea ca e dezgustator filmul ala, cu doi care si-o trag de zor intr-un cort pe munte, hai ma ca n-are cum sa fie chiar asa, cand e vorba de Jake Gyllenhaal [nu stiu daca i-am scris numele corect, da ce mai conteaza, daca are fata lui?] si Heath [more like Heat] Ledger!?! Asa ca I'm sorry, but a kiss between two men is anything but disgusting.

Stiu ca e prost ca ma raportez constant la cinematografie cand totul de fapt se desfasoara in realitate, dar A Single Man si Brothers&Sisters mi-a schimbat complet parerea despre chestia asta. Acum mi-as dori din tot sufletul sa cunosc pe cineva cu orientarea asta sexuala, si nu ca o curiozitate, ci pentru ca mi se pare frumos si extraordinar de acceptabil ca doua persoane de acelasi sex sa se iubeasca, fie femei, fie barbati. Cred ca sunt o homofila, in felul meu heterosexual :)).
Mai mult, A Single Man e unul dintre rarele filme pe care le-am pastrat dupa ce le-am vizionat, asta ca sa nu mai spun de faptul ca l-am vazut de 4 ori si cred ca am sa-l revad cat de curand, pentru ca, dupa mine, e probabil versiunea cinematografica ce descrie cat de cat corect sentimentele pe care doua persoane de acelasi sex le pot avea una fata de cealalta. Iar asta pentru ca ceea ce simte un homosexual sunt convinsa ca nu e diferit absolut deloc de ceea ce simte un heterosexual. In primul rand, ambii sunt oameni si ambii au necesitati, fie ele fizice sau morale, astfel incat amandoi tanjesc dupa apropierea fata de cineva. Asa ca dragostea e dragoste, si ea nu poate fi invinovatita pentru simplul fapt ca exista. Simpla idee de iubire presupune conceptul unui simtamant nobil, asa ca homofobia nici macar n-ar trebui sa existe, daramite sa se mai si manifeste.

In al doilea rand, cine suntem noi sa-i judecam pe altii cu privire la preferintele lor? In plus, ce ma deranjeaza e ca atunci cand se vorbeste despre cineva homosexual, se face mai intotdeauna referire la preferintele lui sexuale, nicidecum la faptul ca oamenii astia au relatii la fel ca si cei ce se simt atrasi de sexul opus! Au si ei o viata normala, merg si ei la servici, vorbesc normal cu toata lumea, fac parte dintr-o societate si de multe ori, ii fac cinste. Cum sunt convinsa ca face Octavian, spre exemplu, care scrie magnific pentru o gramada de publicatii, luminand si mintile cititorilor blogului sau, cu recenzii grozave la romane fenomenale. :)

So yes, 'gayness' is beautiful, the same way that 'straightness' is beautiful. :)

Castigator concurs [Moartea unui expert, de P.D. James] - again.

Au trecut 5 zile de cand am contactat castigatoarea dar nu mi-a raspuns, desi am incercat orice metoda m-a dus mintea. I-am scris e-mail, am scris pe blog, si intr-un post nou, si la update-ul articolului despre concurs, ba mai mult, i-am dat add si pe facebook, desi nu obisnuiesc sa fac asta cu oameni pe care nu-i cunosc. Imi pare rau, dar pentru ca nu am reusit sa luam legatura si nu stiu daca o vom face vreodata, am hotarat sa aleg un alt castigator, tot prin random.org, ca de obice.

In consecinta, felicitari lui Marius Mihalca, deoarece el a fost cel cu numarul 9 si...well that's pretty much it. Urmeaza sa-l contactez cat de curand prin e-mail, ca sa stabilim detalii cu privire la expediere.

Pe viitor, va rog din suflet sa va inscrieti la un concurs doar daca intr-adevar va doriti premiul. Sa stiti ca acestea sunt romane care imi sunt, intr-adevar, oferite de unele librarii pentru ca sa le citesc si sa le recenzez, dar ceea ce urmeaza e la latitutinea mea. In alte cuvinte, le-as putea pastra, in loc sa le dau mai departe. Dar eu prefer asta, prefer sa se bucure si altcineva de lectura lor, cu atat mai mult cu cat acesta e un roman politist bun, pe care chiar il recomand. Din acest motiv, as dori sa intelegeti ca, avand in vedere ca aceste carti ajung sa-mi apartina si ca pana la urma, eu platesc expedierea lor castigatorilor, iau treaba asta in serios. Din aceasta cauza am fost destul de dezamagita cand am vazut ca nu primesc raspuns. Este o mare satisfactie pentru mine sa ofer un roman bun cuiva...atat am vrut sa zic.

Penelopiada, Margaret Atwood [Citate]

p. 19

Pe cand eram inca destul de tanara, tata a poruncit sa fiu aruncata in mare. Nu mi-am dat niciodata seama de ce, cata vreme am fost in viata, dar acum banuiesc ca ii spusese un oracol ca eu voi fi cea care avea sa-i teasa giulgiul. S-o fi gandit ca, daca ma omoara mai intai pe mine, lintoiul nu va mai fi facut de nimeni si el o sa traiasca vesnic. imi inchipui cum au decurs lucrurile in mintea lui. In cazul acela, intentia de a ma ineca venea din dorinta sa legitima de a se proteja. Cu siguranta, insa, ori nu deslusise bine, ori preoteasa oracolului se inselase - zeii bolborosesc adesea - pentru ca nu era vorba de giulgiul lui, ci de al socrului meu. Daca aceasta fusese profetia, atunci s-a adeverit si, fara doar si poate, mai tarziu aceasta activitate s-a dovedit a fi o binecuvantare pentru mine.

p. 68

Soacra mea era circumspecta. Era o poama acra si, cu toate ca m-a intampinat cu un salut de bun venit formal, mi-am dat seama ca nu era de acord cu mine. Nu contenea sa spuna ca sunt, fara doar si poate, prea tanara. Odiseu a remarcat rece ca acesta era un defect care avea sa se rezolve de la sine, cu timpul.

p. 83, Cap. XI "Elena imi distruge viata" - mi s-a parut un titlu cam fals dramatic, expresii de genul asta se folosesc in ziua de azi de catre fetele ajunse la pubertate sau adolescenta, carora li se fura prietenul de catre alta fetiscana.

Elena, ne-a spus el, fugise cu un print din Troia. Baiatul acesta - il chema Paris - era unul dintre fiii mai tineri ai regelui Priam si se spunea ca era foarte chipes. A fost dragoste la prima vedere. Vreme de 9 zile cat a tinut ospatul - oferit de Menelau, datorita rangului inalt al printului - Paris si Elena isi facusera ochi dulci pe la spatele lui Menelau, care n-a observat nimic. Nu m-a surprins, pentru ca omul era prost ca noaptea si se comporta ca un mitocan. Fara doar si poate, nu ii gadilase Elenei indeajuns orgoliul, asa ca aceasta abia astepta sa apara cineva sa o faca. Apoi, in momentul in care Menelau a trebuit sa plece la o inmormantare [:))], cei doi indragostiti nu facusera altceva decat sa burduseasca vasul lui Paris cu aur si argint atat cat putea duce, si o zbughisera.

-- nu inteleg ce s-a intamplat cu concordanta verbelor, la traducere.

Penelopiada, Margaret Atwood

Voiam sa citesc romanul asta de o gramaaada de vreme, si a fost o mare bucurie ca am putut sa-l primesc de la Librarultau.ro!

Penelopiada e o carticica teribil de scurta; cred ca are in jur de 120 de pagini maxim. Sa va explic de ce mi-a placut atat de mult - mai intai, pentru ca prezinta o perspectiva diferita fata de ceea ce stim deja din Odiseea lui Homer. Aici e vorba doar de ceea ce a vazut/trait/simtit Penelopa. Bineinteles, acest aspect m-a bucurat tocmai pentru ca si eu, la fel ca si multe dintre amicele mele, sunt destul de feminista, iar daca e sa ascult o poveste, as prefera sa o aud din doua perspective - cea a unui barbat si cea a unei femei, pentru ca, la final, sa trag o concluzie gandita.

Exista parti chiar simpatice in carte, motiv pentru care am ramas placut impresionata - stiu ca Atwood are un stil de a scrie destul de greoi, pentru ca am citit Povestirea cameristei, care cred ca trebuie sa fie o exceptie pentru ea, dat fiind faptul ca am fost incapabila sa lecturez Ochi de pisica. In orice caz, intentionez sa mai incerc o data, undeva pe la finele verii, dupa ce-mi voi fi bifat o serie de titluri din necesarul de carti de pe aceasta vara.

Pe langa amanuntele legate de viata ei domestica, despre cum s-a nascut si despre cum a incercat tatal ei sa o inece chiar din primii ani de viata, Penelopa ne dezvaluie si detalii cu privire la razboiul troian si la firea extraordinar de acra a Elenei [remember, cea care a fugit cu Paris si care a provocat, practic, tot taraboiul ala], precum si alti factori care au concurat la trasarea profilului ei istoric. Printre acestia se gasesc si o serie care se ocupa de descrierea lui Ulise, asa cum era el in tinerete, precum si a modului in care a castigat-o ca nevasta.

Povestea giulgiului difera de cea istorisita in legenda, desi nu cu mult. In plus, mai avem trasat caracterul lui Telemac, feciorul Penelopei cu Odiseu, care, pe masura ce imbatraneste, incepe sa considere ca fraiele Itacai sunt destinate lui, nu mamei sale. De aici bineinteles ca rezulta o alta serie de incurcaturi.

