Evanghelia dupa Satana, Patrick Graham

Fiind intr-o oarecare masura atrasa de cartile din categoria thriller,politiste, ochii mi-au cazut pe o scurta prezentare a romanului “Evanghelia dupa Satana”, scrisa de Patrick Graham. Cum ochii vad si inima cere am ajuns cu cartea in mana si am inceput sa o frunzaresc in speranta de a ma pierde intr-un univers intunecat, presarat cu elemente biblice.

Cartea incepe promitator. In anul 1348, in manastirea-fortareata Bolzano, maica stareta Isolda de Trente, apeleaza la o solutie drastica pentru a se apara de un ucigas fara chip. Isi creeaza propriul mormant, zidindu-se de vie, pentru a pastra un secret. Referintele satanice apar aici sub tutela cifrei treisprezece: tresprezece nopti, treisprezece crime ritualice, treisprezece calugarite crucificate.
Dupa relatarea acestor evenimente actiunea romanului se muta in 2006 in Hattiesburg unde disparitia a patru tinere este investigata de Rachel, asistenta serifului local. In momentul in care si aceasta dispare in conditii misterioase, cazul ajunge in mainile agentei FBI, Marie Parks. Aici cartea devine usor trasa de par. Pe langa calitatile profesionale, ea fiind specialista in criminali in serie care isi schimba des locul, agenta aduce ca bonus in fisa de post, puteri paranormale. Trecand peste acest minus, romanul isi reia tenta politista in momentul in care Marie descopera trupurile mutilate ale lui Rachel si a celor patru chelenrite crucificate intr-o cripta.

Intriga cartii continua cu elemente din categoria Dan Brown: Vaticani,ordin secret al Pustnicelor, un paritne iezuit, specializat in exorcizare. Iar cireasa de pe tort este dat de titlul cartii, o evanghelie pierduta in urma cu secole: Evanghelia dupa Satana.
Din punct de vedere compozitional, cartea este scrisa destul de ordanat si usor plictisor. Apartinand , in esenta, sferei detective, autorul nu pare a se complica cu artifcii literare. Descrierile sale au o tenta usor sadica impachetata in monotonie, oferind iluzia realismului. Si tocmai prin aceasta simplitate aparenta, in mod surprinzator, romanul resuseste sa acapareze atentia cititorului.

Per total, cartea este destul de interesanta si captivanta, atat din punct de vedere al compozitie cat si a subiectului destul de controversat. Romanul prezinta cateva idei ce ar putea incita discutii: un Dumnezeu plictisit de propriile creatii sau un Iisus ce nu mantuie, fiind chiar elemental ce aduce perzanie.
In mod surprinzator, cartea inca nu a fost tradusa in limba engleza sau nici nu a ajuns, din ce am citit, in vizorul celor care considera aceste creatii literare exagerate si profane. Probabil cei de “sus” nu au considerat “Evanghelia dupa Satana” destul de “periculoasa”.

Va las pe voi, cititorii, sa aruncati prima piatra.

Cartea poate fi gasita la un pret special la o anumita librarie online.

Ucenicul asasinului, Robin Hobb

Ucenicul Asasinului e primul roman aparținând genului de literatură fantastică pe care-l citesc, după ani de zile de la ultimele lecturi de acest gen când m-am desfătat cu Anne Rice și Cronicile Vampirilor. Poate fiindcă de-a lungul vremii am crezut că literatura aceasta e departe de a-mi transmite ceva, poate fiindcă am crezut că sunt doar niște povești ușoare fără substrat, am evitat să citesc. Până când, la recomandarea cuiva, am savurat primul roman al trilogiei Farseer și nu-mi pare deloc rău.

Romanul începe cu perioada copilăriei lui Fitz Chivalry, bastardul prinţului moştenitor al celor Şase Ducate. După ce se află că Chivalry Farseer (Farseer e o dinastie care de-a lungul multor ani a adus pe tronul ducatelor regi vrednici şi buni mânuitori ai Meşteşugului - o putere supranaturala pe care numai cei talentaţi din naştere o puteau "învăţa") a avut un copil înainte de a se căsători, acesta abdică şi se retrage la ţară. Bastardul însă rămâne la curte, în grija grăjdarului şi a asasinului curţii. Ambii încearcă, pe cât posibil, să-l iniţieze pe băiat în tainele meseriei lor.

Deşi mai marii curţii regale au avut dintotdeauna darul acesta de a comunica la depărtare, de a influenţa minţile celor mai slabi de fire (şi, în principal, a piraţilor cotropitori ai Corăbiilor Roşii care răpeau locuitorii ducatelor de coastă şi le ştergeau orice urmă de omenie, de sentiment, de conştiinţă), nu au avut niciodată darul de a vorbi cu animalele, numit Har şi pe care eroul nostru îl stăpâneşte chiar foarte bine. Din păcate pentru el însă, această abilitate a fost întotdeauna considerată un blestem, o dovadă a existenţei răului (mentalitate care îi va da mult de furcă lui Fitz pe parcursul cărţii).

Nu mai insist acum să ofer mai multe detalii din carte deoarece probabil aş strica farmecul unei lecturi proprii. Cert este că volumul conţine cam tot ce necesită o lectură bună, şi anume toate părţile unei povestiri şi o intrigă şi un punct culminant tare bine puse la punct (puncte forte în ceea ce mă priveşte).

Cartea se citeşte grozav de uşor, e bine tradusă şi are o cursivitate extraordinară, deşi nu e scrisă în genul cărţilor pentru adolescenţi, ba chiar e plină de arhaisme şi descrieri. Suspansul însă, personajele incredibil de bine conturate şi povestea fantastică te fac să nu mai laşi cartea din mână.

O recomand din toată inima celor care vor să savureze o carte bună dar să se desprindă pentru o perioadă de realitate. Aştept cu nerăbdare şi un film!

Cartea o găsiţi pe saitul librăriei online Libris la un preţ redus de numai 29.9 lei.

