Intalnire in Samarra, John O'Hara

Boy, was I an idiot to have bought this book. Sa nu faceti niciodata ca mine, sa cititi doar descrierea fara a cauta recenzii pe alte bloguri. Mi s-a parut interesanta datorita perioadei in care se desfasoara actiunea, respectiv anii '30. Mi s-a parut interesanta si pentru ca personajul principal trebuia sa aiba un fel de dilema, asa ca m-am asteptat la un roman psihologic. Ce-am gasit a fost o carte mai mult decat dubioasa, care m-a pus pe ganduri: oare chiar nu sunt eu facuta pentru literatura moderna? Ce sens are sa citesc atatea pagini despre cum un tip devine alcoolic si se cearta cu nevasta-sa, pentru ca aceasta ii refuza placerile sexuale? Ce rost are sa ma cufund si eu in depresia lui, care, sincera sa fiu, nici macar nu-mi dau seama din ce deriva: n-are el o casa, n-are el o sotie frumoasa si inteligenta, n-are o slujba buna care-l satisface? Ba are toate astea, si mai mult, familia si prietenii il iubesc si il sustin. Pana cand da, intr-o zi, la o petrecere, ii arunca paharul cu bautura in fata sefului sau, si-atunci lucrurile se schimba dintr-o data. Asta mi-a placut, mai ales ca stiu ca, la vremea aia, societatea era extrem de restrictiva si conservatoare, si, daca se intampla cumva ceva neobisnuit, atunci toata lumea avea de comentat vreo luna, doua. Dar tipul asta ce face? In loc sa stea si el linistit si sa-i ceara scuze sefului cu orice ocazie, sau macar sa se calmeze si sa se opreasca din baut, ...el nu, continua cu petrecerile tampite, ba mai mult aparent isi inseala si nevasta de fata cu toata lumea.

Iar finalul e cel la care m-am asteptat, deci nici o surpriza nici din punctul asta de vedere. Cum dracu a putut sa-l recomande Hemingway pe O'Hara nu pot sa-nteleg. Si asta m-a indus in eroare, bineinteles, pentru ca eu il ador pe Hemingway, desi uneori nici eu nu inteleg de ce, avand in vedere ca pana si el scrie relativ plictisitor.

Nu v-as recomanda cartea asta, sincer. De regula citesc cam un roman pe saptamana, cam asta-i norma mea. Insa prostioara asta mi-a luat 3 saptamani!!! Trei saptamani in care as fi putut sa ma concentrez pe o carte mult mai buna, cum ar fi Gradina uitata de Kate Morton, pe care am inceput-o recent... nu pot sa cred cata rabdare de fier am putut avea. N-am mai patit de multa vreme sa parcurg mai putin de zece pagini pe zi, dar iata ca mi s-a intamplat, tot ce-a trebuit sa fac a fost sa astept Intalnire in Samarra, de John O'Hara.

Casa Regala si Romania actuala

Vorbeam zilele trecute cu R. si M. despre un interviu al Margaretei si al lui Radu de Romania. N-am fost niciodata un fan declarat al monarhiei romane, care nici macar nu e de sorginte romana, dar n-am fost nici un dusman al ideii existentei casei regale.