Romanul, sau eseul, mai degraba, sau poate confesiunea, e structurat[a] in doua voci care alterneaza. Prima apartine, bineinteles, eroinei principale, toate evenimentele fiind povestite prin prisma ochilor ei. Cea de-a doua apartine, insa, celor 12 sclave care au fost ucise la intoarcerea lui Ulise si care fusesera, oarecum, fortate sa intretina relatii cu pretendentii Penelopei. Nu stiu exact din ce motiv anume, Odiseu considera ca acest fapt nu-i face deloc cinste, motiv pentru care le ucide. Pam pam.

Spre final povestirea capata o tenta fantastica, pentru ca o vedem pe Penelopa in infern, discutand cu Elena despre cum isi asuma ele doua cate un corp din cand in cand, in asa fel incat sa fie la zi cu ce se mai intampla prin lumea omeneasca. Urmeaza, apoi, procesul lui Ulise utilizand standardele secolului XXI, pentru asasinarea celor doisprezece slujnice.. in fine, intelegeti voi ca ce vreau sa zic e ca se rupe putin legatura cu realitatea :).

Recomand. E o briza de aer proaspat. 

The Godmother [2011]

Ce sa va spun despre The Godmother...? Am fost tare suspicioasa in privinta filmului acesta, mai ales cand am auzit ca  e romanesc, dar nu a fost pe cat de prost m-as fi asteptat. In plus, a avut actori bunisori si unele parti chiar comice, mai ales datorita celor doi contabili, portretizati absolut demential de Grigore si Lucian Ifrim.

Povestea e intr-atat de cliseica si intr-atat de predictable incat aseara, cand ii povesteam mamei ca sambata am fost la cinema Victoria impreuna cu C. ca sa-l vizionam, zicandu-i scurt despre ce era vorba, mi-a luat cuvintele din gura si mi-a zis ca nevasta mafiotului avea sa ajunga ea capo di tutti capi. Eu nu m-as fi asteptat neaparat la asta cand am citit descrierea de pe un site, dar se pare ca altii se prind mult mai repede :)).

In orice caz, povestioara e simpla si nu pune nici un fel de problema, desi tot n-am inteles cum de ajunsese americanca in discutie ca se casatoreasca cu personajul interpretat de Dragos Bucur. Care se intampla sa fie mafiot si mai mult, sa-l aresteze politia in mijlocul unui botez la care participau si nevasta si copilul lui, bineinteles. Sa-l vad pe Alex Velea in rolul gangsterului cel mai gangster a fost un soc, asta ca sa nu mentionez numele lui Smiley, intr-o ipostaza de preot! :))

In concluzie,  e un film amuzant, fara discutie, dar nu intr-atat de bun si/sau profund incat sa merite vreun pic de atentie. Asa ca daca-l vreti pentru weekend, vi-l recomand, daca-l vreti pentru substanta, nu vi-l recomand. :)

Cinci piste false - Dorothy L. Sayers

Hai ca trebuie sa recunosc ca doamna asta ma fascineaza din ce in ce mai tare si ca-s din ce in ce mai nerabdatoare sa-i citesc cartile publicate la noi. Care da, din nefericire, sunt doar trei, trei romane politiste, desi ea a scris si eseuri si ..sa-i zicem un fel de filosofie.

Cinci piste false trateaza, bineinteles, o crima. Nu vreau sa sune a cliseu, pentru ca romanul e chiar interesant. In primul rand, actiunea se petrece in Scotia, iar putinele persoane care ma cunosc stiu ca am o oarecare pasiune pentru acest magic taram, tocmai din clasa a sasea, cand am vazut Braveheart. Ei, va ziceam intr-un post anterior, despre alta carte a lui Sayers, ca investigatorul principal este Lord Peter Wimsey, un aristocrat englez care se joaca de-a detectivul, nastrusnic prin fire si prin apucaturi, si care este chiar cooptat de echipele ce incearca sa descifreze misterele mortilor suspecte. Ei, imi place tipul asta din ce in ce mai mult, pe masura ce iau contact frecvent cu el! Charlie Parker, inspector la Scotland Yard, de care tot asa, va povesteam in postul despre O moarte suspecta, apare, insa, intr-o masura mult mai mica in acest volum, tocmai pentru ca Wimsey e cel care se gaseste in vacanta, in Scotia.

Trebuie sa va spun de la inceput ca m-a cam innebunit cartea asta cu numarul absolut enorm de personaje, iar ca in primele capitole le incurcam de nu mai puteam. Mi-a luat ceva vreme pana sa ma dumiresc care e care, cu atat mai mult cu cat crima se petrece intr-o comunitate de pictori, si..bineinteles, toti nu fac mai nimic altceva decat sa picteze. Asa ca, macar initial, pentru mine, Farren, Waters, Ferguson, Graham si Strachan erau cam...aceeasi persoana :)). Pana sa fac legaturile dintre ei si pana sa consemnez alibiurile fiecaruia a mai durat ceva timp, si luand in considerare si faptul ca romanul in discutie are aproape 500 de pagini, voind sa ma concentrez si sa nu-l tratez superficial, mi-a luat cam vreo saptamana. Din pacate, am avut si alte treburi de rezolvat, intre timp. Dar nu-i nimic, ce conteaza acum e ca stiu cine a facut-o, stiu cine a comis-o, stiu circumstantele si sunt foarte multumita de asta.

Cateva amanunte care mi-au atras atentia si pe care doresc sa mi le explic:

In prima faza, am fost surprinsa sa descopar chiar intre primele pagini ale romanului o harta a tinutului in care are loc crima, lucru pe care l-am gasit teribil de folositor, mai ales cand Sayers a inceput sa ma bombardeze cu trasee feroviare si cu trenuri schimbate la tot felul de statii... e destul de clar ca nu-s asa priceputa in geografia Scotiei, o data pentru ca n-am fost niciodata pasionata de acest obiect, preferand intotdeauna istoria in locul lui, iar a doua oara pentru ca totusi nu e tara in care traiesc. Ca idee, am habar pe unde-s Edinburgh si Glasgow, dar cam atat.

In al doilea rand, ce am observat si mi s-a parut suspect a fost... tendinta clara a traducatorului de a interpreta accentul si expresiile scotiene ca fiind de factura ardeleneasca! :)) Bineinteles, mie mi se pare teribil de simpatic accentul ardelenilor si banatenilor, care sunt cu atat mai draguti cu cat vorbesc chiar mai lent si mai tipic [:D] si n-am nimic impotriva traducerii acesteia. Insa nu inteleg exact de unde s-a tras concluzia ca scotienii or avea accent ardelenesc, daca or vorbi romaneste :)).

Nu in ultimul rand, ce am apreciat teribil a fost felul in care am aflat clar cine a comis crima. Wimsey isi arata geniul in toata splendoarea, initiind un fel de reconstituire mai ceva ca-n CSI, menita sa convinga autoritatile de identitatea criminalului. Asta mi s-a parut cea mai buna parte din roman, fara indoiala...cu atat mai mult cu cat nu trebuie sa uitam perioada in care se desfasoara actiunea, undeva prin anii '40, cred, asa ca initiativa lui Wimsey e chiar admirabila, avand in vedere resursele limitate din acele vremuri.

In concluzie, va recomand acest roman cu aceeasi caldura cu care vi l-am recomandat si pe cel citit anterior, iar la o librarie online anume se gaseste la pretul de doar 23 lei. :>

Castigator concurs [Moartea unui expert, de P.D. James]

Din 59 de participanti, se pare ca cel care a avut numarul 40 a fost cel norocos. In consecinta, cartea Moartea unui expert, de P.D. James, merge la Glavan Alina!

Alina, te voi contacta astazi pe mail pentru a-ti cere datele, acestea fiindu-mi bineinteles necesare pentru transportul romanului prin Posta Romana.

Celorlalti participanti le multumesc mult pentru interes si saptamana viitoare va astept la urmatorul concurs, tot cu tragere la sorti, avand ca premiu o alta carte [inca nu m-am hotarat despre care e vorba, insa].

Weekend placut in continuare [ce-a mai ramas din el] tuturor!

Click pe poza :>.

Pacientul englez, Michael Ondaatje

Filmul cu numele acesta l-am vizionat acum multa vreme, dupa cum, probabil, a facut multa lume. Cartea a trebuit sa astepte mult si bine pana sa apara in sfarsit in librariile noastre, iar faptul ca am dat 30 de lei pe ea nu m-a facut neaparat sa regret ca am cumparat-o.

Parerea mea e ca e un roman neomodernist, scris in stilul autorilor de dupa cel de-al doilea razboi mondial, care insista un picut cam mult pe problemele interioare ale personajelor, in detrimentul miscarilor militare la care m-as fi asteptat. Stiam la ce ma inhamam cand am inceput-o, anume la doua povesti de dragoste impletite intr-un stil bizar, dar nu ma asteptam la faptul ca ponderea de 'romance' din aceasta carte avea sa fie intr-atat de mare incat sa ajunga sa ma deranjeze, ca un fir de par in ochi. E drept ca istorioarele celor implicati sunt povestite intr-o maniera simpatica, cu destule detalii in asa fel incat peisajul intreg e bine schitat in mintea cititorului...insa am simtit ca-i lipseste ceva. Ceva mai mult din razboi.