Breaking Dawn I [Making Me Yawn]

N-o sa zic ca-s mare fana Twilight, dar, de ce sa nu recunosc, am citit prima carte si pot sa zic despre ea ca e cu mult superioara filmului. Meyer oricum scrie o literatura tipic adolescentina, in sensul ca nu foloseste nici cuvinte prea mari, nici povestea nu e de asa maniera incat sa faca uz excesiv de creierul cititorului. [in momentul asta chiar ma bucur ca nu mai are lumea acces la comentarii :)), sigur as fi primit vreo 5 care sa ma apostrofeze]

Filmul asta mi-a pus capac. Dupa ce am rezistat cu stoicism la primele trei parti doar din pura curiozitate [si cea de-a doua, New Moon sau cum s-o mai fi chemand, a fost cea mai proasta dintre toate, cu siguranta], Breaking Dawn I a parut sa fie, cel putin pentru mine, o combinatie ihoroasa de clisee vampirice si varcolaciene, devenind, spre final, un manifest pentru medicina legala practicata pe individul viu! Dupa prima jumatate a filmului, in care, practic, nu se intampla nimic decat ca Bella se casatoreste intr-un final cu Edward si fac sex, am ramas dezamagita sa vad cat de urat se transforma adolescenta noastra intr-un schelet ambulant si gestant, in acelasi timp. In fapt, declar ca dupa primele 50 de minute am inceput sa exclam, frenetic, 'Doamne dar cat de slaba eeeee!'. Asta ca la final, sa i se mai rupa si coloana. Nah.
O succesiune a actiunii ar fi cam asa:

asta - btw, ati observat cum Edward arata ca si cum ar fi constipat, de fiecare data cand o saruta pe Bella?- se transforma in asta:

Imaginea de mai sus e pur reprezentativa, pentru ca nu am gasit una cu Bella cu pantecul spulberat de vampiro-umana de Renesmee [sucky name indeed]; dupa care urmeaza:

It's a blood fest, everyone! Toata lumea e cu niste sange pe la gura, sau, in cazul copilului, peste tot pe corp.
And finally, there it is:

Opa. Now the fun has only begun, kids! Urmeaza partea a doua, ce credeati!?

Bun film. Doi se casatoresc, ea ramane gestanta, slabeste foarte tare, intr-un final naste si apoi devine vampir, cand toata lumea credea ca e moarta. Cam asta ar fi rezumatul.

Home, Sweet Home

Iasi, I love you.

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society, Mary Ann Shaffer & Annie Barrows

Phew, asta da titlu de carte. Mi-a placut ATAT de mult romanul asta incat imi vine teribil de greu sa incerc sa scriu despre el, orice, in definitiv. N-as vrea nici sa povestesc prea multe despre actiune, care e absolut splendida, nici despre prima autoare, despre care am aflat niste lucruri cautand informatii despre carticica.

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society e povestea unei scriitoare, Juliet, care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a scris o serie de articole hazlii intr-o publicatie, The Spectator. Ce mi-a placut la roman e felul in care e alcatuit - el e format din scrisorile dintre Juliet si celelalte personaje, respectiv doua prietene ale sale si editorul ei, acestia fiind urmati de locuitorii insulei Guernsey. Se intampla ca acum, in perioada postbelica, Juliet are nevoie de inspiratie pentru un nou roman, si desi e atacata de atentiile unui american milionar, care pe de o parte o apreciaza pentru caracterul ei, si pe de alta parte pentru faptul ca ar putea-o publica in Noua Lume, ea are senzatia ca nimic din ce i s-ar putea intampla ar putea-o determina sa scrie cum trebuie. Iata, insa, ca situatia se schimba in momentul in care Juliet primeste o scrisoare de la un locuitor al insulei Guernsey, Dawsey, care-i cere mai multe informatii cu privire la poetul Charles Lamb. Scriitoarea incepe o corespondenta frumoasa cu acest barbat, care, in treacat, ii mentioneaza numele clubului local de carte, iar ea devine, bineinteles, intrigata cu privire la originea acestuia.

Insula Guernsey a fost sub ocupatie nazista in timpul celui de-al doilea razboi mondial, si, avand o populatie relativ mica, s-a ajuns la o serie de situatii paradoxale. Locuitorii, teoretic, trebuiau sa fie de acord cu ocupatia si sa nu incerce in nici un fel organizarea vreunei miscari revolutionare, dat fiind numarul lor extrem de mic si posibilitatea ca germanii sa le descopere foarte rapid intentiile. In plus, evrei polonezi au fost adusi in Guernsey pentru ridicarea unor fortificatii care sa-i apere pe nemti de bombardamentele britanice. Englezii nu prea au facut mare lucru pentru compatriotii lor, din pacate, si pe de o parte e logic, dat fiind ca ar fi trebuit sa-si bombardeze proprii conationali, alaturi de propriul lor pamant. Asa ca oamenii din Guernsey au dus o viata foarte grea in perioada ocupatiei, pentru ca, bineinteles, inamicii au avut grija sa confiste animalele de valoare si proviziile ceva mai respectabile.

Exista, in carte, multe momente care m-au facut sa plang. Romanul nu e asa tragic precum s-ar putea intelege din fraza anterioara, nicidecum. Sunt notate evenimente dramatice, dar, per total, Mary Ann Shaffer pastreaza o nota optimista, avand grija sa presare tot felul de glumite si anecdote, pentru a ridica moralul cititorului.

E o carte bine pusa la punct, bine documentata, si care mi-a mers fix la inima. Dupa cum spuneam intr-un post anterior, vad ca citesc din ce in ce mai multa literatura din timpul celui de-al doilea razboi mondial, si ce sa zic..nu prea ma deranjeaza asta, pentru ca, pana acum, nu am intalnit carte cu actiunea situata in aceasta perioada care sa ma dezamageasca!

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society e un roman perfect. La inceput m-am aratat suspicioasa cu privire la forma lui de prezentare [exclusiv prin scrisori], deoarece recunosc ca nu mai citisem niciodata asa ceva. M-am gandit ca o fi un fel de Veronica Micle featuring Eminescu intr-o varianta la fel de proasta (imi pare rau dar corespondenta lor lasa puternic de dorit, din punctul meu de vedere, data fiind doza excesiva de sentimente siropo-gretoase), dar nu s-a apropiat nici pe departe de asa ceva! Fiecare scrisoare e urmata de o alta care ii raspunde dar care si adauga amanunte interesante prezentate in prima... deci, in fapt, e ca o naratiune fireasca, numai ca forma difera. Cea mai frumoasa parte a fost, pentru mine, cea de dupa jumatatea romanului, in care Juliet ajunge, in sfarsit, pe insula, si face cunostinta cu toate persoanele care-i trimisesera scrisori pe parcursul  a mai bine de jumatate de an.

Va recomand acest roman cu toata dragostea  de care-s capabila pentru literatura in general, si pentru cea specifica celui de-al doilea razboi mondial, in special.

The Distant Hours, Kate Morton

Imi pare rau ca citesc asa multe carti in limba engleza in ultima vreme, dar nu prea ma pot abtine de cand am pus mana pe Kindle. Am facut rost de foarte multe romane la preturi mai mult decat acceptabile, care m-ar fi costat o gramada de bani, in varianta tiparita. Stiu ca nu multa lumea agreeaza ideea de citire electronica, dar eu cred ca e o investitie pe termen lung. Plus ca da, in cazul in care ati auzit zvonul cum ca se citeste mai repede de pe un e-book reader, da, e adevarat. Sa intorc pagina imi ia mai putin de o secunda, ceea ce mecanic as fi depasit cu mana mea dand pagina din hartie la o parte, ba asezand si romanul intr-o pozitie mai confortabila. E un gadget absolut incredibil si mi-l doresc de atata vreme incat acum pur si simplu il ador.