De asemenea, ca sa dezvalui un amanunt cu siguranta neplacut pentru multi, sunt destul de democrata in convingerile mele, astfel incat oricat ar fi ei de.... ***, Basescu si Boc pana la urma mi se par mai putin rai decat altii, din alte partide politice. Stiu ca perceptia actuala e ca partidul democrat liberal a adus tara noastra-n cacat, dar cred ca ar trebui sa luam in calcul o serie de multe alte considerente, inainte de a elabora asa o teorie. In primul rand, Romania, spre deosebire de Spania, Portugalia sau Grecia, nu a declarat nici un fel de faliment. Stiu ca multa lume si-a pierdut locul de munca, iar acest lucru e unul chiar dramatic, cu atat mai mult cu cat el se petrece in cazul oamenilor de peste 50 de ani, ale caror perspective de a-si gasi un job, prost sau bine platit, sunt destul de limitate, daca nu chiar inexistente. Stiu ca profesorilor li s-a taiat din salariu de multiple ori, si pana si noi am simtit asta, dat fiind ca tatal meu e in invatamant. De asemenea, stiu ca multi romani lucreaza pe bani putini sau foarte putini, ca-si duc zilele extrem de greu si ca se gandesc cu groaza la ziua de maine, cand au in minte factura de la electricitate, gaz, sau intretinere. In alte cuvinte da, we are in deep shit, si totusi nu ne-am inecat deocamdata. Sunt convinsa ca la urmatoarele alegeri lumea n-o sa mai aleaga partidul democrat liberal, si nu tin cu dintii de el, ca doar n-oi fi atasata sentimental de crezul lui, dar pe cine am putea alege mai bun? Pe Crin Antonescu? Pe Ponta? Pe...Becali? :)) Din pacate avem numai retardati pe scena politica [nefacand neaparat aluzie la primii doi] romaneasca, asa ca paleta noastra de alegeri e extraordinar de redusa.

Dar cand il aud pe seful statului zicand o aberatie de genul ca "Regele Mihai a parasit benevol tara" in '44, pai sincer, imi vine sa-mi dau o palma peste frunte si sa declar ca sunt orice altceva decat romanca. In cazul in care nu stia, Basescu ar fi trebuit sa se informeze ca Mihai a fost, bineinteles, constrans de catre comunisti sa paraseasca teritoriul tarii noastre  -altfel ce s-ar fi putut intampla? Ar fi suferit un mic accident pseudo-sinucigas, pus la cale de 'marile minti proletariene marxiste si engeliste ale burgheziei comuniste romane, in formare'. Si da, a fugit cu multe tablouri sau alte lucruri de valoare, dar cum altfel ar fi putut sa se intretina? E putin cam nasol sa decazi din tronul pe care pana ieri l-ai ocupat, si sa fii nevoit sa furi ca sa poti sa-ti asiguri un trai, oriunde ai fi plecat. In plus, dupa caderea regimului in '89, Regele Mihai a incercat de multe ori sa revina in tara, dar a fost fie refuzat, fie amenintat.

Inca o data, nu-s fan casa de Hohenzollern, n-am fost niciodata si chiar si acum nu sunt de acord cu retrocedarea fizica a Pelesului [cand o despagubire monetara ar fi fost mai potrivita]...insa trebuie sa remarc faptul ca puterea politica, din trecut dar si din prezent, nu il agreeaza pe Mihai. Si, pana la urma, de ce? Omul n-a zis niciodata ca ar vrea sa redevina rege, n-a instigat la vreo revolutie a veteranilor de razboi, ca sa ne trezim cu schelete in strada, care sa-l sustina. Asa ca, totusi, care-o fi problema lor?

I miss my mommy.

Stiu ca suna de-a dreptul ciudat, stiu ca nu e momentul sa am o criza de genul asta, dar chiar mi-e dor de mama mea. Mai ales cand sunt in tura de dupa-amiaza, vorbim teribil de putin. Cand ea vine de la serviciu, chiar atunci plec eu, asa ca nu avem timp mai deloc sa stam la cioace ca pe vremuri, cand ne si certam, bineinteles, doar suntem doua nebune amandoua, si nu mi-e frica sa recunosc asta.

Aseara, cand am vrut sa merg in camera lor si sa ma uit la televizor cu ei amandoi, mama deja adormise si nu mai avea sens sa fac vreun zgomot si sa o trezesc... Ma intreb uneori, cum se poate sa ajung atat de tarziu sa o iubesc atat de mult? Pe masura ce inaintez in varsta constat ca devin din ce in ce mai sentimentala, ca tin din ce in ce mai mult la oameni si ca mi-ar veni groaznic de greu sa ma despart de ei. Nici nu vreau sa ma gandesc la momentul in care va trebui sa realizez ca-mi voi pierde parintii, intr-o zi. Poate asta mi se intampla pentru ca sunt singurul lor copil, poate de asta-mi vine asa de greu sa fac constatarea asta, poate...