Din acest motiv, personajul meu preferat a fost indianul, Singh, care a participat mai mult la conflictul din cadrul celui de-al doilea razboi mondial decat ceilalti trei implicati, fiind angajat ca genist, in armata engleza. In plus, mi-au placut diferentele sociale dintre el si viitoarea sa prietena, Hana, canadianca ce ingrijeste in van un om ars pe care nu-l crede capabil de a fi fost spion [desi e adevarat]. Singh pare a fi, din punctul meu de vedere, probabil singurul mai spiritual din adunatura de oameni total atipici, care se adapostesc intr-o fosta manastire devenita spital, abandonat in urma bombardamentelor si care le e casa, pe cat poate fi numit casa un astfel de amplasament. Si da, nimeni nu-mi bate frazele incoerente! :))

Atmosfera e evocata frumos, iar faptul ca nu am mai avut rabdare sa citesc explicatiile de pe final, scrise de autor, ma tenteaza sa cred ca macar o bucatica din cele istorisite o fi adevar. In orice caz, zilele sunt povestite magnific, chiar daca, practic, in afara de evocarile arsului, nu se intampla mare lucru in casa aia din Florenta..dar macar sunt patru oameni care-si duc viata mai departe, in umbra unui mare razboi, care le-a marcat existenta asa cum nimic altceva n-ar fi putut-o face. Un italian, un indian, o canadianca si un presupus englez, toti traiesc in aceeasi casa si se bucura de o noua libertate, beau vin si povestesc, desi nu toate-s roz si frumoase... Caravaggio are maini diforme din cauza pedepsei aplicate de germani, Hana si-a pierdut tatal in razboi, iar acest fapt e si-acum invaluit de mister, dupa ani buni de la petrecerea evenimentului, Singh a ramas marcat de moartea unui lord care i-a luminat studiile cu privire la bombe, iar pacientul englez evoca unele momente pe atat de frumoase pe cat sunt altele de groaznice, din desert si de cum a ajuns sa fie ars, precum si despre o mare poveste de dragoste dintre el insusi si o oarecare Katherine.

Ce sa zic, Pacientul englez e o carte ce merita citita, dar nu garantez ca poate fi pe gustul oricui. Cred ca depinde foarte mult de preferintele fiecarui cititor. :)

-----------------------------------------

Cumpara acum de la Procarti.ro!

Anuvahood [2011], sau cum n-am inteles mai nimic dintr-o poveste ce putea fi interesanta.

Probabil ca nu a fost cea mai buna hotarare sa vedem filmul asta, desi actualmente nu regret ca l-am vizionat. In retrospect, cred ca ideea pe care s-a bazat a fost una buna, dar avand in vedere idiomele, stilul slang de a vorbi al tuturor personajelor [mai putin al unui spaniol venit printr-un schimb de elevi, pentru 3 luni in Anglia], precum si fazele pur si simplu gretoase care s-au perindat prin film... trebuie sa admit ca a fost o provocare sa rezist pana la capat.

 Initial, mai ales vazand ce fel de personaj principal poate promova scenariul, mi-am zis ca englezii trebuie sa se fi prostit rau, daca fac un film despre un adolescent care nu face nimic altceva decat sa compuna versuri de rahat pentru melodii pe care oricum nu le asculta nimeni, asta in timp ce profita de parintii lui, din punct de vedere financiar.

Mai avem o serie de prieteni ai susnumitului, care de care mai dorky sau ciudati si care, impreuna cu el, fac tot felul de prostii aparent ingenue, mai putin fumatul ierbii si bautul pe la diverse pseudopetreceri, care nu aveau cum sa fie distractive in adevaratul sens al cuvantului, deoarece erau constant incununate de doza riguroasa de voma. Acum v-ati dumirit cat de imperios necesara este aceasta pelicula pentru cultura cinematografica a fiecarui individ, da?

In afara de eroii fenomenal deja enumerati, apare un fel de bully care le face probleme peste probleme si care arata ca toti dracii la un loc. In primul rand, nu am mai vazut o persoana normala la cap care sa-si poarte pantalonii sub fund pentru ca populatia sa-i vizualizeze modelul chilotilor, in timp ce acesta e cu inimioare sau buze de femei desenate. De-a dreptul infricosator, nu? In al doilea rand, inteleg ca tipul era negru, I got no problem with that whatsoever, dar la finele fiecarei fraze rostite adauga "black", ca si cum s-ar fi adresat unei persoane de culoarea lui. Ce ma nelamureste pe mine e de ce folosea acest apelativ si pentru caucazieni si asiatici..tot 'black' le zicea si lor.

Ei, important e ca, pana la urma, totul se termina cu bine [bineinteles], desi v-am zis, filmul in discutie a fost o perindare infinita de momente dezgustatoare, la care s-a adaugat si o doza maxima de prostie, din partea personajelor.
Nu recomand. Nu e teribil de disturbator, dar nu se poate numi nici film.

Vand carti:)

Aici e lista completa. :) Si atat.

old age sucks but depending on others sucks even more.

I sometimes think of the times we spent together when I was a little girl, and then think of the fact that she and my grandfather did, after wall, raise me up until I was about at least seven. And then I think of the things I didn't know back then, like ...how she never in fact loved my grandfather, and how she depended on him on a strictly financial point of view, or how she used him for pretty much everything, nagging him and asking him for things or services. And all this time he held up to his promise, and he stood by her, like a pillar of trust. And for what?... So that, on the day he died, she just worried about what she was going to do without his help. She never thought of his feelings, she never considered him that way. She just cared about herself, just as she does now.

That's why I feel so used. She indeed has noone else to help her, now that she sees so badly and hears even worse, but what have I done to derserve this? Why am I supposed to quit my own life and only  be her carrier, only help her visit doctors. And all she knows is how to complain, I swear. If I had a dollar for all the times I heard her complain, I'd be a fucking millionaire. Too bad nobody's going to pay me for that.

I get so unnerved because of her, and I feel the complete urge of yelling at her, particularly because she can't hear one shit collapsing on the floor and making a mess of everything. I have never in my life met somebody who is eaten on the inside if they don't find out the latest news or the latest gossip. If I have something to tell her and ask her not to talk, but to walk, she stops in the middle of crossing the street and asks me what everything was about. I've never met a person such as she is, with a sense of reality so diminished that she somehow thinks she lives inside of a dream, not in a world where you could get killed not checking the stoplight.

The worst thing is that I feel so sorry for him. To think I yelled at him only a month before his death, because he was yelling at her! I will never be able to forgive myself for that, because now I know the measure of her stupidity, now I know how she uses everyone around her only to get things her way. She is the plague of my family, and she'll continue to be until the last day she sets foot on this earth. Which most probably will be after my demise.

What's strange about all this is I don't even feel remorseful about yelling at her. I cannot, not anymore.

Lecturi de vacanta

Am primit aceasta leapsa de la Mihaela si chiar ma bucur sa o fac, in conditiile in care sunt o persoana care adora listele. De multe ori, insa, nu reusesc sa ma tin de ele, ceea ce e regretabil, mai ales in ceea ce priveste cartile. Leapsa poate sa o preia oricine doreste - dupa cum probabil stiti, nu obisnuiesc sa nominalizez pe cineva, nu vreau sa se simta nimeni constrans de asa ceva. Si nici eu nu ma simt, pentru ca mie-mi plac lepsele :D.

Imi propun sa citesc urmatoarele carti, pana la 1 octombrie, asta ca sa mentin ideea inceperii scolii ca in facultate:

1. Penelopiada, Margaret Atwood

2. Urzeala tronurilor, George R.R. Martin

3. La sud de granita, la vest de soare, Haruki Murakami

4. Treziti-va, suntem liberi!, Alexandra Noica-Wilson

5. The Piano, Jane Campion

6. To the Lighthouse, Virginia Woolf

7. Dincoace de Paradis, F. Scott Fitzgerald

8. Postasul suna intotdeauna de doua ori, James M. Cain

9. Peplum, Amelie Nothomb

10. Provence A-Z, Peter Mayle [pe care o tot citesc de mai bine de juma' de an si tot n-am terminat-o, na, daca e dictionar!...]

11. Ghidul autostopistului galactic, Douglas Adams

Un fel de Fruit Ice Tea

Dupa frenzy-ul de asta-iarna, cand o data la cateva saptamani imi cumparam cate 4-5 ceaiuri, am ramas cu o serie de sortimente care nu prea se potrivesc cu temperaturile de afara. In consecinta, multe am incercat sa le transform in 'ice tea', dupa procedeul clasic care ar trebui sa poarte numele de "The Complete Idiot's Guide to Cooling Tea In The Refrigerator" :)). Din pacate, o serie din sortimentele achizitionate pur si simplu nu merg servite reci..nu-nteleg exact de ce, dar gustul lor nu-mi place de nicio culoare.

Unul dintre aceste ceaiuri e un Earl Grey pe care-l am de ceva timp si pe care obisnuiam sa il servesc dimineata, la micul dejun. Apropo de asta, daca ar fi dupa mine as bea cafea, ceai si suc de portocale, toate trei in curs de 10 minute, dar trebuie sa iau in considerare si opiniile vezicii mele urinare, in cazul in care se intampla sa simt o nevoie stringenta pana a ajunge la scoala/servici.