----------------------------------------------

The Distant Hours  a lui Kate Morton e cea de-a treia carte pe care o citesc de la aceasta minunata autoare. Intai am parcurs Casa de la Riverton (si am sa-i multumesc Mihaelei pentru asta pentru ca mi-a imprumutat-o), apoi cei de la Libris mi-au trimis Gradina uitata, care mi-a placut peste masura, si dupa ce am aflat si despre acest ultim roman al ei, am zis ca trebuie sa-l am. Un click mai tarziu, totul s-a rezolvat.
Bineinteles, Morton se foloseste din nou de stilul tipic cu care ne-a obisnuit si in Gradina uitata. In opinia mea despre aceasta ziceam ca naratiunea ei aduce un pic cu cea a lui Tracy Chevalier, insa se pare ca modalitatea asta de a schimba perspectivele de la un personaj la celalalt e din ce in ce mai frecventa, fiind utilizata de multi autori contemporani. Mie-mi place asta, pe de o parte pentru ca vreau sa stiu perspectiva fiecarui personaj-narator, si pe de alta pentru ca, de multe ori, istorioarele au timpuri diferite, asa ca ma delectez cu descrierile epocii tipice fiecarui erou.

The Distant Hours e povestea a trei surori, Saffy, Percy si Juniper. Of, nici nu stiu cum sa incep asta. Mi-a placut intr-atat de mult cartea incat e pur si simplu greu sa incerc sa-i descriu actiunea.
Cele trei surori sunt fiicele unui lord, Raymond Blythe, detinatorul unui castel si scriitorul unei carti pentru copii, The True History of the Mudman. Saffy si Percy provin din prima casatorie a batranului, in timp ce Juniper din cea de-a doua. Juniper e ciudata si ramane asa pentru toata viata, dar are instincte creatoare absolut geniale, fiind extrem de priceputa la scris. Saffy e o romantica incurabila, care scrie si ea, la randul ei, tot felul de povestiri simpatice in care eroinele isi gasesc sufletele pereche. Percy, pe de alta parte, e extrem de barbateasca si autoritara, semanandu-i, intr-o mare masura, tatalui ei. Viata lor se desfasoara in umbra celui de-al doilea razboi mondial [daca mai citesc multe romane despre el s-ar putea sa-mi dau teza de doctorat in asta, nu in domeniul meu :))].
Actiunea incepe propriu-zis cand o editoare tanara merge acasa doar ca sa-si descopere mama in lacrimi. Relatia dintre cele doua a fost intotdeauna tensionata, dar cand Edie o vede pe mama ei plangand amar, dupa descoperirea unei scrisori care-i fusese adresata in timpul celui de-al doilea razboi mondial, de la o anume Juniper, ea devine intrigata si incepe sa investigheze cu privire la asta. [nu-s foarte coerenta deoarece m-am plictisit toata ziua si acum sunt cam somnoroasa, desi nu-nteleg de ce, dat fiind ca n-am facut mare lucru, decat sa termin frumusetea aia de carte care se cheama The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society] Postasul avusese o zi probabil teribil de proasta atunci, incat scrisoarea nu mai ajunge sa fie livrata decat la inceputul anilor 80, perioada in care se desfasoara si marea majoritate a actiunii.

Pe scurt, romanul asta mi-a redeschis pofta pentru Historic Fiction. Avem trei surori care au fost nevoite sa se multumeasca cu un trai relativ mediocru, intr-un castel care, zi dupa zi, tot se deterioreaza. Avem o eroina tanara curioasa, un fel de Miss Marple minus varsta sau par alb, si minus ochelarii de pe nas. Avem o mama care vrea sa ascunda secrete dar nu reuseste prea bine. Si, bineinteles, avem ego-uri peste ego-uri, orgolii care nu vor sa fie combatute, dar mai ales... mai ales... avem o crima absolut abominabila, sau ceea ce pare astfel, la inceput.

Va zic, Kate Morton a scris cartea asta gandindu-se la toti acei oameni care adora anii '40 si '50, in ciuda lipsurilor groaznice pe care le-a presupus perioada respectiva. People were just nicer back then, probabil pentru ca, din cauza razboiului, se ajutau reciproc. Bineinteles, nu acelasi e cazul celor trei surori de care ziceam mai sus, mai ales cazul lui Percy, care, la un moment dat, aproape ca isi doreste ca Hitler sa continue bombardamentele, pentru a avea o ocupatie [era angajata la ambulanta locala, si o data cu sfarsitul conflictului ar fi trebuit sa se intoarca la castel 24/7].

Kate Morton dovedeste cu succes faptul ca e capabila sa schiteze extraordinar de bine personalitati feminine. As fi curioasa sa vad daca ar scrie vreodata ceva din perspectiva unui barbat, pentru ca, pe alocuri, cred ca v-ati dat seama ca romanul devine relativ romantic, nu numai din cauza a doua legaturi amoroase [a lui Juniper si a lui Edie], ci pentru ca asta e stilul tipic a lui Morton. Ce sa zic, e frumos. Mi-a placut mult. Insa eu, de felul meu, sunt in genul lui Percy, mai masculina si mai batoasa, asa ca, daca e sa citesc ceva despre WWII, ar fi sa aleg ceva in stilul lui Remarque. Pacat, insa, ca el s-a preocupat de WWI, nu de cel de-al doilea. Hemingway citesc intotdeauna cu placere, dar ma irita la culme ca nu ma pot regasi in descrierile lui, si asta bineinteles pentru ca eu n-am stat cu pumnii inclestati de frica, in transee, dar si pentru ca o buna bucata din ce a scris Hemingway e pura fantezie, dat fiind faptul ca nu a participat ca lumea la razboi. Din cate am citit pe diverse site-uri, s-ar parea ca s-a intamplat sa fie in Spania in timpul razboiului civil, iar faptele de vitejie din primul razboi mondial ar fi mai degraba inexistente, cu toate ca da, a participat in mod direct la culegerea de cadavre de pe front. De luptat, insa, nu prea a luptat, dat fiind ca majoritatea razboiului l-a petrecut intr-o ambulanta. Asa ca tot ce e scris de pe front e de fapt din interiorul unui spital sau din povestirile unor soldati, iar a spune ca asta a trait el cu adevarat, ca a fost activ in interiorul cosmarului ala...mi se pare o minciuna sfruntata, care mai tarziu, s-a si aflat. Mna, desigur ca e traumatizant si sa tratezi oameni dezmembrati, n-o sa neg asta. Dar de aici la a afirma ca ai fost in groapa cu altii, ca te-ai ferit la milimetru de gloantele inamicilor, ca ai plans isteric peste cadavrul unui prieten.. lie much?

Eh, asta-s eu, pasionata de adevar.