Ei vor fi intotdeauna in inima mea.

De ce e Transformers 3 cel mai prost film EVER. [in my opinion]

Acum cateva luni, cand am fost cu C. la cinema, am vazut un trailer la Transformers 3, inainte de filmul propriu-zis. Ni s-a parut interesant amandorura, si eu cum am avut dintotdeauna un soft spot pentru roboti, androizi si alti dintr-astia, aproape ca ma entuziasmasem, cum mergeam noi inspre cinema Victoria [Iasi]. Am zis ca n-o sa incep numai cu detaliile care m-au dat gata, desi sunt o gramaaaada, am zis ca o sa va povestesc un pic si despre pelicula, dar uite ca nu ma pot abtine. Mi se pare complet tampit sa va fac un rezmat la un film pe care am ajuns sa-l urasc in draci.

Unu. Shia LaBeouf [or whatever that punk's name is] joaca extraordinar de oribilistic. Chiar ieri ma cruceam ca citisem undeva pe alt blog o recenzie pozitiva la filmul asta, si nu parea sa sublinieze deloc faptul ca baiatul asta, saracul, cred ca are maxim 5 expresii faciale, pe care le foloseste si el, cum poate, in functie de situatii. Nu zic ca o face dinadins, si, daca nu ma inseala memoria, chiar el a jucat in Disturbia, un filmulet relativ bun, care nu m-a deranjat prea tare, dar asta mai mult datorita personajului interpretat de David Morse [criminalul ala de peste drum]. Alta problema pe care o am cu Shia asta e ca am senzatia ca face parte din categoria lui Leonardo di Caprio - they do grow up, but do they really? N-as putea sa-l iau in serios nici pe ala, tot din cauza fetei, desi trebuie sa recunosc, ala o duce mai bine cu repertoriul de expresii faciale.

Doi. Care e faza cu blonda aia cu ochi albastri si buze pana sub barbie? :)) Inteleg ca trebuiau sa o inlocuiasca pe Megan, but seriously, with a supermodel? Normal ca fata joaca pe cat de bine au invatat-o la scoala de modele, si totusi parca uneori, mai putin prost decat LaBeouf. Tot ce are ea de facut in film [in mintea mea mi-o imaginez primind instructajul de dinaintea filmarilor, alaturi de scenariu, kind of like pornstars do, you say aa, you say oo, you say eee] e sa-l pupe pe baiat, sa se certe cu el, sa se uite languros [dar doar un pic] la Patrick Dempsey [yes McDreamy is present, but he isn't dreamy at all], si bineinteles, in ultima treime a filmului, sa urle pana nu mai poate. Nu-i asa ca e un personaj de-a dreptu' complex?

Trei. Lungimea filmului. Trebuie sa va inarmati cu o rabdare de fier, pentru ca dureaza...tam ta raaaam. 2 ore jumatate. Inteleg sa tina asa mult cand chiar se intampla chestii interesante, dar mi se pare groaznic sa tragi de timp in primele doua treimi din pelicula, inclusiv cu momente statice gen "uita-te in ochii mei, eu ma uit in ochii tai, asa-i c-ai inteles subintelesul?", pentru ca mai toata actiunea propriu-zisa, cu lupta dintre Autobots si Decepticons sa se deruleze in ultima bucata. In afara de asta, daca m-au agasat peste masura relatiile interumane prezentate in film tocmai pentru ca erau extrem de improbabile si plictisitoare, ganditi-va ca pana si bataile dintre roboti m-au facut sa casc. M-a enervat incapacitatea celor care au facut filmul de a pune accent pe Septimus Prime si pe Optimus Prime, pe confruntarea dintre ei de la final [care a durat maxim 2 minute], si pe personajele Decepticonilor. Spre exemplu, eu nu am retinut din toata tagma aia masinala de raufacatori decat pe Megatron si Shockwave, ceea ce e regretabil dupa 2h30 in care m-am chinuit sa vizionez asa ceva. Nu cer sa mi se dea un background la fiecare personaj in parte, dar macar sa i se pomeneasca numele, dom'le.
In afara de asta, ce m-a mai deranjat e felul absolut neverosimil prin care reusesc personajele sa supravietuiasca- sar de pe bloc, nu-i nimic, ii prind robotii; le cade blocu-n cap, nu-i nimic, ei se bagasera deja intr-o grota; explodeaza cate si mai cate prin jurul lor...ei nu patesc nimic niciodata, pentru ca ei, dragii mei, sunt EROII. :))