Care-i treaba cu Fruit Ice Tea, va intrebati, poate. Pai se intampla ca, impreuna M. si A., am descoperit un fel de cafenea in Iasi, care poarta numele de Vintage si care e absolut divina. Mi-am tot repetat sa nu o ridic in slavi pe parcursul acestui post, dar recomand sincer oricarui om sa mearga macar o data pe acolo, pentru ca atmosfera e realmente incomparabila cu cea a altor locatii. Muzica nu e la un volum insuportabil, e destul de racoare datorita copaceilor care marginesc terasa, scaunele si canapelele arata foarte frumos, iar servirea este aproape ireprosabila. Am spus aproape pentru ca s-a mai intamplat sa ni se mai intarzie comanda, dar locul e destul de aglomerat asa ca e de inteles, oarecum. :)

Ei, acolo am baut pentru prima oara Fruit Ice Tea, de doua feluri, de mere si respectiv de pepene galben. Cel de-al doilea a fost intr-atat de bun incat m-am hotarat sa fac si singura, acasa. Mai jos aveti cateva poze din procesul de 'fabricare'.

Am fost in piata si am cumparat trei pepeni micuti si copti, totalizand aproape 3 kg. O data ajunsa acasa, i-am spalat/curatat de seminte/taiat si i-am dat prin storcator. Aici am suferit prima dezamagire, pentru ca din 3kg de pepene galben au rezultat cam 1500 ml de suc...adica da, 1,5 litri. Cam nerentabil. Apoi, am incercat prin tot felul de moduri sa filtrez si sa refiltrez sucul obtinut, pentru ca nu sunt mare fana de pulpa de fructe - la mine lucrurile-s simple, ori bautura, ori mancare, niciodata ceva intre ele. L-am pus la frigider si, in timpul asta, am facut ceaiul, pe care l-am indulcit cu vreo 2 pastilute de zaharina.

Rezultatul a fost similar celui gustat de mine la Vintage, si probabil este si ceva mai rentabil, cu toata dezamagirea din procesul de stoarcere a pepenelui. La ei, un Fruit Ice tea dintr-asta costa 10 lei, un pahar de 250-300 ml, la mine probabil ca a iesit la vreo 2-3 lei maxim. Cu toate astea, nu cred ca as mai incerca sa-l fac din nou, deoarece e mult prea complicat sa spal storcatorul, care e alcatuit din milioane de piese. :|

Dar gustul a fost bun, sa stiti, si daca va plictisiti vreodata, va recomand sa-l incercati, sau, mai simplu, mergeti frumusel intr-un local unde se serveste asa ceva si stati fara nici un stres ca resturile de fructe dintre lamelele metalice ale storcatorului pot fermenta. [jumatate de ora m-am chinuit sa-l spal, ca sa fie perfect curat]

Lovely things we bought from Wien

Violoncelistul din Sarajevo, Steven Galloway

Aveam mari asteptari de la aceasta carte, trebuie sa marturisesc asta. Din pacate, nu am fost de parerea celor care l-au ridicat in slavi pe Galloway si care i-au dat numeroase premii literare. E doar un roman din tagma celor care-ti intra in cap acum, pentru ca peste doua saptamani sa nu mai tii minte exact despre ce erau. Ma cam deranjeaza cartile de acest gen, cu toate ca numarul de pagini este, intr-adevar, redus. Asta nu inseamna ca trebuie sa ma chinui sa citesc naratiune si descriere continua, ca nu am voie sa ma relaxez cu un dialog micut, acolo.

Inteleg ca portretul orasului [care altul decat Sarajevo, daca se cheama Violoncelistul din Sarajevo...?] era realmente dezolant, inteleg ca personajele trebuiau sa treaca prin tot felul de incercari oribile doar pentru a face rost de hrana si apa, mai inteleg ca toate razboaiele sunt bazate si initiate pe idei aparent bune dar evolueaza groaznic...insa n-am nevoie de cineva sa-mi spuna asta! Cred ca aproape fiecare dintre noi cunoaste masura in care un razboi poate sa afecteze vietile oamenilor, si  e mai mult sau mai putin sensibilizat de asta.

Din pacate, eu nu fac parte din persoanele care sa aprecieze cartile despre razboi. Am avut o mare pasiune pentru WWI si WWII [mai ales], pentru ca au fost doctrine politice implicate in declansarea si evolutia conflictului, in ambele cazuri. In plus, ce NU apreciez e ca, in calitate de scriitor, sa nu-mi povestesti mai nimic. Mi se pare lipsit de substanta atunci cand personajele, toate, nu fac nimic altceva decat sa mearga pe strada, sa se fereasca de bombe si, cum spuneam si mai sus, sa incerce sa faca rost de mancare sau de apa. Faptul ca, in tot acest timp, un violoncelist [care a existat in realitate] canta in fiecare zi, la ora 16:00, in centrul orasului...ma lasa total rece. Muzica, din pacate, nu poate fi reprodusa in literatura, asa cum, de multe ori, nici macar gusturile nu pot fi descrise.. Ce altceva mai poti spune decat ca da, e frumos sacrificiul lui, actul lui de a canta pentru cele 22 de victime ale unei bombe, timp de 22 zile? E admirabil, dar nu aud eu Adagio in G Minor, de Albinoni, ca sa fiu sensibilizata. In plus, ideea asta ar fi putut fi dezbatuta intr-un eseu de 5 pagini, nu intr-un roman de 200.

Nu stiu exact din ce motiv, dar cartea asta mi s-a parut, in primul rand, groaznic de plictisitoare. Tocmai cand se intampla cate ceva interesant, naratorul se intoarce la inca un alt personaj care se plimba pe strazi, evitand lunetisti si bombe. Incepe sa-mi para rau ca mi-am pierdut timpul cu ea... In al doilea rand, ma simteam ca intr-o telenovela proasta. Naratorul se agata de cate ceva de asa maniera incat imi trecea prin cap ideea ca omul asta vrea sa faca mai multe pagini. Atata tot.

Daca, insa, sunteti interesati de subiectul cartii [care, in sine, nu e rau, dar e povestit groaznic], va recomand sa cumparati romanul de la aceasta librarie online, unde, in aceasta perioada, se gaseste la reducere.

Pitsi, ce faci?

Eu si M. vorbeam, intr-o zi, despre o faza la care am asistat cat o asteptam intr-un bar. De fapt, nu prea se poate numi astfel, dat fiind faptul ca e vorba de Vintage Garden&Lounge din Iasi, si pentru cei care cunosc locul deja, se stie ca nu e ultima spelunca. Nu ma laud cu locurile prin care merg, dar n-o sa ma vedeti niciodata band un shot de votca la coltul strazii :)).

In orice caz, ca sa revin la subiectul pe care voiam sa-l abordez..cum spuneam, stateam linistita, asezata la masa, asteptand-o. Bineinteles, pentru ca umblu cu cel putin un roman la mine, mi-am scos frumusel cartea din geanta si am crezut ca aveam sa pot sa lecturez. Eroare totala, insa, deoarece in dreapta mea se gasea o alta masa la care stateau doua fete, care discutau intens si aprig despre cum iesisera in club. Nu pot sa spun decat ca ma durea fix unde nu intra niciodata lumina solara de iesirea lor in club, dar cand am auzit cum incepusera sa discute, am ramas absolut siderata. In primul rand, limbajul lasa de dorit in totalitate. Una dintre ele, cel putin, care la prima vedere parea sa fie plina de clasa [in alte cuvinte, not your ordinary pitzi], imbracata si machiata destul de decent, cand a deschis gura o data, scotand o serie de expresii licentioase si triviale de cartier...m-a lasat cu gura cascata. In al doilea rand, pana si subiectul de conversatie lasa de dorit. Cele doua fete cucuiete discutau despre felul de a se imbraca al oamenilor. Cum sa zic...din prima mi-am dat seama ca daca vorbeau asa aprins despre asta, ceva era suspect la ele. Apoi..mie nu imi plac discutiile de genul asta, in special asa cum alesesera ele sa trateze tema.

Problema celei dintai [cea mai classy] era ca fusese in club si ca un tip nu avusese bani ca sa-si cumpere nu stiu ce bautura scumpa, ca nu avusese cu ce sa se imbrace decat cu un tricou si o pereche normala de blugi..ca mai are o prietena care se imbraca numai cu haine care nu-s de firma.. si-asa mai departe. Atata superficialitate nu am mai intalnit. De regula, cand o persoana nu are bani ca sa isi cumpere obiecte vestimentare scumpe, cei din jurul ei nu comenteaza despre asta, macar din bun simt. In plus, ce-ar putea sa faca persoana respectiva? Sa faca bulevardul, ca sa faca rost de bani, ca sa-si cumpere HAINE? Sunt atatia oameni necajiti in tara asta, care de-abia isi duc traiul de pe o zi pe alta, iar doua fufe proaste se apuca sa judece o fata pentru ca nu are bani ca sa-si cumpere o rochie de firma? Mi s-a parut teribil de dezgustator, mi s-a parut ca si cum as fi fost invecinata cu doua exponente ale mizeriei umane de prima mana!

Ce drept ai tu, in situatia de om care o duce ceva mai bine, sa judeci pe altii pentru ca nu au mijloacele tale financiare? E doar vorba de inegalitatea sanselor. Poate te-ai nascut cu o bunastare anume, poate parintii au avut grija sa nu-ti lipseasca nimic, sau poate cine stie, poate nici macar nu esti bogat, si, de fapt, locuiesti intr-un cartier marginas, intr-o cutie de chibrituri, iar cu putinii bani pe care-i faci, iti cumperi haine fancy.

Voi ce parere aveti, exista din ce in ce mai multe jeguri umane de genul asta, nu? Pe vremea mea parca nu era chiar asa..adica existau colegi cu bani sau populari, dar nu am auzit ca cei saraci sa fi fost judecati. Poate in interiorul lor, ii priveau diferit...dar niciodata n-am auzit sa se comenteze pe saracia altcuiva. Urat, domle, urat.

Castiga Mascaricii, de V.S. Naipaul!