Recomand romanul asta. Mai ales fetelor with a soft spot pentru WWII..iar in categoria asta ma incadrez eu cu siguranta. :)

Posta, Charles Bukowski

Am asteptat teribil de mult ca sa citesc acest roman, si acum imi cam pare rau pentru intarziere. Auzisem de undeva [bineinteles ca memoria imi joaca feste, ca intotdeauna] ca Bukowski e destul de licentios in felul lui, asa ca mi-am facut chiar greu curajul necesar ca sa indur pagini intregi de injuraturi. But oh was I wrong, nu injuraturile conteaza in stilul lui Bukowski. Trebuie sa recunosc ca pur si simplu m-a dat pe spate. N-am mai intalnit niciodata o capacitate atat de grozava de a magnetiza, de a absorbi atentia cititorului, cu evenimente povestite de o maniera interesanta, cu toate ca ele, la origine, ar fi putut fi relativ mediocre. Imi place foarte mult, si, desigur, acum ma intreb de ce Dumnezeu nu m-am apucat de citit Bukowski mai devreme. O parte din fustrarile pe care le exprima personajele lui cred ca sunt o parte din frustrarile fiecaruia dintre noi. Charles Bukowski reuseste sa se apropie de cititor nu numai printr-un stil care sfideaza barierele clasice ale unei naratiuni normale, ci si prin felul de a povesti, dupa cum spuneam mai sus. Si ce daca mai injura Henry din cand in cand? Asta facem si noi, cu toate ca poate mai mult in gand decat cu voce tare... Si ce daca are aventuri pasagere, cu femei de care se desparte fara regrete, si ce daca-si uraste slujba, noi nu facem asta in fiecare zi [poate partea cu aventurile nu]? Chiar cred ca exista intr-adevar putine persoane care sa-si iubeasca job-ul. Chinaski nu e unul dintre ele, clar.

Dar ca sa trec la subiect: S-ar zice ca Posta e un roman autobiografic al lui Bukowski, si dupa informatiile pe care le-am gasit pe net, cred ca e adevarat. Henry Chinaski [pana si numele de familie e extraordinar de similar cu cel al autorului] e un tip ca oricare altul, caruia ii place sa bea, dar pentru a se putea ocupa de pasiunea lui primara, are nevoie de bani. Asa ca se angajeaza la posta [prima oara], ceea bineinteles ca se dovedeste un fiasco, partial pentru ca nu cred ca era obisnuit cu programul absolut haotic al institutiei si partial pentru ca-i placea sa bea si o facea in timpul serviciului, asa ca intra in tot felul de belele. Henry Chinaski e, pe tot parcursul romanului, chiar si cand ajunge sa se casatoreasca cu o nimfomana cu bani, sau sa aiba o relatie de lunga durata cu o oarecare Betty, care s-ar parea sa fie derivata dintr-o amanta reala a lui Bukowski,.. un fel de antierou. Nimeni normal la cap n-ar bea atat alcool, n-ar fuma atatea tigari, nu ar face exces de atata sex :))! Sau poate toti suntem atrasi de asta, dar mult prea putini dintre noi sunt intr-atat de iresponsabili incat sa actioneze sub influenta impulsurilor de moment. Dupa o perioada in care renunta la postul lui clasic de postas, se vede nevoit sa se reangajeze la posta, ca functionar, post pe care, din pacate, isi va petrece majoritatea zilelor urmatoare. Vremurile se schimba incet in jurul lui, pe masura ce Chinaski le rezista si ramane la bautura, tigari si femei. Sigur, daca e sa privim cartea din perspectiva in care am descris-o, s-ar parea ca ar fi teribil de trista, dar sincera sa fiu, nu am mai patit niciodata sa citesc un astfel de roman, sa rad la fazele comice si sa fiu relativ impacata cu mine insami in ceea ce priveste finalul.

E o carte complet neobisnuita pe care v-o recomand calduros, si, de asemenea, va recomand sa treceti cu usurinta de pasajele licentioase destul de multe din roman. Nu cred ca merita sa o lasati abandonata intr-un colt al camerei doar pentru ca are cateva injuraturi.

Desigur, situatia s-ar putea sa fie diferita in limba romana, dat fiind ca desi o am si intr-un exemplar tiparit, am preferat sa o citesc in engleza, pe Kindle. Asa ca toate acele 'fuck'-uri si 'shit'-uri s-ar putea sa nu mi se fi parut prea dramatice, dat fiind ca nu erau in limba mea nativa.

------------------------------
Din pacate, observ ca varianta de la Polirom e pe cale de disparitie, din lipsa de reeditare. Pana acum am cautat-o pe siteurile a trei librarii online si nici una nu o avea in stoc. Daca vreti sa o cumparati, deci, ar trebui sa apelati la un anticariat. Eu am luat-o de la Anticariatul Sophia din Iasi, iar pretul mi se pare ca a fost derizoriu, fiind situat in jur de 3 lei.

Posta romana si clientii ei

Auzisem zilele trecute de la cineva ca Posta Romana urmeaza sa intre in insolventa, probabil datorita unui plan al vreunui magnat care intentioneaza sa o privatizeze. Nu sunt la curent cu toate vorbele care circula pe seama ei. As vrea sa povestesc doar cazul din perspectiva mea, anume ca sunt client fidel la posta din cartierul meu deja de ani buni. Majoritatea romanelor pe care mi le cumpar mi-au fost livrate prin acest sistem de transport si, de ce sa nu recunosc, ratiunea pentru care am selectat aceasta modalitate a fost cea financiara. In alte cuvinte, mai degraba as dat 7-8 lei pentru un transport relativ mediocru cu posta, decat sa mi se livreze in curs de 24 de ore. Pana la urma-s doar carti, sunt prea putine chestii care ar putea sa li se intample...doar daca nu se uda, bineinteles.

Insa, saptamana asta, inainte sa plec iarasi la Cluj, am patit-o cu Posta Romana. Citeam pe blogul Ionucai acum cativa ani ca intotdeauna a avut probleme cu angajatele de la aceasta institutie. Eu ma miram, in Iasi, de mama focului, cum de-or fi ele de treaba... iata ca, desi ma vad in fiecare saptamana, cand fie trimit cate un colet, fie cumpar vreunul, nu se poate sa ma trateze ca pe o fiinta umana. Ironic e ca asteptam o comanda de la Coltul Colectionarului si ca as fi pierdut-o daca n-as fi intrebat de aviz, pentru simplul motiv ca plecam la Cluj pentru doua saptamani si nu avea cine sa o ridice in absenta mea. Asa ca tot ce am vrut de la viata lor a fost sa imi spuna daca a venit cumva un aviz pe numele meu, dat fiind ca uneori nu le primesc si dat fiind ca a doua zi plecam. Nu dom'le, a trebuit sa se urle la mine, sa mi se explice pe un ton cat mai ridicat posibil ca n-ar trebui sa-mi permit sa cer asa ceva, ca eu ar trebui sa stiu ca madama aia e ocupata in alt sens decat in sensul deservirii mele.