Last but not least, I'd like to state I'm not an average girl. Imi plac chestiile tehnice, nu trebuie neaparat sa le si inteleg, dat fiind ca tot ma fascineaza. Mi-au placut Close Encounters of The Third Kind, Tommyknockers, Poltergeist, Star Trek-urile [mai putin ala din anii 70], Stargate-urile, X Files, la vremea aia pana si Twin Peaks, Terminatorii, Predatorii, Alienii si na ca am ramas fara exemple, dar doar momentan. In alte cuvinte, imi plac SF-urile, cata vreme-s interesante si nu ma plictisesc. Cand am plecat la Transformers 3 mizam si pe o poveste captivanta, nu numai pe gura mea cascata, uitandu-ma la robotii aia. Din pacate, desi incepe intr-adevar promitator [cu povestea cu partea intunecata a lunii, cu prima expeditie umana pe luna si-asa mai departe], continua groaznic de prost, iar asta pentru ca tot ce are loc in filmul asta in 2 ore jumate putea fi comasat intr-o ora [asta ca sa fiu darnica]. Don't waste your time.

Mai jos aveti trailerul care ne-a indus in eroare.

Concurs (tragere la sorti) - Castiga Furtuna de gheata, de Rick Moody.

Update: Astazi am ales castigatorul si e Simona Stefanuca, concurenta cu numarul 5. Felicitari! Mai jos aveti print screen-ul care atesta acest lucru:

---------------


Perioada de participare: 12-26 septembrie 2011.
Ce trebuie sa faceti: Intrati in contul vostru de facebook si dati like paginii  blogului Bibliophile.ro, aici. Nu dati like postarii, ci paginii, deoarece, in caz contrar, nu sunteti inscrisi in concurs. Am de gand sa verific chiar fiecare like in parte. Dupa aceea, intrati frumos aici si lasati un comentariu cu numele de pe FB cu care ati dat like si cu o adresa de e-mail la care sa va pot contacta in eventualitatea in care veti castiga.
Cum se alege castigatorul: cu ajutorul site-ului random.org.
Expedierea se va face prin Posta Romana, la cateva zile de la anuntarea rezultatului, in cadrul acestui post precum si al unui articol nou.

Descrierea romanului via Universulcartii.ro:

In America anilor `70, revolutia sexuala loveste in plin, scandalul Watergate inflameaza spiritele, vinovatiile Razboiului din Vietnam isi desfasoara scenariul post-traumatic. Doua familii vecine traiesc o adevarata agonie a normalitatii, fie si ca pojghita, in weekendul de Ziua Recunostintei. Cativa adolescenti experimenteaza tot ce se poate experimenta: sex, droguri, alcool, sinucidere, electrocutare, in timp ce parintii lor iau parte la o"petrecere-cu-chei"– o noapte orgiastica, de revolta surda impotriva ordinii mostenite, care degenereaza in tragedie. Tabuurile sar in aer, iar ceea ce lasa in urma e deziluzie, durere, haos. Ben Hood are o aventura grotesca, intamplatoare, cu Janey Williams, vecina de cartier. Elena, sotia lui, citeste carti de psihologie practica si traieste un interludiu sexual ratat cu Jim Williams. Wendy Hood, in varsta de paisprezece ani, experimenteaza lesbianismul, pierderea virginitatii si taisul lamei. Paul Hood, pasionat de benzi desenate, e un"junkie", un ,"terminat" cu cosmaruri homofobe, care se salveaza din pura intamplare."Furtuna de gheata" aminteste de romanele lui Updike, dar se deosebeste de ele prin atmosfera: o tristete energica, dospind de sexualitate refulata. Insa lui Rick Moody nu-i lipseste umorul, dupa cum romanului sau nu-i lipseste catharsisul.