UPDATE: Am vrut sa aleg castigatorul astazi, dar nu-i gasesc nici adresa de e-mail, si nici contul de facebook cu care a dat like paginii. In consecinta, sunt fortata de imprejurari sa aleg 'the second best', in loc de cel mai bun.

Felicitari, deci, Zana Tonegaru! Te voi contacta chiar acum pentru a-ti cere datele la care pot expedia cartea.

-----------------------------------------------


Bun, de data asta doar eu organizez concursul si castigatorul nu va fi ales prin tragere la sorti. Ce vreau de la voi e sa-mi faceti o recomandare literara, nu chiar complexa, nici intr-atat de elaborata incat sa-mi vina lehamite sa o citesc. Un simplu comentariu cu ce v-a placut la un roman si de ce mi-l recomandati. Inainte de asta, va rog sa dati LIKE paginii de Facebook a blogului meu, aici: http://www.facebook.com/pages/Bibliophile/152959401412678.

Atentie, alegerea mea este subiectiva, in alte cuvinte imi rezerv dreptul de a alege castigatorul/castigatoarea, in conditiile in care voi fi cat pot de impresionata de capacitatile celor care se inscriu in concurs. Think of it this way: faceti un efort sa scrieti despre o carte, in doua fraze acolo, aveti sanse mai mari decat daca imi dati doar titlul si autorul.

Bineinteles, in comentariu trebuie sa apara un nume [chiar daca fictiv], insotit de o adresa de e-mail valida, la care sa-i pot cere castigatorului datele de contact.
Expedierea cartii se va face utilizand Posta Romana.

Perioada de inscriere si respectiv participare este incepand de astazi, 15 iulie, pana pe 15 august, deci nu puteti spune ca nu aveti destul timp.
Daca feedbackul e pozitiv si daca o sa am destule recomandari, luna viitoare intentionez sa fac inca doua concursuri de genul asta, avand ca premii Pacientul englez, de Michael Ondaatje si Furtuna de gheata, de Rick Moody.

Bacalaureat reloaded

Vorbeam ieri cu C. despre cum cei care trebuie sa sustina bacalaureatul in toamna doresc scoaterea camerelor de luat vederi, pentru a nu-i mai inhiba. Eu cred, in momentul asta, ca situatia educationala din Romania e de mai mare rasul. Ce s-a intamplat in judetele care nu au avut camere in clase, anume ca au un procent mult mai mare de promovabilitate cred ca vorbeste de la sine - hotia e in floare. Nu vreau sa afirm cumva ca profesorii n-au participat la asta, ca n-au trecut cu vederea atunci cand un elev se apuca vizibil de copiat, sau ca, unii dintre ei chiar l-au ajutat pentru asta.

Ce vreau sa spun, insa, e ca mi se pare incorect ca vreun elev sa afirme ca o camera de luat vederi il poate inhiba. Hai mai, ma lasi? Adica...e prea de tot!!! Noi am dat bacul in felul nostru si, din cate stiu eu, s-a mai copiat si pe la noi in generatie, dar probabil nu asa cum se face in ziua de astazi. Faptul ca, cunostintele elevilor au involuat teribil si ca pur si simplu nu mai sunt interesati de educatie nu e nici vina profesorilor, nici vina sistemului. E vina societatii, pentru ca promoveaza non-valori. Cand ati mai auzit de un copil de clasa a 7-a, sa zicem, care sa citeasca din proprie initiativa, din pasiune, si nu pentru ca ar fi impins de la spate fie de parinti, fie de profesori? Nu spun ca nu exista, pentru ca, saracii, trebuie sa faca si ei fata in vreun fel, ei trebuie sa fie exceptiile care confirma regula generala a stupizeniei actuale.

La proba de romana cu textul dramatic banuiesc ca nu trebuie sa mai mentionez ce s-a intamplat. Perlele oamenilor astia sunt absolut incredibile, sfideaza orice urma de logica sau de bun simt. In plus, un lucru nu pot eu sa inteleg. Daca toti elevii cunosc importanta unui set de examene care e bacalaureatul, de care depinde intreaga lor existenta ulterioara, de ce nu-si invata? Stiu ca sunt multi profi care afirma ca doar daca te apuci de la inceputul clasei a doispea de studiat ai sanse la o nota mare..well I beg to differ. Eu mi-am invatat, in mare, pentru lectiile facute in clasa si, sincera sa fiu, in ultimele 3-4 saptamani inainte de primele probe am uzat toate cartile si am stat pana pe la 3-4 dimineata, dupa care cand ma trezeam, la 9, o luam de la capat. Nu trebuie sa fii pasionat de actiunea de a invata, trebuie doar sa fii constient de ce vrei sa faci mai departe. Si, cata vreme admiterea la majoritatea facultatilor de stat se face luand in calcul si media de la bacalaureat...ce motiv ai putea avea sa nu inveti?

Voi ce credeti despre asta, s-au prostit elevii, sunt profesorii mai corupti ca inainte, sau i-au inhibat, intr-adevar, camerele alea?

Foto.

Inainte de internet [4]

N-am vrut sa abandonez aceasta categorie pentru prea multa vreme, dar imi aduc aminte atat de greeeu lucruri intamplate in copilarie! Nici nu va puteti imagina ce reale eforturi fac, ca sa pot sa rascolesc vreo idee...

Din pacate, istorioara de astazi nu mi-o amintesc personal, ci o stiu din povestirile celor dragi. Bunicul meu a fost sofer la RATP [din Iasi, adica] si desi asta nu parea un loc de munca extraordinar, pentru el sunt convinsa ca a fost mai mult decat satisfacator, mai ales ca a fost intotdeauna un conducator auto extrem de atent, cu atat mai mult cu cat se gandea in mod constant la sanatatea celor pe care-i transporta. In felul lui, bunicul meu, cel care a dat mana cu Gheorghe Gheorghiu-Dej [I am no commy, da' pentru el a fost o onoare], a fost, pentru mine, un erou. Pe plan mic, bineinteles, in cadrul familiei noastre. Si totusi, intotdeauna l-am admirat, si tocmai din aceasta cauza am suferit destul de mult atunci cand l-am pierdut.

Ca sa trec, insa, la o faza comica si ca sa nu ma apuc sa snifai de zor, am sa va povestesc cum eu, la varsta de doi ani, am ajuns sa jignesc si sa lovesc un coleg de-al lui. Se facea ca era intr-un sfarsit de saptamana cand se dadeau salariile, asa ca bunicul a decis sa ma ia cu el si sa ma si prezinte gastii de soferi, asta daca tot trebuia sa mearga la sediul central al autobuzelor. Eu, desigur, care la vremea aia aveam un entuziasm neobosit, si care incercam incontinuu sa-mi folosesc energia excesiva [dar nu reuseam, asa ca-i stresam pe cei din jurul meu cu intrebari], am fost complet de acord cu aceasta idee. Pe langa exclamatiile de genul "vai, ce copil frumos" pe care le-am primit cu o mandrie tacuta, a fost un alt sofer care, bineinteles, zburlindu-mi parul [chestie care ma scotea din sarite - pentru ce mangai o fetita pe cap si-i strici freza!?], m-a intrebat daca-mi place de bunicul meu, care e mai tigan, asa, de felul lui. [Nota informativa - nimeni din familia mea nu face parte din vreun fel de minoritate, dar o parte din noi suntem mai bruneti, motiv pentru care dam nastere la comentarii total neadevarate. In plus, nu vad ce ar fi asa de mare chestie chiar sa fi fost tigani.] Eu, la acea vreme, percepeam notiunea de 'a fi tigan' ca ceva nu chiar pozitiv, nu stiu exact din ce motiv, asa ca am raspuns, prompt ca "TU esti tigan, nu bunicul meu!", si cand i-am ars un sut in picior domnului respectiv, a inceput sa sara-n sus de durere! :)))))) Apoi, bunicul a incercat sa ma convinga ca, de fapt, era ca un fel de alint intre ei doi, si ca erau prieteni, timp in care eu tipam de zor, ca NU sunt prieteni, ca EL e tigan si ca TREBUIE sa mergem acasa, pentru ca m-am enervat. :))

Foto.

Interzicerea copiilor sub 6 ani in unele restaurante - discriminatorie sau nu?

In urma cu cateva momente am citit acest articol. Se pare ca proprietarii unui restaurant american au decis ca prezenta copiilor sub sase ani in unitatea respectiva nu mai este necesara, dat fiind faptul ca, de multe ori, odraslele unora dintre clienti pot deveni zgomotoase, iar plansetele lor nu pot fi calmate cu una, cu doua.

Uitandu-ma la comentarii, am constatat ca decizia s-ar putea sa fie una corecta...avand in vedere ca nu toti parintii sunt intr-atat de grijulii incat sa rezolve problemele copilului in afara institutiei respective. Si, vorba unui comentator, in momentul in care vii de la servici, dupa o lunga zi stresanta, te astepti la o cina linistita si draguta, nu una plina de urletele isterice ale unui copilas. Stiu ca e o masura discriminatorie si stiu ca e urat din partea lor sa decida asa ceva...dar daca vrei sa iesi in oras impreuna cu progenitura, despre care stii din proprie experienta ca nu e cuminte, cred ca cea mai buna idee e sa o lasi acasa, sub supravegherea unei rude, spre exemplu. In plus, nu inteleg de unde vine necesitatea asta de a lua copilul in oras. Inteleg sa-l iei sa 'faca cunostinta' cu unele persoane, sa mergi cu el in vizita si-asa mai departe, sa il plimbi prin parc ca sa se bucure si el de natura...dar intr-un restaurant? Seriously? Who ever thought of that? Mai ales cand are mai putin de 2 ani si nici nu vorbeste ca lumea, daramite sa-l poti face sa inteleaga cate ceva, mi se pare un pic cam absurd.