Asa ca voi, astia de la Posta Romana, puteti sa va bagati serviciile in orificiul anal, ca tare-s calitative, si va promit eu solemn ca de acum n-am sa mai fac nici o comanda la nimeni care livreaza doar cu posta. De trimis colete n-am habar cum sa le trimit altfel, din pacate, dar de comandat...niciodata n-am sa ma mai injosesc ca sa le primesc prin posta. Mai bine strang bani jumatate de an si-mi cumpar ceva livrat costisitor, decat sa fiu tratata ca ultimul gunoi. De ce m-a revoltat intr-atat evenimentul asta? Va spun eu de ce: pentru ca doamnele alea ma stiu de ani si ani de zile si nu cred ca le-am dat vreodata un motiv de suparare. N-am facut niciodata scandal, desi uneori m-au mai enervat, n-am comentat ca se sta la cozi lungi sau ca pauza lor de masa de 30 de minute ajunge sa fie de o ora si ceva...nu, am tacut malc pentru ca asa-s eu simtita.. but oh I tell you, NO MORE. You fuck with me no more.

De asta da faliment posta, daca o sa dea. Pentru ca trebuie sa existe o proasta care sa-si bata joc de clienti si care sa-i scarbeasca intr-atat de tare incat sa nu mai vrea sa le vada nici pe colegele ei. Macar un functionar public trebuie sa fie nesimtit si sa tipe la cei care stau ca tampitii la rand, ore-n sir. Macar unul!

Update: aparent Yahoo a cumparat Posta pe 10 ale lunii asteia. [you do realize that is a joke, right?:))]

Pe scurt

Iar sunt la Cluj, unde filmez, probabil, alt episod din seria "cum să ajungi să urăşti un oraş pe care altminteri l-ai iubi, daca n-ai fi obligat să locuieşti în el". Să nu mă înţelegeţi greşit, vă rog, e un oraş absolut superb, dar pentru mine e doar de vizitat, pentru că nu ştiu dacă aş fi vreodată capabilă să mă stabilesc într-un alt oraş decît cel în care e C sau unde-s părinţii mei. Iar asta mi se pare foarte straniu, date fiind dorinţele mele din adolescenţă, cînd tot ce doream era să scap din Iaşi. S-ar părea că lucrurile se schimbă drastic pe măsură ce îmbătrîneşti şi, sper, te maturizezi. Ai nevoie de mai multă stabilitate decît ţi se părea necesară la 18 ani. În afară de impedimentul că nu-i am alături pe cei dragi, nu am ce să-i reproşez Clujului în nici un fel, de nici o manieră. Ar fi perfect daca aş fi trăit toată viaţa în el. Are o arhitectură absolut fenomenală, are cafenele şi baruri peste tot, monumente şi statui cu diverse semnificaţii, biserici construite cu cap, nu ca-n majoritatea Moldovei, şi, plus de asta, e raiul tinerilor, pentru că are extraordinar de multe evenimente culturale, fie concerte de toate felurile, fie teatru, cinema-uri tot înainte...deci e foarte frumos, dar nu e oraşul meu, iar eu-s aşa de neadaptată încît nu pot nici să concep măcar ideea că aş putea sta în el mai mult decît strictul necesar... ceea ce poate veni ca o senzaţie de uşurare pentru clujeni, care şi-aşa-s suprasaturaţi de outsideri. Nu mai au nevoie şi de mine, cu siguranţă. :))

În weekend am văzut un film romînesc extraordinar de bun, după părerea mea: Legiunea străină. Că unii îl consideră prost, e treaba lor, aşa cum faptul că eu îl consider bun e treaba mea. Eu vi-l recomand, pentru că mi se pare teribil de real.

Am  terminat Poşta lui Bukowski dar, din păcate, încă nu am apucat să scriu despre ea. Poate mă revanşez mîine după-amiază, cine ştie. Am terminat The Distant Hours a lui Kate Morton chiar astăzi şi ţin să remarc faptul că romanul e absolut grozav, chiar şi pentru stilul relativ romantic pe care-l are autoarea şi care, pe alocuri, mă cam irită. Eroinele ei uneori izbucnesc în plîns dintr-o nimica toată, şi chiar dacă asta se petrece uneori în realitate, n-o să se întîmple niciodată o săptămînă încontinuu, decît dacă e vorba de vreo depresie..nicidecum de amintiri şi-aşa mai departe.

Am o pasiune recent redescoperită pentru clementine, pentru că-s mici, dolofane şi acrişoare, şi au coaja mult mai subţirică decît portocalele.

Şi mîine dau primul examen. Şi cam atît.

- dacă vă vine a crede, am scris prima oara greşit Bukowski, apoi m-am corectat, iar Bloggerul nu mi-a ţinut minte corectura!

A Pocket Full of Rye, Agatha Christie

După cum probabil ştiţi pînă acum, dacă urmăriţi blogul ăsta măcar de ceva vreme, eu sunt ahtiată după Agatha Christie. Mulţi consideră proza ei nedemnă de titlul de literatură, şi n-am să neg că are un stil de a scrie foarte uşor, şi că nu pune prea multe probleme cititorului. Descrieri nu prea sunt, povestile sunt dominate de o acţiune fluidă şi continuă, astfel încît dacă vreunul dintre noi se decide să citească un roman de-al ei, o să-l ducă pînă la capăt în curs de maxim o zi. N-am să neg că asta îmi şi place la stilul ei de a scrie. Nu pentru că oi fi neapărat obsedată de deadline-ul celor 50 de cărţi de anul ăsta, ci pentru că, dacă sunt cu adevărat intrigată cu privire la o crimă, aş vrea să aflu cine e făptaşul pînă să simt nevoia să adorm. Aşa că o găsesc pe Agatha perfectă pentru călătoriile mele multiple de la şi înspre Cluj, care fără ea ar fi, fără îndoială, destul de plictisitoare.

A Pocket Full of Rye e prima carte pe care o citesc în limba engleză de la marea doamnă a romanelor poliţiste. La început am fost cuprinsă de o teamă care, mai tîrziu, se pare că a fost nejustificată, dat fiind faptul că am crezut întotdeauna că traducerile sunt de aşa manieră încît ajung să fie facile, şi că felul ei de a scrie în limba maternă e mai complicat. Iată, însă, că m-am înşelat şi că e foarte uşor să citeşti Christie chiar şi în engleză, ceea ce mă bucură nespus, în contextul noului meu device, Kindle. (trebuie să-i mulţumesc lui C. pentru asta :D).