Anger Management

 This blog is turning into some sort of a journal formed by my complaints and I'm even starting to neglect the whole point of it, about the books and the movies I read/see. And I usually do see quite a couple of movies a week, maybe read a novel a week, so I suppose I'd better get to work and tell you all about them, instead of bickering about the shitty and vaguely fucked up life I'm having.

So what happened this week, you might ask. Well, I got into a fight with someone I actually care about, I got to the conclusion I'm getting better and better every day at driving people away from me, and then the great resolution of the week happened, which consisted of me getting shot down, getting hit in the head, because of the whole classification of the universities. By now I think pretty much everyone who's been watching TV in Romania must have heard about it. Guess I'm not having my PhD in the next 4 to 5 years or so. As if that weren't enough, I later on realized I didn't care too much about someone I used to be friends with, not enough that I assist her during a nasty period of her life. That makes me either a hypocrite either an egocentric bastard, and yet I can't help it, I can't care about absolutely everyone in my life. There are limits and I'm only beginning to set them, so if you want to be friends with me, you'll have to learn that people with jobs don't have enough spare time to go out every night, people that are in steady relationships don't have time to neglect them, because you know, they might actually be the only things keeping them alive.. and, also, when you have a rather crappy job, that really implies talking to idiots all day long, you just don't get to be too tolerant with the people that surround you. You expect that the brains that are lacking from the skulls of the ones talking to you at your job might actually be present in the heads of the ones you hang out with. When this doesn't happen, you light up like a gasoline torch or something, and you set boundaries. If there's one thing I've learned to hate because of my stupid job, well that's...stupidity.

Another thing I've found out about myself is that I'm not a people-pleaser. I don't find any source of enjoyment into making silly conversation and I especially do not appreciate gossiping, which is pretty much what everyone that enters our pharmacy does. Why in God's name would I care if your daughter-in-law is a pain in the butt? Why would I give a rat's ass about what you're cooking at your anniversary? People who are lonely make conversation and I understand that, but people that actually have other individuals by their side should consider shutting their pie-holes when they go to a store to buy something. You want me to be interested in what you have to say? Tell me about your pet, not about yourself. I don't have a degree in Psychology and at the rate that this is going for me, I'll probably shoot myself in the head before I get one. Listening to somebody else's crap is darn boring. However, when that crap concerns an animal, it is no crap any more.
Does anyone else have issues concerning anger management? How do you deal with it, if you're having it?

Photo Source.

Vara lui 2011, in retrospect.

I hate my job. S-au cam dus visele mele de a lucra intr-un laborator, de a studia doar viata la nivel de microscop... si-mi pare rau ca, pe masura ce trece timpul, am sa-mi dau seama ca o sa uit multe chestii pe care le-am invatat in timpul facultatii si care m-au pasionat intr-adevar. E realmente regretabil sa te multumesti cu the second best, dar daca nimic altceva nu ti se ofera... you have to. Tin minte ca am citit la un moment dat, pe un blog, despre cum cineva a vazut pe fereastra, de Pasti, o doamna care a venit de la serviciu si s-a apucat sa gateasca, atat pentru familia ei, cat si pentru invitatii care aveau sa soseasca. De-abia pe la miezul noptii s-au terminat pregatirile, iar a doua zi, cand vizita mult asteptata s-a petrecut, n-a durat decat o ora sau doua, pentru ca eforturile femeii respective sa ramana relativ nerasplatite. Why do we settle for second bests? Pentru ca, din pacate, o data cu ratiunea vine si responsabilitatea, si un sentiment derivat din maturitate, care ne face sa ne dam seama ca facturile n-or sa se plateasca singure niciodata sau ca mancarea copiilor n-o sa apara magic in farfurii. Basically, ceea ce fac acum nu ma face fericita, si, din pacate, stiu ca probabil n-o sa ma faca niciodata. E o diferenta de gandire maxima intre mine si persoanele care, mai mult sau mai putin, ma obliga sa stau la acest loc de munca.