Persoanele de la mesele alaturate nu sunt obligate sa suporte plansetele copilului cuiva. Din punctul lor de vedere, daca poluarea fonica e mai rea decat acasa sau undeva aglomerat, nici macar mancarea nu mai are gustul bun. Asa ca, desi nu e o masura prea prietenoasa fata de cei care au copii mici, cred ca e o decizie de bun simt, la adresa celorlalti din jurul lor.

Voi ce parere aveti despre asta?

Foto.

Leapsa cu romane

Am gasit asta pe blogul Tomatei, si cum sunt destul de obsedata de carti, am zis ca nu trebuie sa rezist tentatiei, ba chiar trebuie sa o savurez! Chit ca e doar despre carti citite... Regulile mai jos:

Pentru această leapșă, înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii. 

A - Agentia de detective nr. 1, Alexander McCall Smith
B - Bora Bora, Alberto Vasquez-Figueroa
C - Casa de la Riverton, Kate Morton
D - Despre scris, Stephen King
E - Eseu despre orbire, Jose Saramago
F - Ferma animalelor, George Orwell
G - [the] Glass Castle, Jeannette Walls
H - Hannibal, Thomas Harris
I - Iarna vrajbei noastre, John Steinbeck
J - Jurnalul randunicii, Amelie Nothomb
K - [the] Kalahari Typing School for Men, Alexander McCall Smith
L - Lectii de franceza, Peter Mayle
M - Mingieri straine, Ian McEwan
N - Nopti fara luna, John Steinbeck
O - O mie noua sute optzeci si patru, George Orwell
P - Pe plaja Chesil, Ian McEwan
Q - 
R - Rime despre viata si moarte, Amos Oz
S - Someone Named Eva, Joan M. Wolf
T - The Curious Case of Benjamin Button, F.Scott Fitzgerald
U - Padurea norvegiana, Haruki Murakami
V - Viata de caine, Peter Mayle
W - Because of Winn-Dixie, Kate DiCamillo
X - Exclusa, Luigi Pirandello
Y - A Good Year, Peter Mayle
Z - Trei camarazi, Erich Maria Remarque

O moarte suspecta, Dorothy Sayers

Hell, am terminat romanul asta chiar dupa licenta, dar nu stiu exact din ce motiv anume nu m-am indurat sa scriu despre el pana acum. Mi-a lasat o impresie foarte placuta. Doamna asta nu degeaba e considerata un fel de model pentru Agatha Christie, pentru ca scrie MULT mai bine si e chiar si comica, ceea ce nu prea intalnim la Christie. Sa nu va dezarmeze cele 400 si ceva de pagini pe care le contine romanul, deoarece se citeste foarte usor.

Ceea ce am apreciat nespus a fost faptul ca O moarte suspecta a continut o gramada de referinte literare, in special la Shakespeare, lucru care bineinteles ca m-a incantat pana peste cap, in conditiile in care sunt o fana declarata a marelui dramaturg, inca de cand eram prin clasa a sasea. In plus, nu m-a obosit cu prea multe descrieri. Totul e povestit intr-un ritm alert si vioi, in asa fel incat cititorul nu apuca sa se plictiseasca. Pe langa asta, investigatorul principal, Lord Peter Wimsey, e un fel de combinatie nastrusnica intre Poirot si Sherlock Holmes, in sensul ca are originea britanica a celui din urma dar unele elemente simpatice din primul. De asemenea, snobismul arhicunoscut al lui Holmes e complet absent, ceea ce a fost pe gustul meu, mai ales ca tocmai din acest motiv n-am fost capabila sa citesc decat vreo 2 romane de Arthur Conan Doyle [din seria cu Holmes, adica]. Ma stresa la culme cu pipa lui si atitudinea agasanta vizavi de Watson, care-l servea cu privire la orice, asta ca sa nu pomenesc de preferintele lui vag opiacee.

In orice caz, clisee exista si in cazul romanului in discutie. In consecinta, o sa remarcati prezenta unui personaj ajutator [cum e Cap'n Hastings in cazul lui Poirot si, bineinteles, Watson in cazul lui Holmes], in persoana lui Charlie Parker, detectiv la Scotland Yard. Pana si cladirea asta cu sens detectivistic incepe sa ma cam bata la cap, in sensul ca e prea uzitata de scriitorii perioadei interbelice, cel putin dupa parerea mea. O fi ea cel mai mare organism in materie de investigat crime in Londra, da' totusi...

Alt amanunt simpatic mi s-a parut preferinta CLARA a autoarei fata de eroinele din roman. Pana la urma, Sayers era si ea, la randul ei, femeie, si desi are mare grija sa ironizeze obiceiurile proaste ale tagmei sale, in special obisnuinta groaznica de a barfi, ii scoate pana si acesteia un punct bun - astfel, avem o batranica ce ajuta considerabil la rezolvarea cazului. Cred ca nu mai are sens sa consemnez cat de mult mi-a placut dumneaei. :)

Ca sa zic, totusi, macar cate putin cu privire la subiectul romanului, am sa spun doar ca mi-a atras atentia de-abia pe la pagina 50, cand, dupa o ditamai introducere despre sorgintea lordului Peter Wimsey si despre circumstantele in care a ajuns acesta sa ajute politia cu privire la unele cazuri, se intampla sa citesc ceva interesant... In cadrul unei cine obisnuite dintre Wimsey si Parker, cei doi reusesc sa convinga un medic sa li se alature la masa si, dintr-una in alta, discutia ajunge la un caz interesant de care se ocupase our physician. Era vorba de o batrana de +80 ani, bolnava de cancer [nu se specifica exact localizarea acestui proces, motiv pentru care am avut tendinta sa cred ca existau putine cunostinte la acea vreme in domeniul oncologiei], care fusese supusa la doua operatii dar boala continua sa evolueze. Desigur, doamna in discutie avea o oarecare avere, pe care trebuia sa o mosteneasca o anume nepoata, asistenta medicala, si care, la acea vreme, tocmai se retrasese din slujba pe care o avea la un spital pentru a-si putea ingriji matusa. Medicului de care ziceam i se pare suspect decesul subit al batranei, in conditiile in care aceasta prezenta o stare morala si de sanatate foarte bune, iar speranta de viata ii crescuse considerabil. Procesul patologic nu disparuse, dar se pare ca se ajunsese la o incetinire a evolutiei lui. Ei si de aici, let me tell you, I was hooked. N-am mai patit asta de foarte multa vreme in ceea ce priveste o carte politista, poate tocmai de la momentul in care am citit, in clasa a cincea, prima carte a Agathei Christie pentru mine, Crima in Mesopotamia. Scriitoarea sus-numita are prostul obicei de a substitui identitati, in sensul ca presupune ca oamenii deghizati sau bine machiati pot da impresia ca nu sunt ei insisi. Ma tem ca, la vremea la care scria Christie, era aproape imposibil sa te deghizezi asa de bine incat sa pari ca esti altcineva. Ma cam deranjeaza inadvertentele de genul asta..dar cand eram in clasa a cincea am gasit romanul ala absolut fascinant, eu care de-abia iesisem din faza Jules Verne si Alexandre Dumas.

Ei si-aici am incalecat pe-o sa si v-am spus, buy it and read it, if you're a thriller/policier/mystery kind of a reader.
----------------------------------------------------

Cumpara de la LibrarulTau.ro.

Megamind [2010]

Aveam nevoie de un filmulet usurel si comic, intr-o zi de weekend care ar fi putut fi, desigur, mult mai racoroasa. N-am avut mari asteptari de la Megamind, trebuie sa recunosc, iar asta pentru ca Will Ferell a jucat si-ntr-o serie de pelicule care m-au cam dezamagit, ca sa nu mai spun ca, acum vreo trei ani, la fiecare doua-trei luni tot aparea cate un film ce-l avea in distributie. M-a cam suprasaturat, pana la urma. In orice caz, nu-mi pare rau ca am vazut filmul asta, pentru ca, de altfel ca mai orice alta animatie, a fost destul de simpatic.

Ce n-am inteles, insa, a fost alegerea ciudata a desenatorului de a o inzestra pe eroina ce-i va castiga dragostea lui Megamind cu un posterior absolut ENORM. Si cand zic enorm, believe me, la asta ma refer. Totul era in regula pana la talie, cand, dintr-o data, ceva exploda la organismul ei. Ma mir cum reusea sa-si mentina echilibrul pe picioare, oare chiar nu o trageau in jos ...gluteii? :))

Orisicat, subiectul e destul de simplu, si mi-a amintit cam mult de un alt film cu un raufacator drept personaj principal, care a aparut tot anul acesta, Despicable me, si care mi-a placut, insa, mult mai mult. Daca zic ca tema e asemanatoare, inseamna ca oricat de evilminded ar fi Megamind, pana la urma tot ajunge pe drumul cel bun si se transforma intr-un fel de erou al orasului. OK, deci clisee exista cu siguranta... dar pentru un sfarsit de saptamana somnoros si canicular, filmul asta e mai mult decat in regula.

Viena

Retrospectiv, cred ca pot afirma ca e unul dintre cele mai frumoase orase care exista in Europa. Bineinteles, la experienta mea 'vasta' cu Rouen, Paris,Strasbourg, Budapesta, Viterbo, Bologna, Florenta si Roma, nu prea pot sa afirm ca in acelasi fel le-ar parea si altora. Cine stie ce minunatii citadine mai exista pe continentul nostru..?