Romanul în discuţie tratează, bineînţeles, ce altceva decît o moarte misterioasă a unui om de afaceri înstărit, care e otrăvit la birou. S-ar părea, pe parcursul investigaţiilor, că substanţa utilizată se extrage din fructele arbustului de tisa, şi că poartă denumirea de taxină (în engleză e taxine). Iniţial este suspectată secretara, care îi servise ceaiul şefului chiar cu cîteva momente înainte ca acestuia să-i vină, în mod vizibil, rău. Ulterior, la medicină legală se descoperă substanţa pomenită mai sus, care are o specificaţie anume, respectiv că ucide individul care a ingerat-o în curs de minim o oră. În consecinţă, secretara este absolvită de vină, iar inculpatul este căutat în mijlocul familiei magnatului, dat fiind că acesta servise micul dejun acasă, înainte de a pleca la serviciu.
Personajul principal este inspectorul Neele, care anchetează cazul şi care, după mijlocul romanului, primeşte un ajutor preţios de la Miss Marple. Din nefericire, bătrînica nu apare la fel de mult ca în alte cărţi ale lui Christie, probabil pentru că atenţia a fost dirijată, totuşi, înspre investigatorul principal, adică Neele. Mi-a plăcut deosebit de mult personalitatea acestuia şi regret că nu m-am mai întîlnit cu el şi în alte cărţi ale Agathei, sau poate doar mă înşeală memoria, momentan.

Recomand această carte pentru că e o lectură uşurică dar care te ţine în suspans pînă la descoperirea criminalului care e, bineînteles, cel la care nu te aşteptai.
Nu recomand acest roman pentru cei care vor să citească ceva mai complex, care să-i pună pe gînduri sau cu vreo tentă psihologică. N-o să găsiţi asta mai niciodată la Christie. Tocmai din acest motiv e ea asa de indicată cînd vreţi să vă destindeţi.

++++++++++++++++
Din păcate, m-am uitat acum pe site-ul editurii Rao şi nu există, momentan, nici o traducere a romanului. Eu l-am achiziţional de la second hand Deja-Vu de lîngă Bazar (Iaşi), probabil am dat maxim 4 lei pe el.
Happy reading everyone, ne întîlnim săptămîna viitoare cu Poşta lui Charles Bukowski. :)

Impuscaturile vanatorului, Rafael Chirbes

Din păcate, un roman ca oricare altul. Din nou, ca la multe altele de anul acesta, n-o să neg că e bine scris. Însă povestea e într-atît de puţin interesantă, iar porţiunile evocate sunt aşa de disparate încît mi-a trebuit ceva atenţie pînă să-mi dau seama care e faza generală cu el.

Într-o oarecare măsură, m-a încîntat capacitatea lui Chirbes de a descrie într-atît de bine procesele de conştiinţă şi regretele pe care le poate avea un om ajuns la finele vieţii. Păcat că unele descrieri nu prea mi-au făcut plăcere (cum a fost porţiunea în care bătrînul povesteşte, fără nici o părere de rău, aventura pe care a întreţinut-o cu o altă femeie, în timpul mariajului său de lungă durată). De asemenea, mi se pare regretabil faptul că nu poate ajunge la un consens cu fiul său,  sau că nu are persoane apropiate cu care să se poată înţelege şi care să-l ajute în formarea unei vieţi sociale, acum că e într-atît de înaintat în vîrstă încît nu se mai poate deplasa înafara casei sale.

Pe scurt, Împuşcăturile vanătorului tratează, pe de o parte, istoria vieţii lui Carlos, care, aşa cum spuneam mai sus, nu mai are mult timp de trăit, şi care-şi petrece majoritatea timpului rememorînd diverse momente de mai mare sau mai mică importanţă din tinereţea sa. Aici am apreciat mult porţiunile în care facem cunoştinţă cu personalitatea soţiei sale, precum şi cu dificultăţile cu care s-a confruntat tînărul cuplu la începutul vieţii sale matrimoniale. De asemenea, relaţia dificilă atît cu socrii cît şi cu proprii săi părinţi e descrisă excepţional, iar pe alocuri, Chirbes mi-a amintit de mult-iubitul meu Saramago, deşi nu are chiar acelaşi stil narativ ca cel din urmă. Spre final cartea capătă o dimensiune stranie, ca şi cum vîrstnicul se foloseşte de amintirile sale ca să-şi creeze o realitate paralelă, în care se poate arunca în orice moment al vieţii sale.

Ce să zic, e un roman scurt; are doar 122 de pagini. Nu m-a pasionat într-atît de mult încît să declar că trebuie neapărat ca, în viitorul apropiat, să mai citesc ceva de Chirbes. Cred că multor persoane le-ar plăcea proza lui, cu atît mai mult cu cît, aşa cum am zis mai sus, se pricepe în mod deosebit la evocarea altor timpuri, care nu mai există actualmente. Mă regăsesc destul de bine în trecutul altora, mă pot substitui unor personaje sau altora, însă îmi pare teribil de rău cînd trebuie să citesc ceva aparent scris de o persoană care se apropie vertiginos de moarte. Simt că mor eu, într-un fel. (În momentul ăsta mă bucur că am interzis comentariile pe blog, altfel sigur aş fi primit unul cel puţin "binevoitor".)

+++++++++++++++++++

La o librărie online cu nici 22 lei.

Copii siguri de ei insisi intr-o lume nesigura, Nessia Laniado

Cartea asta a fost o surpriză pentru mine. În primul rînd cînd am comandat-o de la o librărie online, deoarece nu credeam că sunt interesată de acest subiect, şi în al doilea rînd pentru că e teribil de bine scrisă, mai ales pentru părinţi sau cei care de-abia aşteaptă să devină părinţi. Copii siguri de ei înşişi într-o lume nesigură e un fel de manual pentru cei care vor să-şi înzestreze odraslele cu un simţ al realităţii bine dezvoltat. Ştiu foarte bine că există, actualmente, din ce în ce mai puţini părinţi capabili să petreacă destul timp cu copiii lor, şi cred că asta e o greşeală regretabilă în cadrul sistemului romînesc. Din păcate, majoritatea dintre noi nu are ce face în legătură cu asta, date fiind obligaţiile financiare care trebuie îndeplinite, cum ar fi facturile diverse, la energie electrică, la întreţinere, la telefoane şi alte facilităţi care ne fac viaţa mai uşoară. Însă momentele libere chiar trebuie petrecute alături de cei mici, din două motive importante: prichindeii trebuie să recunoască autoritatea paternă, pe de o parte ca să se ferească de tot felul de prostii, şi pe de altă parte ca să înţeleagă ce e bine şi ce e rău; de asemenea, copiii trebuie să fie conştienţi de propriile valori, realizînd, astfel, o diferenţiere clară între cum sunt ei şi cei din jurul lor.