Incepe sa-mi para rau ca gandesc asa, dar...mi-as dori sa pot intoarce timpul inapoi, macar pentru o secunda, si sa nu ma fi inscris la facultatea pe care am absolvit-o. Nu zic, mi-a placut sa invat, chiar dupa cel de-al doilea an de studiu aproape ca a devenit mecanica activitatea asta... insa, din nefericire, nu ma poate plati nimeni pentru ce pot invata. I want a higher purpose, vreau sa nu ma cantonez intr-o existenta plictisitoare, care sa mi se para impovaratoare tocmai pentru ca nu ajung sa fac ce vreau eu. Dar ce vreau? Women are so fucking complicated, I tell ya.

Concluzia e ca nu mi-a servit la nimic sa am note mari, sa iau licenta cu o nota buna, sa trec prin focul probelor cu fruntea sus pentru ca nu mi-a fost rusine de nestiinta mea [dat fiind ca invatasem destul de mult]. La ce-o sa ma ajute notele alea, cand nu pot face ce-mi doresc? La nimic. Nu vreau sa dau in patetic si sa ma plang ca viata mea e de cacat, ca nu e, atata lucru pot sa recunosc macar. Dar...something is missing. Nu vreau sa ma deprim din nou, sa intru-ntr-o gaura neagra din care de-abia sa reusesc sa ma scot cateva luni mai tarziu, sa simt ca imi vine greu sa port o conversatie simpla cu orice necunoscut, sa vreau sa ies din pielea mea si sa ma substituiesc existentei altcuiva, sa... plec undeva unde sa nu ma prinda responsabilitatile de zi cu zi. N-ar fi frumos? Sa nu fiu nevoita sa dau explicatii peste explicatii, sa nu ma rog sa mi se inteleaga cerintele..?

Daca momentele de fericire ar reusi sa le compenseze pe cele de suferinta, totul ar fi mult mai bine. As putea sa ma gandesc ca am vazut Viena anul asta, ca am petrecut doua zile magnifice in Sibiu, cu tot cu drumul ala infernal pana acolo...ca, poate, am sa mai vad ceva interesant anul asta. In schimb, tot ce fac e sa imi notez in cap esecurile. Orice as face, nimic nu pare a fi destul de bun, nu pentru mine. Mi-as dori sa fiu ceva mai clara si consecventa cu mine insami, insa nu se poate. Nu pot.

Am vrut sa scriu postarea asta intr-o nota optimista, dar vad ca nu-mi pot reveni. As face orice ca sa pot da timpul inapoi, in acest moment si in cursul zilelor astea ma urasc intr-atat de mult ca am putut face prostia de a da la o facultate care nu-mi ofera nimic... I so wish time travelling were possible.

Astept cu nerabdare sa se termine tot, astept ca urmatorii 40 si ceva de ani sa treaca miraculos, sa ajung naibii la pensie si sa mor o data. And I do mean it, believe me.

Dead Reckoning, Charlaine Harris

Daca tot sunt blocata-n pat si daca de-abia reusesc sa ma tarasc pana in bucatarie ca sa-mi fac cate un ceai fierbinte o data pe ora, am zis ca n-am altceva mai bun de facut decat sa citesc. Ceea ce am reusit, desi, la un anumit punct, incepuse sa ma plictiseasca pana si asta. Sa fii bolnav e de-a dreptul ennuyant, I tell ya.