In orice caz, sunt cateva lucruri pe care as vrea sa le trec in revista si de care sunt absolut mandra. In primul rand, vienezii vorbesc aproape toti limba engleza, lucru care vine in ajutorul tuturor turistilor. Pana si tipii care vand kebap sau ziare pe strada au cunostinta de cateva fraze, stiu sa te directioneze inspre o statie de metrou sau, daca le arati chiar si harta alaturi de strada pe care vrei sa ajungi, iti fac o schema cu ce mijloace de transport poti lua pana acolo. Din acest punct de vedere, nu am ce sa le reprosez. Sunt relativ convinsa ca faptul ca-s prietenosi nu vine neaparat dintr-un sentiment comun innascut, dar chestia asta aduna puncte pe lista argumentelor PRO Viena. Absolut toti cu care am avut sansa sa discut ne-au intrebat din ce tara suntem si nu au strambat din nas cand au auzit de Romania.
Alt lucru pe care as dori sa-l consemnez e ca nu au caini sau pisici vagabonzi/vagaboande. Pe nicaieri, da!? Nu mi-a venit a crede sa constat asta... in Roma era plin de pisici, dar macar ele sunt absolut inofensive, nu musca sau zgarie decat daca le bati la cap, spre deosebire de haitele de caini care se formeaza indubitabil la noi in tara, probabil dintr-o semi-salbaticie care rezulta din faptul ca nu au stapani care sa-i controleze.

Pe langa cele zise mai sus, totul era extrem de curat. Singura mizerie pe care am vazut-o in trei zile in care am batut orasul ala cu piciorul de credeam ca paralizez a fost o sticla de plastic de Cola aruncata pe jos, la metrou. In rest, mucuri de tigara NU, au scrumiere peste tot, la fiecare colt de strada, in parcuri sunt automate cu pungute gratuite destinate adunarii dejectiilor animalelor de companie, toata lumea arunca ambalajele la cosurile de gunoi... in concluzie, sunt civilizati in adevaratul sens al cuvantului, din acest punct de vedere.
In plus, nu am observat oameni nervosi, nelinistiti sau care sa se certe pe strada. In centru, un spirit boem anima atmosfera generala - cafenele peste cafenele, oameni care-si citesc presa de dimineata fie pe o banca fie in compania unei bauturi calde, iar peste tot pare a fi prezenta o relaxare tacuta. Am observat pana si doi oameni de afaceri care discutau ceva mai intens pe o tema anume [din nefericire, nu cunosc limba germana, iar multe dintre detaliile cladirilor erau trecute doar in aceasta limba] dar la o cafea, destul de linistit.

Plus de asta, ceea ce am remarcat, fara indoiala, au fost cladirile absolut gigante, de cate 40 de etaje, la care ma tot uitam si nu mai vedeam cerul de ele! Imi cer scuze pentru limbajul agramat pe care-l folosesc, dar atunci cand imi exprim admiratia mai uit din regulile de baza ale limbii romane :)). Aproape fiecare bloc avea cate o placuta, langa intrare, cu anul construirii si anul in care a fost renovat acesta, precum si semnificatia istorica, daca exista una - din nou, din nefericire, n-am putut intelege prea multe, data fiind nestiinta mea completa in limba germana.

Cateva poze gasiti la acest link: http://s1234.photobucket.com/albums/ff406/dried_daffodil/Vienna%202011/?start=all , unde voi mai adauga cateva fotografii saptamana viitoare. Din pacate, momentan o duc foarte prost cu timpul, astfel incat n-am cum sa mai comentez pe acest subiect.

Concurs [tragere la sorti]: Castiga cartea Elmira Mahmudi, de Dora Alina Romanescu!

UniversulCartii.ro in colaborare cu blogul Bibliophile.ro organizeaza un concurs cu tragere la sorti in urma caruia cineva poate castiga romanul Elmira Mahmudi, de Dora Alina Romanescu. Regulile sunt la fel de simple ca si in cazul concursului pe care l-am propus acum cateva zile. In acest sens, site-ul random.org va fi folosit pentru extragerea castigatorului, iar cei care se inscriu la aceasta competitie sunt rugati sa dea like paginii de Facebook a blogului Bibliophile inainte de a posta un comentariu la acest articol, care sa contina numele si o adresa de e-mail valida.
Concursul se desfasoara intre 10 si 30 iulie, urmand ca cel caruia ii voi expedia cartea sa fie anuntat pe blog [atat pe pagina principala cat si in cadrul acestei postari] in cursul zilei de 31 iulie.

Descrierea de pe site-ul Universul Cartii a romanului suna cam asa:

In paginile ei, autoarea reinvie, cu mijloace literare si, pe alocuri, chiar cu procedee jurnalistice, intamplarea tragica, impresionanta, a elevei de liceu Elmira, de etnie tatara, al carei nume in araba inseamna"Printesa", din orasul Mangalia. In plina adolescenta, cand viata este traita cu fervoare si incandescenta, iar visele sunt pure si nemarginite, urista, absurdul lovesc necrutator. Elmira, cea care uluieste pe toata lumea cu inteligenta sclipitoare si frumusetea ei ingereasca, este lovita de o boala cruda, leucemia. In orasul provincial de pe malul marii, in care oamenii se cunosc intre ei, o asemenea drama devine nefericirea tuturor. Negibe, mama Elmirei, intruchipare a devotamentului, a darzeniei de piatra si a unei suferinti ancestrale inabusite, specifice tataroaicelor din Dobrogea, face tot ce este omeneste posibil, am putea spune, aproape imposibilul, pentru a-si salva copila. Mama si fiica, rabdatoare, intelepte, profund calauzite de credinta in Dumnezeu (Alah), care Ie intareste si Ie da putere, pornesc o lupta teribila, de o pilduitoare exemplaritate, impotriva bolii. Ele sunt ajutate de colegii si profesorii Elmirei, de medici din Mangalia si din Bucuresti, de rudele Nermin si Gemur, stabilite in Statele Unite ale Americii, de specialistii unei clinici universitare din oraselul Ann Arbor din Michigan, in frunte cu doctorul Yanik, unde are loc transplantul de maduva. Acestora Ii se alatura presa, televiziunea, numeroase fundatii americane, dar si o multime de oameni, celebritati ori anonimi, care se infratesc, se contopesc intr-o mare vie de suflete ce se roaga pentru a-i da tinerei din Romania putere din puterea lor sa reziste suferintei si sa se vindece. Este un prilej excelent pentru autoare de a ne crea cai de acces in diverse medii - al scolii, al spitalelor romanesti lipsite de mijloace materiale si de specialisti intelegatori, al functionarilor de stat insensibili, nepasatori, lipsiti de suflet, al imbogatitilor de carton ai tranzitiei noastre confuze, avari, care n-ar ajuta pe nimeni cu un leu, un motiv de a ne purta, ca intr-un vis incredibil, prin ambianta lumii americane, plina de stralucire, lume a tuturor sanselor, adevarata Tara a Fagaduintei. In acelasi timp cu radiografierea acestor medii, Alina Dora Romanescu contureaza, cu mana sigura si ochi atent, si portretele sufletesti si morale ale personajelor care Ie populeaza si care joaca un rol important in desfasurarea epica a"reconstituirii" sale.
In intregul ei, cartea despre Elmira Mahmudi se configureaza drept un strigat cutremurator impotriva mortii nedrepte la varsta adolescentei, drept un elogiu adus vietii, adus daruirii de a o salva in orice conditii."Viata - se spune in paginile ei, simplu, fara patetism filozofard - este unica, si orice om trebuie sa lupte, din rasputeri, pentru pastrarea acesteia, s-o iubeasca, s-o pretuiasca, sa traiasca din plin fiecare clipa." In acelasi timp, acest roman se doreste a mai fi si o venerare a solidaritatii umane, a increderii in semenii nostrii, in mana carora, deseori, in situatii limita, ne lasam destinul:"A doua zi, sute de studenti, de la Universitarea din Michigan, au venit in camera Elmirei, si-au dat mana si s-au rugat pentru ea. Lumanarile au fost aprinse, iar cand se terminau, altele Ie luau locul. Peste noapte alte zeci de oameni, din toate cele cincizeci de state, au sosit cu avionul, cu masinile, cu trenul, sa se roage pentru Elmira. Toata lumea spera intr-o minune. (. . .) Zi si noapte, timp de aproape doua saptamani (. . .) in fata camerei au ars necontenit lumanari si in permanenta au fost oameni care se tineau de mana si se rugau pentru Elmira."Tanara din Romania devine un simbol al luptei impotriva suferintei cauzate de boli devastatoare. Tragedia ei capata conotatii general umane si ne indeamna pe noi toti sa acordam vietii o sansa, chiar daca aceasta nu este incununata intotdeauna de izbanda.
Finalul cartii, unul tulburator si imprevizibil, probeaza calitatile certe de prozator al Dorei Alina Romanescu. Secventele lui se deruleaza cinematografic si sunt de mare efect datorita impletirii realului cu fantasticul. Elmira dialogheaza, in cer, cu ingerul ei pazitor, resemnata, vorbareata, curioasa, vesela, cum a fast ea intotdeauna, despre ceea ce vede jos, pe pamant, pe malul oceanului. Peste tot peisajul, in plina zi luminoasa de primavara, se porneste a ninsoare extraordinara, care-i face pe oameni sa ramana uluiti in fata unei asemenea minuni, ce vrea sa sugereze puritatea sufletului Elmirei si intelegerea superioara, de catre ea, a trecerii dincolo de hotarele lumii concrete.
Totodata romanul este si a fereastra deschisa spre universul scolii, al vietii de Iiceu, al relatiilor dintre elevi si profesori, scriitoarea demonstrand a buna cunoastere a psihologiei acestui mediu, a trairilor infinitezimale din sufletele ardente ale adolescentilor.
Un personaj impetuos si esential al volumului de fata este si marea. Tinerii simt a atractie speciala pentru ea. In clipele decisive ale existentei lor se duc pe malul marii sa viseze si sa i se confezeze. lar aceasta uriasa entitate magica nu intarzie sa-i asculte si sa Ie dea semne tainice, ca niste prevestiri miraculoase."Eram - ii povesteste Elmira colegei sale Camelia - atat de invaluita in aerul visului, incat tipatul unui pescarus mi-a sfasiat sufletul. Ceea ce a urmat m-a speriat de-a binelea. Un val puternic a lovit stabilopozii. Apa a inceput sa bolboroseasca pret de cateva secunde, sa se roteasca parca invartita de o morisca, apoi din nou s-a instalat linistea profunda care stapanea toata natura. M-am infiorat. Am ridicat ochii spre cer si I-am intrebat pe Alah daca acest fenomen a fost un semn sau pur si simplu un capriciu al naturii. ( .. .) M-a trezit din visare strigatul jelit al unui pescarus care a cazut in locul unde a clocotit marea."
Si nu in ultimul rand, un alt personaj distinct, plin de plasticiate si poezie, este orasul Mangalia, localitate aflata sub semnul marii si al luminii sudului,"binecuvantata de Dumnezeu, unde briza mangaie chipurile, soarele incalzeste inimile, marea alina durerile, pescarusii striga iubirea, iar vantul o ia si o inoculeaza oamenilor." Nu intamplator romanii, turcii, tatarii, lipovenii si rromii care traiesc aici, au impus o coloratura omeneasca dintre cele mai originale si mai expresive, mai eterogene si mai cosmopolite, model de convietuire si de buna intelegere. Familiile de tatari, care sunt in centrul atentiei scriitoarei, sunt unele de oameni emancipati, adaptati la conditiile citadine ale vietii modeme, dar care isi respecta, cu sfintenie, traditiile, religia, legile nescrise ale neamului lor, ce i-au facut sa-si pastreze, prin vremi, identitatea si demnitatea si sa reziste sa nu se disperseze printre straini.
Elmira Mahmudi, o lacrima pentru eternitate este un roman placut si emotionant, traversat de o unda masiva de lirism si culoare, pentru toate varstele.