Cartea asta ne ajută să inspirăm încredere în copiii noştri. Bineînţeles, limita dintre încrederea în sine şi aroganţă este destul de subţire, aşa că, de fiecare dată, trebuie să le arătăm că un simţ al propriilor greşeli este, de asemenea, deosebit de necesar. E destul de complicat să nu-ţi transformi odrasla într-un mic individ egoist sau, din contră, într-o persoană timidă şi conştientă în mod constant de cît de ridicolă ar putea fi.
Cărticica în discuţie mi-a adus aminte de unele probleme pe care le-am întîlnit şi eu în copilărie. Spre exemplu, pe mine m-au crescut mai mult bunicii pînă la vîrsta de 7-8 ani, cînd a trebuit să merg la şcoală. Din păcate, bunicii mei nu au fost persoanele potrivite ca să-mi ofere o oareşice educaţie, nu din cauza background-ului lor, ci pentru că mă iubeau extrem de mult, şi, în consecinţă, mă alintau de mama focului. Cred că ştiţi că cei mici devin răzgîiaţi, mai ales cînd sunt prea tare băgaţi în seamă... asta s-a întîmplat, inevitabil, şi cu mine. Ei, cînd m-au dat la şcoală, am început să locuiesc propriu-zis cu ai mei, care nu-mi tolerau manifestările de copil alintat, aşa că eram pedepsită în mod constant. Nu mi s-a părut niciodată normală atitudinea asta, parţial pentru că nu a existat un echilibru continuu, cineva care să fie şi autoritar dar şi înţelegător faţă de mine, şi parţial pentru că am dezvoltat o frică complet anormală faţă de părinţii mei. Asta s-a datorat pe de o parte faptului că nu-i cunoşteam şi nu aveam, practic, încredere în ei, şi pe de altă parte pentru că-i consideram tot timpul personajele negative din poveste, dat fiind că doar ei mă pedepseau. La bunici nu mi se întîmpla niciodată asta. Din acest motiv, mi-a venit foarte greu să am încredere în ei şi să nu le ascund foaaaarte multe lucruri, chiar şi cele banale de la şcoală. A lua o notă prostă pentru mine era un calvar, deoarece pînă la a ajunge să le mărturisesc prostia asta, îmi făceam atîtea procese de conştiinţă şi îmi era atît de frică de ei încît ajungeam să-i mint sau să le omit lucrurile de genul acesta.

Din această cauză, consider că odraslele pot fi lăsate la rude în cadrul primilor doi, maxim trei ani de viaţă, pentru că aceştia nu ajung să fie extrem de esenţiali în formarea individului de apoi. Într-adevăr, acum învaţă copilul să vorbească şi să relaţioneze cu cei din jur, dar ce se întîmplă după aceea, ce e mai important, cum ar fi socializarea de la grădiniţă sau încrederea deplină pe care trebuie să o aibă în părinţi...asta se întîmplă cînd începe să fie propriu-zis conştient de sine, adică după vîrsta de trei ani. Cel puţin aşa cred eu.

Mai pe scurt, recomand cărticica asta tuturor celor care vor să-şi educe copiii de o manieră echilibrată, care vor să le arate şi că pot avea încredere în ei înşişi, şi că trebuie să fie conştienţi de propriile greşeli sau defecte. În interior veţi descoperi o serie de teste pe care le puteţi practica cu cel mic, în aşa fel încît să aflaţi dacă e sociabil sau introvertit sau dacă e optimist sau pesimist, lucruri care vă vor da de înţeles în care domenii mai trebuie lucrat pentru finisarea personalităţii lui.

-------------------------
Doar 14,9 lei aici.

Revenge of the Middle-Aged Woman, Elizabeth Buchan

Am să încep prin a spune că romanul ăsta mi-a depăşit cu mult aşteptările. Ce-i drept, cu tot cu fervoarea care m-a cuprins în ultima vreme, dat fiind faptul că eu sunt obsedata de termene limită, şi că-mi place să am mai orice pregătit în număr par (a se citi eu sunt o nebună care vrea neapărat să fi citit măcar 50 romane anul ăsta), mi s-a părut că a fost o lectură care să meargă mai degrabă greluţ decît fluid, aşa cum m-aş fi aşteptat de la o carte despre o femeie divorţată care-şi redescoperă viaţa socială. Şi, bineînţeles, după cum ştiţi, am să încep cu ce m-a deranjat, aşa cum fac de fiecare dată. Singura chestiune relativ agasantă la cartea asta a fost că durează pînă soţul lui Rose, Nathan, decide să o părăsească, şi apoi că iar mai durează o vreme pînă îşi dă seama că viaţa nu se opreşte cînd te-a lăsat bărbatul. În alte cuvinte, dacă sunteţi înzestraţi cu oareşice răbdare, o să apreciaţi cartea asta la valoarea ei, ceea ce, surprinzător, eu am reuşit să fac, probabil pentru că limbajul e chiar foarte uşor. Citesc uşor în engleză, n-am să neg asta, dar cînd dau peste romane publicate după anii 90 trebuie să recunosc că le parcurg chiar şi mai repede decît pe cele clasice, care să mă debusoleze cu limbajul greoi.

Să revin, însă, la carte. De ce e simpatică: pentru că arată, aşa cum ziceam şi mai sus, că există plăceri în viaţă care să nu depindă de ideea de a avea alături pe celălalt. Nu ştiu exact din ce cauză suntem cu toţii aşa de fixaţi pe ideea că există suflete pereche, ba mai mult că fiecare dintre noi o să şi-l găsească pe al lui, şi că toată lumea asta o să fie fericită pe plan sentimental. Ce poate fi mai departe de adevăr decît afirmaţia asta? Nu toţi ajungem să avem o căsnicie fericită, de fapt nu toţi ajungem să avem o căsnicie, pentru că sunt mai multe femei decît bărbaţi pe planetă, şi deci, suntem în competiţie pentru bărbaţi. Chestie care, bineînţeles, e cît se poate de stupidă, mai ales statistic vorbind, pentru că eu n-o să vreau niciodată acelaşi bărbat ca Nadia Comăneci, ca Jennifer Lopez sau ca femeia de serviciu de pe scară, ce să mai zic de doamna aia din reclama de la sucul ăla...Adria, care pur şi simplu mă sperie pentru că există, şi pentru că-şi chinuie soţul să se întoarcă din drum doar pentru o sticlă de-aia de coloranţi. (http://www.youtube.com/watch?v=5Jg3iBozbpM, dacă sunteţi curioşi) Aşa că în loc să visăm la Feţi Frumoşi mai degrabă am face un lucru notabil în viaţă, iar aici nu mă refer neapărat la a descoperi ceva nou, deoarece, let us face it, cam cît la sută din populaţia actuală a planetei îşi mai foloseşte cum trebuie encefalul? În mod clar nu prea mult, căci altfel n-ar mai exista cocălari şi piţipoance, care să nu ştie să utilizeze cratima, dar care să fie cool.