Dead Reckoning cred ca vine cel de-al unsprezecelea roman al lui Harris pe care-l citesc, asta daca nu luam in calcul si colectia de short stories A Touch of Dead. Pana acum, pot sa spun ca volumele mi-a placut mult mai mult decat serialul, desi, de ce sa nu recunosc, am si eu placerea mea bolnava sa-i tot vad pe Sookie si Eric cum se tatoneaza.
Daca n-ati vazut nici un episod din True Blood, daca n-ati citit nici un roman sau mai mult, daca nici nu stiti despre ce e vorba in cele doua, va recomand sa va opriti aici, pentru ca n-are nici un sens sa va povestesc eu cam ce parere am despre cartea cu numarul 11 din seria Vampirii Sudului.

Dead Reckoning e ... nu prea stiu cum sa-i zic. I-as da un 3 din 5 daca as avea cum, ceea ce am sa fac pe GoodReads, macar. Nu zic, e plina de evenimente relativ interesante, si bineinteles ca Sookie intra in alte probleme care o aduc in apropierea mortii, dar...ceva mi-a lipsit. Si acel ceva cred ca e sexul dintre ea si Eric, ca daca tot s-au 'casatorit' dupa legea vampirilor, apai frate, oleaca de actiune n-ar strica. Hai ca o data o fac ei, asa ca sa nu ma dezamageasca naratoarea, dar domle, pe bune ca era mai interesanta seria asta cand nu erau impreuna. Acum... nici macar atmosfera aia homy din cel de-al zecelea roman nu mai e prezenta.
Sookie locuieste cu varul si stra-stra-unchiul ei, Claude si respectiv Dermot, care amandoi sunt zani. Da, domle, zani. Nu inteleg exact din ce cauza, dar partea asta cu zanii si zanele nu prea mi-a mers la suflet niciodata. Inteleg sa existe vampiri, varcolaci, teriantropi, tot felul de alte puteri...but seriously, faeries? In plus, mi s-a parut ca autoarea n-a fost capabila sa schiteze portretele zanilor ca lumea, ca sa pot sa-mi imaginez si eu exact cum arata si, mai ales, in ce categorie de caractere se pot integra. Adica-s fie buni, fie rai, fie apucati, fie au ambitii mari, fie n-au...nu stiu, o parte din ei intotdeauna au fost descrisi ca fiind confuzi. Asta ca sa nu mai zic de faptul ca un zan a prins-o in mrejele lui pe Adele Stackhouse, bunica lui Sookie, in timp ce atarna rufe [de-a dreptul mirific, nu?, trebuie sa fi aratat teribil de sexi], si ca toti descendentii ei sunt produsul unei luuungi serii de adultere.

Long story short, totul se termina oarecum cu bine dar teribil de confuz, pentru ca, asa cum aflam in cursul romanului, Eric ii este promis reginei din Oklahoma, asa ca ramane de vazut in cea de-a doispea carte daca alege sa se mute acolo si sa se casatoreasca cu ea, sau sa ramana cu Sookie, care, mai rau, nici macar nu doreste sa devina vampir.

Incep sa cred ca seria asta ar fi trebuit sa ia sfarsit cand cei doi s-au reunit, intr-un final, si dupa ce Eric si-a recapatat memoria. Acum toate personajele din Bon Temps au familii, copii, sunt asezati la casa lor, numai Sookie asta nu poate sa se hotarasca daca-l poate accepta pe Northman asa cum e, uneori crud si sangeros, dar totusi iubitor [fata de ea].

E scrisa binisor, iar eu, dat fiind ca a trebuit sa raspund invitatiei de "Welcome to the Dark Side", racind si vegetand in pat, chiar m-am distrat cu ea. Insa, daca as fi luat-o cu mine intr-o calatorie sau daca as fi avut alte perspective mai interesante, cred ca as fi abandonat-o in geanta si as fi terminat-o peste vreo luna, dupa ce as fi citit alte trei romane, intre timp.
Cititi-o daca sunteti curiosi ce se mai poate intampla, sa n-o cititi pentru scenele incendiare care alta data animau cartile lui Harris [ca nu-s prezente aici], si... a tip: read it if you're a Bill fan, you might get your hopes high.