Linkul la care se pot verifica inscrierile este acesta, de pe Google Docs.

Infidelity

Acum cateva luni, urmarind blogul Mihaelei, am descoperit un serial nou, pe care am decis sa-l vizionez. Se cheama Brothers & Sisters, si multumita Andreei, am descoperit si o posibilitate sa-l urmaresc pe net, online. Nu prea stau bine cu spatiul pe laptop in acest moment, am foarte multe poze extraordinar de mari pe care tot aman de ceva vreme sa le trec pe dvd-uri... In orice caz, imi place serialul de care ziceam pentru ca prezinta niste situatii interesante, care chiar s-ar putea intampla in realitate. E mai mult tip drama, din cate mi-am dat seama, desi contine si o oarecare doza de momente comice.

Actiunea debuteaza cu moartea unui pater familias, care a avut intotdeauna grija sa-si intretina cei cinci copii si nevasta [ce, in timpul mariajului lor, nu a avut nici servici - e de inteles, intr-un fel, totusi cinci odrasle e cam mult si a le ingriji poate ocupa intregul timp al unui om]. William Walker face scurt un infart si cam decedeaza, iar in urma mortii sale se citeste testamentul lui, conform caruia sunt distribuite si functii in cadrul companiei ale carei baze le-a pus in tinerete {Ojai Foods]. Am ajuns la episodul 15 din primul sezon, deocamdata, si ideea e ca batranul a avut intotdeauna o viata dubla, in sensul ca a tinut o amanta timp de mai mult de 15 ani [aceeasi amanta], a intretinut-o si i-a construit o casa, ba chiar a mai facut si altceva pe deasupra, ceva ce, din nefericire, nu va pot dezvalui, pentru ca ar fi un mare spoiler.

In orice caz, chestia asta m-a pus serios pe ganduri. Bineinteles, la noi in Romania o situatie de acest gen aproape ca nu s-ar putea intalni, cel putin la clasa de jos si cea de mijloc. Barbatii nu au finantele necesare ca sa intretina "o cealalta femeie".  Dar, daca le-ar avea, ar face-o? Sunt convinsa ca sunt multi exponenti ai sexului masculin care ar alege aceasta varianta, cu riscul de a fi descoperiti si priviti complet altfel de copii sau de fosta nevasta. Ce-i determina pe oameni sa se incalceasca in propriile minciuni, ce-i face sa nu poata respecta adevarul si sa se arate incapabili de a fi fideli? Ce din materialul din care sunt formati, ii duce la actiuni de genul asta, care, pana la urma, inseamna incalcarea clara a unui contract? Eu percep orice relatie sau mariaj ca fiind o intelegere contractuala, cu drepturi si obligatii de ambele parti, cu momente mai bune sau mai rele, in care mai trebuie sa si cedezi sau sa-ti impui opinia, depinzand de situatie... atunci cat de greu poate fi sa rezisti unei tentatii? Si, mai ales, cat de greu e sa marturisesti dupa prima greseala, care poate fi la fel de bine si ultima?

Cu toata eticheta noastra, cu toate principiile noastre, sunt convinsa ca multe femei ar fi dispuse sa-si ierte barbatul daca ar fi inselate, dar doar o data. Bineinteles, e o drama groaznica, si stiu din proprie experienta cum e sa fii inselat [acum multa vreme, in alta dimensiune], asa ca lucrurile dintre cei doi, in cuplu, se schimba oricum dupa acest eveniment nefast. In orice caz, atunci cand te leaga mai multe de o persoana, cum ar fi ..copii, amintiri, obligatii de orice natura, casa cumparata impreuna, pana la urma si obisnuinta de a o vedea in fiecare zi.. de ce sa te desparti pentru altcineva? De ce sa alegi sa-ti reincepi viata sentimentala de la o varsta de, sa zicem, 50 de ani? Ma uit la cuplurile astea absurde alcatuite dintr-un octogenar si o domnisoara bine construita de 20...ce au persoanele alea de discutat? Cate lucruri in comun exista, in afara de Viagra si cateva orgasme false? In plus, cand el vrea sa mearga la ora 9 la culcare, ea vrea sa iasa in club, sau in pre-club, in vreun bar trendy si apoi sa danseze pana nu mai poate...ca na, e tanara si are energie de pierdut!

Oare exista, intr-adevar, o criza a varstei a doua, de-si pierd masculii mintile si decid sa nu imbatraneasca?

Concurs [tragere la sorti]: Castiga cartea Moartea unui expert, de P.D. James!

LibrarulTau.ro in colaborare cu blogul Bibliophile.ro organizeaza un concurs simplu, care se desfasoara in perioada 07-23 iulie. Puteti castiga romanul Moartea unui expert, de P.D. James, a carui descriere de pe site suna cam asa:

Un roman politist in buna traditie englezeasca, plin de autenticitate si inteligenta, solicitand si stimuland cititorul, captivat de logica si corectitudinea deductiilor intr-un larg evantai de posibilitati. O relatare tensionata, din care nu lipseste suspansul, cel ucis fiind chiar un expert in medicina legala. Un adevarat deliciu pentru iubitorii genului, dar nu numai pentru ei.

Ce trebuie sa faceti: Trebuie sa dati like la pagina de Facebook a blogului Bibliophile sau, in cazul in care ati facut-o deja, va puteti considera pe drumul cel bun. In continuare, lasati frumusel un comentariu la acest post cu numele vostru si o adresa de e-mail valida, la care sa va pot contacta dupa incheierea competitiei. Castigatorul va fi ales cu ajutorul site-ului random.org, pentru a nu da nastere la tot felul de discutii, cum s-a mai intamplat in trecut, desi am avut grija sa public rezultatul la timp. De asemenea, cand doriti sa verificati rezultatul extragerii, va sfatuiesc sa accesati prima pagina a blogului, nu cea care contine acest post, desi voi publica rezultatul in ambele locuri. Pe data de 24 iulie va fi anuntat castigatorul, pana la miezul noptii.

Atentie, persoanele care nu dau like la pagina de Facebook a blogului dar comenteaza la acest post nu sunt inscrise in concurs.
Inscrierea in concurs precum si numarul fiecarui participant poate fi verificata la acest link de pe docs.google.com.

UPDATE - CASTIGATOR

Din 59 de participanti, se pare ca cel care a avut numarul 40 a fost cel norocos. In consecinta, cartea Moartea unui expert, de P.D. James, merge la Glavan Alina!

Alina, te voi contacta astazi pe mail pentru a-ti cere datele, acestea fiindu-mi bineinteles necesare pentru transportul romanului prin Posta Romana. 

Celorlalti participanti le multumesc mult pentru interes si saptamana viitoare va astept la urmatorul concurs, tot cu tragere la sorti, avand ca premiu o alta carte [inca nu m-am hotarat despre care e vorba, insa].

Weekend placut in continuare [ce-a mai ramas din el] tuturor!