Dar vai, v-am înnebunit de cap. Mai pe scurt de atît nu se poate: Rose e mamă a doi copii mari, soţie de una bucată Nathan, angajată la o revistă specializată preponderent în scandaluri ale vedetelor. Viaţa pare bună, chiar grozavă, pînă cînd Nathan o anunţă, pe nepusă masă, într-o seară, că are de gînd să se mute la mai noua sa prietenă, nimeni alta decît asistenta lui Rose, de la birou, Minty. Curva dracu, o să spuneţi, iar eu n-o să vă contrazic, parţial pentru că personajul e alcătuit de aşa manieră încît chiar asta să pară, şi parţial fiindcă nu am fost mai niciodata mare fană a femeilor distrugătoare de căsnicii, iar asta nu pentru că îmi place să judec lumea, ci pentru ca nu e pur şi simplu frumos să mănînci din prăjitura altuia, mai ales cînd n-ai cerut voie, nu? Basically, Rose îşi revine destul de bine la viaţă, după o depresie preţ de vreo 100 de pagini (aici s-ar putea să fie nevoie de răbdarea aia de care ziceam mai sus), şi reînvaţă să aprecieze plăcerile simple ale vieţii, cum ar fi să te trezeşti dimineaţa şi să vezi soarele pe fereastră, să ai un prînz bun cu o prietenă, în Paris, să mergi la cumpărături ca să mai uiţi de tine şi să constaţi că pentru că nu ai putut mînca de la plîns ai slăbit o grămadă şi arăţi ca în adolescenţă... eh, sunt multe şi multe alte lucruri mai mult sau mai puţin amuzante, pe care aţi putea să le citiţi, dacă alegeţi cartea asta.

Eu recomand lectura în discuţie în special fetelor, căci e mai in touch with our feminine side. Am cumpărat romanul de la second-hand-ul de care am mai povestit, unde am tras cu ochiul şi la o ediţie din The Good Wife, carte care stă la baza serialului cu numele Nevasta perfectă, difuzat de Diva Universal. Sper doar să ţină sorţii cu mine şi să nu se cumpere pînă mă întorc pe meleagurile moldoveneşti.

Copilul lui Noe, Eric-Emmanuel Schmitt

Din nou o premieră pentru mine, cu toate că, de felul meu, deşi nu prea-s adepta literaturii post-anii 50, văd că mai asta citesc. Nici o carte de-a lui Schmitt nu a apucat să-mi treacă prin mîini pînă acum. Iată că a fost o experienţă frumoasă, care, însă, pe alocuri, m-a cam frustrat. Să ne înţelegem. Eu consider o carte scrisă bine din perspectiva unui copil dacă autorul reuşeşte să se apropie de simplitatea lingvistică, relativ puerilă, pe care o poate avea un băiat sau o fetiţă, de o vîrstă dată de pînă în 10 ani, să spunem. Din acest motiv, mă raportez constant la Băiatul cu pijamale în dungi, nu pentru că mi-ar fi plăcut extraordinar de mult, deşi m-a emoţionat povestea, ci pentru că, din punctul meu de vedere, e un roman foarte bine alcătuit, prin prisma ochilor unui băieţandru. În consecinţă, mi-a venit foarte greu să mă obişnuiesc cu neologismele şi termenii bombastici pe care îi cunoştea personajul principal din Copilul lui Noe. Nu zic că ar fi imposibil pentru un băiat să manifeste o oarecare aplecare pentru scris şi citit, şi, deci, să fie deosebit de cultivat. Dar de aici pînă la a transforma o minte crudă şi normală, din anii 40, într-un creier extrem de informat şi pus la punct cu expresiile şi locuţiunile lingvistice ale vremii noastre ..mi se pare cale lungă.

Am să-i dau credit lui Schmitt pentru poveste, care e frumoasă. Dacă mi-a luat ceva vreme să trec de prima bucată a romanului, care, aşa cum ziceam mai sus, m-a debusolat complet din pricina felului în care sunt povestite evenimentele, de la jumătate încolo cărticica a mers strună. Copilul lui Noe nu are decît 180 de pagini, aşa că să nu vă aşteptaţi la ceva ieşit din comun. E o carte numai bună pentru serile pe care le petreci in pat, pentru după-amiezile plictisitoare din tren sau din autobuz, sau pentru o duminică plină de lene şi relaxare. Şi zic asta în ciuda faptului că subiectul se bazează pe Holocaust şi pe cel de-al doilea război mondial.

Timpul nu pare să treacă în Vila Galbenă, locul care adăposteşte zeci de copii evrei, toţi sub ocrotirea Parintelui Pons, un preot catolic, in mod surprinzător pasionat de toate riturile şi religiile lumii. În cadrul războiului, intuind pericolul care paşte poporul ales, el este unul dintre rarii oameni care păstrează obiecte de cult specifice religiei mozaice, ajungînd cu pasiunea pînă la a iniţia slujbe secrete, în idiş. Joseph este un copil protejat de preotul pomenit mai sus, care-şi petrece zilele jucîndu-se cu Rudy, un confrate, dar care, în timpul nopţii, învaţă noţiuni despre religia catolică, sub îndrumarea lui Pater Pons. Am apreciat o mare calitate a clericului, respectiv că nu a încercat prin nici o metodă să influenţeze credinţa lui Joseph, spre a o dirija înspre religia catolică. Lucrul ăsta ajunge să se întîmple mai degrabă fiindcă băiatul, privindu-l pe preot ca pe un mentor, doreşte din tot sufletul să ajungă asemenea lui. Faptul e de înţeles, cel puţin din punctul meu de vedere. Care dintre noi n-ar dori să ajungă la fel ca cel care l-a protejat pe parcursul a trei ani groaznici de război, trei ani în care copiii aceia ar fi putut fi descoperiţi printr-o simplă percheziţie corporală (dată fiind circumcizia lor)?

Sfîrşitul mi s-a părut doar un pic exagerat, în sensul că prea se termină lucrurile cu bine. De ce e familia lui Rudy ucisă cu bestialitate în lagăr, cu excepţia mamei sale, care scapă doar printr-o minune, şi de ce părinţii lui Joseph supravieţuiesc amîndoi, ba mai mult, huzuresc spre deosebire de alţii, lucrînd şi locuind la o fermă din apropierea Bruxelles-ului? Cum se întîmplă de tocmai copilul ăsta e privilegiat? E la fel ca în cazul neologismelor, ca şi cum Dumnezeu i-a dat lui creier mai mult decît altora, şi, desigur, l-a înzestrat şi cu un noroc dat naibii, aşa de mare încît îşi regăseşte şi mama şi tatăl, după finele războiului. Haideţi să fim serioşi. Copilul lui Noe e un basm frumos, în cazul ăsta. Toată lumea ştie că au existat cazuri fericite, asemenea celui lui Joseph, dar au fost într-atît de sporadice încît aproape că nu sunt menţionate, şi de ce? Pentru că suferinţa poporului evreu a fost într-atît de mare în WWII încît micile momente fericite sunt umbrite de stafia neagră a lagărului, a papuceilor de la Auschwitz, a părului colectat pentru perne, a făinii de oase folosite şi refolosite, a hainelor date de la morţi la vii, a lipsei hranei, apei şi igienei primare. Aşa că de asta am rămas relativ surprinsă că Schmitt alege să-l înzestreze pe personajul nostru principal cu ambii părinţi, cu atît mai mult cu cît, cred, tocmai elementul ăsta de pe final scade din realismul romanului.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Nici 20 lei, la LibrariaOnline.ro :)