Si astfel m-am apucat sa recitesc Dead To The World, ca sa-mi amintesc de fazele alea interesante care se petrec cand Eric isi pierde memoria, si ca sa pot face si o paralela intre carte si seria actuala difuzata la TV. Anyways, just so you know, I am not a vampire freak, imi plac dar in limitele normale, si apoi nici nu m-am apucat sa citesc toate cartile cu vampiri, desi as fi putut. Cred ca am depasit varsta, macar un pic. Astea-mi plac pentru ca au si partea lor de mister si crime, precum si urmariri. Deci suspans contin din plin.

Planet of The Apes & Rise of The Planet of The Apes (2001&2011)

Am sa incep prin a marturisi ca nu am vazut variantele din anii '70, probabil pentru ca I caught a glimpse of the figure of an ape din vremurile alea si credeti-ma, nu e un lucru frumos de vazut. Adica...inteleg ca trucaje nu existau, ca machiajul era mult mai inapoiat, ca poate nu existau proteze din latex care sa se poata aplica pe figura omului de asa maniera incat sa para o fiinta de alta natura. Deci inteleg toate astea. Dar, daaar, primatele alea trebuiau sa fie diferite, adica sa se cunoasca diferenta dintre un urangutan si o gorila [care, let's face it, nu sunt mai deloc asemanatori], si a crea acelasi tip de masca pentru toate speciile de maimute mi se pare aberant.

Mi-a parut bine ca am vizionat cele doua variante noi ale povestii, cu atat mai mult cu cat le-am vazut pe ambele in aceeasi zi. Am avut sansa, cu ocazia asta, sa compar unele detalii, sa fac diferenta dintre jocul actoricesc al lui Wahlberg, spre exemplu, si al baiatului asta care innebuneste mintile fetelor din ziua de azi, James Franco. Ce pot sa zic e ca niciunul nu m-a impresionat peste masura. Mai mult, pelicula din 2001 nu m-a incantat cine stie ce, nici macar prezenta sau felul in care a jucat Helena Bonham Carter, dat fiind ca bunaciunea ailalta blonda nu zice mare lucru pe parcursul intregului film. Finalul a fost interesant, intr-adevar, probabil mai singura bucata care mi-a placut de-adevaratelea.

Ei, situatia s-a schimbat la Rise of The Planet of The Apes, in primul rand pentru ca, pe langa faptul ca s-a insistat mult pe poveste, s-a pus chiar si mai mare accent pe personaje, aici bineinteles referindu-ma la Cesar, the first smart-born ape. Pot sa zic ca, am fost intr-atat de impresionata de felul in care au fost realizate trucajele si de modul cum s-a mimat emotia de pe figura lui incat mi-au dat lacrimile de cateva ori. In al doilea rand, nu sunt multe cazurile in care imi doresc sa ma revolt impotriva propriei specii, dar pelicula in discutie a reusit sa ma convinga ca nu suntem decat niste cotropitori idioti, care n-au pic de consideratie pentru mediul inconjurator sau animale, si care nu-si urmaresc decat interesele viciate. Desigur, eram relativ convinsa de asta si inainte de a vedea filmul, ca doar n-oi face parte din tagma aia de persoane care vad ceva la televizor si gata, o fi adevarat.

Asa ca da, eu mi-am dorit ca maimutele sa castige, mi-am dorit din tot sufletul sa ni se demonstreze ca sunt si altii superiori noua, ca putem deveni din stapanii lumii cei cuceriti, cei slabi si cei care n-au cum sa se apere. Pana la urma, daca stam si ne gandim un pic, ajungem la concluzia ca o cheie a victoriei in marele razboaie e superioritatea numerica, iar daca maimutele ar avea si inteligenta de partea lor, chiar cred ca ne-ar putea invinge.

Recomand al doilea film cu mana pe inima. Mi-a placut chiar foarte mult, luand in considerare ca, pana la urma, e o productie in voga.